Mesaj pentru mine – şi ultimul episod din Râpa Amăgirilor

Mesajul meu pentru mine este o … parafrază:

Munceşte, Vero, munceşte,
că vremea se vremuieşte,
când stai nimeni nu plăteşte

Ca urmare, vă anunţ “oficial” că intru într-o… pauză… de lucru.
Să ne regăsim cu bine în decembrie!

Între timp, vă invit să citiţi:

• “mesajul pentru mine” despre care au vorbit: Tiberiu, Redsky, psi, scorpio, abisurile, virus, anaid, cita, dictaturajustiţiei, almanahe, cristiangheorghe, rokssana, dagatha

• ultimul episod (al 5-lea) din povestea Râpa Amăgirilor:

episodul 1
episodul 2
episodul 3
episodul 4

BABA HÂDA

Ce au mai înlemnit cu toţii! Ohoho! Şi Ubar, şi Maud, şi menestreli, şi Ubru-Cu-Du-Bru, şi oaspeţi, şi…

Da’ am încremenit şi io, când am văzut c-Alonda îmi zâmbeşte! Şi-am priceput că ceilalţi nu se‑mpietriseră numai din uluiala vorbelor de le zisesem, ci, mai cu seamă, fiindcă ea, Alonda, pusese asupră-le farmec înfricoşat.

- Io, babo, mi-a grăit ea, numai miere, vreu să te-ajut, dacă te legi să nu mi te aşezi de-a curmeziş. Pen’ că nu uit că, într-o noapte, mi-ai dat imbold să desluşesc cine îs io şi care îmi e rostu’. Ştii c-aş putea să nu-ţi dau pace acu’, când vrei tu să rupi nunta! Da’ n-aş avea folos de răul tău. Mi-ar fi mai cu priinţă, ca şi ţie, să facem chiar un târg de-a nu ne pune beţe-n roate. Şi încă, babo, ţine minte, îţi dau făgăduinţă că, ţie anume, izbânda mea va să-ţi aducă noi şi mari puteri.

Multe-am pus io în cumpănă atuncea. Multe, ohoho! Cele nenorociri de le ştiam sortite a veni când poarta dinspre narzi se va deschide; juruinţa de ajutor făcuta către Hylm; cele puteri cu care mă-mbia Alonda, că desluşit simţeam că ea nu zvârle vorbe-n vânt; trânta de o dusesem, amar de ani, cu moartea, tot aşteptând să aflu copila jinduită, ceea de îmi era acolo, şi încă dornică să-nceapă viaţă ca a mea!

La gându’ aista mi-am lăsat privirea să se ducă către ea, către Loena. Fata era-nlemnită, da’ ochii i‑avea vii şi, io nu-ş’ cum, de la distanţa ceea, am desluşit în ochii ei vârtej de feţe-nvălmăşite, aşa cum îs nălucile de vin de prin tărâmuri bănuite a avea cuprinderi multe – cinci, ori şase, ori Ceru’ ştie câte!

Ce m-am mai uşurat în clipa ceea! Ohoho! Şi-am priceput că lupta între Alonda şi cei ce împotriva ei aveau s-o facă pe Loena armă, io nu-nsemnam nimic – şi, orice-aş fi făgăduit, pe nimeni n-ajuta. Greşea Alonda făcându-şi târg cu mine! Da’ nu eram năroadă să-i zic ce rău greşea! Aşa că m-am jurat să n-am amestec în cele de urzea! Şi am ştiu că-n felu’ aista vrăjmaşii ei aveau dovadă c-am priceput că-i înfruntarea lor cu mult deasupra mea.

TARR

Când baba aia hâdă a cerut mireasa pentru ea, ochii Ubarului s-au bulbucat şi chipu’ i s-a înverzit în graba mare. Şi-a dat din buze făr’ să scoată grai!

Mirele a răcnit şi-a tras din teacă paloşu’ cu  mâinile-amândouă. Şi-avea în colţul gurii spume când s-a repezit cu el la babă! Geaba Ubru-Cu-Du-Bru i-a sărit în spate ca să-l ţină-n loc, că el, cu sete, i-a lovit hoaştei grumazu’. Da’ capu’ ei nu a căzut! Ci paloşu’ s-a rupt în două, din care una a sunat a bocet, rostogolită pe podea.

Şi cineva a chicotit. Ca un copil prea bucuros de-o şotie de-a izbutit-o. Era mireasa, nu ştiu cum scăpată de funia de-o-ncolăcea! Stătea-n picioare, goală, în mijlocu’ fecioarelor de o purtaseră, şi alea se holbau la ea cu gurile căscate!

Era frumoasă, luminăţia ta, de îţi tăia suflarea! Da’ n-am avut noi, ăi de-acolo, parte să ne bucurăm prea mult de-a o vedea aşa; c-a dat din mâini de parcă ar fi tras pe ea un strai, şi-ndată a apărut înveşmântată-n sac pestriţ, ca baba de-o cerea.

- Eu, tată al acestei fiinţe, a gemut Ubaru’, rostogolindu-şi ochii de ziceai că minţile îi rătăcesc departe, astăzi ţi-o-ncredinţez, babă haină, spre-a nu purta păcatul jurământului călcat – şi spre-a se face după voia ei, a unei fiice care de glasul sângelui îşi bate joc!

În urmă, nimeni n-a mai zis nimic şi nimeni n-a mişcat. Numa’ Loena a venit la Maud, s-a înălţat pe vârfuri şi l-a sărutat pe amândoi obrajii.

- Asta să-ţi fie de-ocrotire, a grăit ea, ţie, cel ce-ai avut în pat, chiar peste voia ei, o farmecfăcătoare!

Printre oaspeţi a trecut un murmur, a spaimă şi-a mirare. Loena a cătat spre ei – spre noi – cu ochi triumfători (io m-am simţit un vierme când şi i-a pus pe mine), şi-a fost o clipă lungă când şi i-a pironit într-ai Alondei, muierea aia frumoasă peste poate, spre-a cărei preaslăvire Ubaru’ ne pusese să cântăm.

A fost atuncea ceva de m-a-ngrozit; parcă în juru’ meu se-nfruntau demoni în care furia dăduse-n clocot, ş-oricare dintre ei m-ar fi putut zdrobi, în treacăt, făr’ ca măcar să bage de seamă ce-a făcut!

Când mi-am venit în fire, Alonda îl trăgea pe Maud către-Ubar şi el se lăsa dus.

- Cere-i să-şi facă, de dragu’ tău, păcat, să-şi ia făgăduiala dată babei înapoi!

L-a apăsat de umeri, ca să se plece în faţa Ubarului, şi Maud a căzut într-un genunchi. Da’ nu a spus nimic!

- Noi am făcut un târg, a rostit baba, părând că îi vorbeşte gura fără ea.

Apoi, văzând-o pe Loena pornind-o către uşă, a ridicat din umeri şi i-a păşit în urmă. Iar oaspeţii, c-ochi mari şi buze strânse, călcau grăbiţi în lături, ca să le facă loc.

Atunci Alonda s-a întors spre Hylm. Avea lacrimi în ochi şi faţa-i strălucea.

- Acu’ ori niciodată, dacă mă vrei, să vii!

Şi a plecat şi ea, cu Hylm de mână. Iară frăţâne-meu a luat-o după ei, ca tras cu aţa, cum făcuse şi‑nainte.

Şi lor le-au croit oaspeţii potecă, ca vrăjiţi. Şi nimeni n-a clintit atuncea când Ubaru’ s-a prăvălit pe dalele de piatră, suspinând.

Abia într-un târziu s-a strecurat spre el Ubru-Cu-Du-Bru şi s-a străduit să îl ridice şi să îl proptească. Şi io am socotit că se cuvine să-l ajut, şi asta am făcut în vreme ce ăilalţi, cu Maud între ei, se buluceau în ghionţi, porniţi s-o şteargă-n mare grabă.

MOŞUL

Se şi lăţise vestea-n sat! Se-aflase că e poznă la castel! Că s-a smintit mireasa şi-a fugit. C-a hăituit‑o mirele şi-a dus-o înapoi.

Da’ io nu m-am mirat. N-aveam la ce. Că l-a aşa uniri nelegiuite Ceru’ pune piedici!

Ehe! Da’ către seară s-a zvonit că hoaşca, Hâda, luase drumu-nspre castel. Şi singur io, ehe!, am priceput. Am priceput că va să fie lucru’ necurat!

Şi-am mas în poartă. Cu câinele de-urla. Urla, ehe!, la cele luni. Rotunde toate trei!

Şi-n cea lumină, le-am văzut. De hăt!, departe. Cu ochi aiştia ai mei, bătrâni. Erau vârâte fiecare în câte-un sac pestriţ. Şi ceea de pe urmă era hoaşca, fir-ar neamu’ ei afurisit! Iar ceealaltă-mi părea fragedă şi zveltă. Da’, după umblet, îmi părea străină. Că, singur io, de-atâta stat în poartă, cunosc – ehe!, şi încă bine, taică – cunosc cum umblă, în satu’ aista, orişicare!

Când s-au mai apropiat, am desluşit că era femeiuşcă proaspăt împlinită. Şi frumuşică foc! Da’ tot n‑o cunoşteam.

- Ştiu cine eşti şi am a-ţi spune-o vorbă, mi-a zis, înfiptă, adăstând în faţa mea.

Da’ io eram cu ochii după hoaşcă. Ceea nu s-a oprit. Mergea cu ochi-n jos. Ehe! Aşa n-o mai văzusem. Niciodată. Ş-aşa a mers până-n cocioaba ei.

- Eu sunt Loena, a zis fata. Moşule, pricepi?

Păi pricepusem, ehe! Adică de ce nu? Că toţi ştiam că îi Loena numele odraslei de Ubar. E, de văzut, niciunu’ n-o văzusem. C-aşa îi legea. Să şadă fetele de neam pitite-n casa părintească pân’ la măritiş.

Şi nici n-aveam a mă uimi că era-n strai pestriţ. Că io-i spusesem, singur io, lu’ Maud, frăţân-su cela prost de-ndrăgostit, că fata are-n ea ceva puteri. Ghicisem io, ehe!, ce pui de farmecfăcătoare îmi era!

Da’ m-am uimit când am privit-o-n ochi! Că în lumina lor juca ceva! Nişte făpturi cu chipu’ vălurit!

Ehe!, până să prind io grai, ea m-a şi luat deasupra coatelor şi m-a cam zgâlţâit.

- Moşule, simt că ştii poveşti! Pe toate cele despre narzi şi poarta lor! Aşa că eu te leg să mergi înspre castel! În drum vei da de Maud, şi eşti dator să-l duci la Râpa Amăgirilor, în cel sălaş săpat de tata! C‑acolo e Alonda! Şi ea deschide Poarta! Dar e adevărat că poate fi închisă! Aşa cum spun acele vorbe de demult! Pe Maud o să-l faci să o închidă, că el e mult ascultător de vorba ta!

Ehe! Ştiam! Ştiam io câte toate! Şi mă bătuse-n dese rânduri gându’ c-o fi în ele niscai brumă de‑adevăr!  Ş-am priceput, ehe!, atuncea ce era cu-Alonda, cu Hylm – şi ce se alese de ceia fraţi ai lui!

Numa’ c-ar fi putut şi ea, Loena, să-nchidă Poarta ceea. Şi io. Şi-oricine nu ţinea la viaţa lui!

- Ba nu! a zis. Ehe! Parcă-mi ştiuse vorbele de n-apucasem să rostesc! Eu nu pot, moşule, fiindcă-s aici, cu mine, Ei. – Şi-a închis ochii, coperind cele plăsmuiri de înotau în apa lor albastră. – Iar ei şi-au istovit puterea de-a merge-n pragu’ Porţii în acest eon!

- Da’ io…, am dat să spun.

- Nu, moşule. Că dumitale anii ţi-au şters vlaga, şi o asemeni faptă ţi-ar aduce pieirea fără rost. Maud e tânăr şi-n putere. Şi eu l-am sărutat, dându-i tăria mea – şi-a Lor!

- Da’, el…

- Lui, moşule, aşa i-o fi mai bine. Că el nu-şi ştie locul printre oameni dacă pe mine nu mă poate‑avea! Aşa că, moşule, grăbeşte-te să faci cum ţi-am cerut! Că, de dai greş, blestemul meu e să nu poţi muri!

TROM

Totu’ părea un vis. Mă luasem după ei fără să ştiu de o fi fost aşa ceva după cuviinţă. C-Alonda mă poftise mai devreme a veni cu Hylm, da-nţelegeam c-acu’ ceva era schimbat. Da’ ei nu m-au gonit! Şi cred, nobile domn, că nici nu mă vedeau!

Aşa că am intrat şi io-n sălaşu’ ei. De basm sălaş, luminăţia ta! Tot după ei, m-am dus şi la Alonda în iatac!

- Io vreau dovada! i-a zis Hylm. Dovada de-ai promis!

Ea a surâs – şi ochii ei făgăduiau orice! Pe urmă, cu gesturi repezite, şi-a sfâşiat veşmântu’.

- Dovada aiasta are pentru tine preţ?

El s-a-ncleştat cu mâinile de-un jilţ. Şi-a prins a tremura. Da’ io, râzând prosteşte, am pornit, cu braţele deschise, către ea.

Hylm m-a zărit şi m-a-mbrâncit într-un ungher, c-o-njurătură.

- Vreau sânge, Hylm, a susurat Alonda, şi el a luat degrabă un stilet, parcă anume aruncat pe o măsuţă joasă.

M-ar fi-njunghiat făr’ să clipească, dacă ea n-ar fi şoptit:

- Sânge străin a fost. Varsă-l pe-al tău…

El şi-a înfipt stiletu-n gât. Şi-n loc să pice lat, s-a liberat de straie, horcăind. Şi s-a unit cu ea. Urlând. Urlând ca nişte fiare s-au contopit, luminăţia ta!

Da’ am urlat şi io. De multă spaimă! Şi-am dat în plâns de prunc înfricoşat!

Pe urmă, printre lacrimi, am văzut. Creştea, din ei, un zid de neguri! Se înălţa şi se lăţea! Şi ei s-au dus. Aşa, parcă s-ar fi topit. Da’ a rămas în zid o gaură, o… poartă. Avea conturu’ lor, îmbrăţişaţi. Şi io vedeam, prin ea, spre alt tărâm. Cred c-alt tărâm era! Şi de acolo, năboiau, puhoi, o umbră după alta, negre, mari şi late, da’ mai subţiri ca pânza de paing, subţiri cum nu-i nimic!

Io am suflat în lumânări şi am fugit, cu groază, afară din sălaşu’ blestemat. Da-n uşă-am dat cu Maud piept în piept.

Nu mi-a fost greu să-l recunosc, că-n urma lui, purtând în fiecare mână o făclie, venea un moş – chiar ăl de ne fusese, o noapte mai ’nainte, gazdă-n sat.

- Dă-te din drum, băiete! a zis moşneagu’. Şi şterge-o de aci! Ori, dacă mai rămâi, ia seama să-ţi ţii umbra în spatele lu’ Maud. Da’ mereu!

Io n-am răspuns. Că dinţi-mi clănţăneau de puteam vorbi. Însă din calea lu’ Maud m-am ferit.

El a intrat, urmându-şi umbrele lungi, zvârlite ’naintea-i de făclii. S-a dus către iatacu’ Alondei, a de‑mi fusese mie – da’ parcă de atuncea se scursese-un veac! – vis peste poate de frumos, da’ cât de mincinos, Cerule Sfânt!

Acolo, peste pragu’ ăla de iatac, se prelingea, uriaşă, întâia umbră scăpată din tărâmu’ ălălalt. Moşu’ a mişcat în grabă o făclie, ş-o umbră de-a lu’ Maud s-a scurs, deodată, peste umbra rea. Maud s-a clătinat. Da’ tot a trecut pragu’. Cu moşu-n urma lui, rotind ca un nebun făcliile-amândouă, trântind umbra lu’ Maud când pe pereţi, când pe podea, când sus, pe bagdadie, când prin vreun ungher und’ bănuia vreo umbră blestemată, când peste poarta prin care alte umbre dădeau a năvăli!

Când încăperea a rămas curată, Maud tremura. Şi moşu’ răsufla cu greutate, da’ tot nu s-a lăsat! A mânat iară umbrele lu’ Maud, pân’ ce le-a potrivit s-astupe-n totu’ poarta de mai păstra conturu’ bietului Hylm, cu-Alonda-mbrăţişat.

Atuncea făcliile s-au stins şi Maud a zbierat. Ştii, înălţimea ta, cum zbiară omu’ prăvălit în hău din vârf de stâncă?

Io eram gata să leşin. Da’ o lumină-a pâlpâit. Era moşneagu’, aprinsese-o lumânare.

Eram numai noi doi în ăl iatac! Nu era zid de negură, nu erau umbre, nu mai era Maud. Nu era nici Alonda. Nici Hylm nu mai era.

Moşu’ a chicotit:

- Maud a strâns în trup toţi narzii ceia! Ehe! pe toţi i-a strâns! A fost voinic! Ba le-a închis şi poarta! Le-a-nchis-o-n nas când s-a zvârlit, cu ei cu tot, în cel tărâm al lor! Tărâm afurisit!… E, da’ pe Maud tot l-or primi ei bine, că zice-se c-acolo tot ce-i suflet de viteaz îi şi slăvit!

Io am scâncit:

- Da’, moşule, Alonda..?

- Ehe! Alonda! Ceea, taică, o primi răsplată, că de deschis, vezi tu, ea a deschis! Acu’ nunteşte cu Ub-nardu ei! Iar Hylm şi ceia fraţi ai lui li-s robi smeriţi!

EPILOG

Strâns-am acestea pe-un prinde-vorbă chiar eu, Kodd Doc, Înalt Iscoditor. Şi aranjatu-le-am, nu fără trudă, în aşa chip încât slăvitul Ub-ubar să afle,-n ascultarea lor, o desfătare.

Şi am acum a mai adăuga c-acolo, în acea îndepărtată ubarie, am dat răsplată în odoare de preţ acelui moş ce-a ajutat la mântuirea de primejdia ce-a fost. Iar el le-a împărţit între feciori, şi-n două zile s-a şi călătorit dintre cei vii. Că, pasămite, în lupta cu nard-umbrele prea mult s-a istovit!

Lui Budd, Ubarul locului, i-am dat povaţă să ridice chip de piatră fiului pierdut, statornicind să se smerească către dânsul trecătorii, iară Ubru-Cu-Du-Bru să le istorisească, cu cele patru guri plăcute la taifas, toate câte au fost acolo întâmplate. Şi i-am mai dăruit Ubarului acelui şi cinci roabe, toate nurlii, doar-doar l‑or ogoi de pierderea Alondei şi i-or dărui copii în locul celor ce l-au părăsit.

Lui Tarr şi Trom le-am înlesnit să plece-n lumea lor, unde părinţii de dor le-or fi albit.

Şi am zăbovit pe-acel meleag la-ngropăciunea Babei Hâda, farmecfăcătoarea. Căci, pricepând că are în fiica Ubarului urmaşă cu temei, cu sufletu-mpăcat s-a dat în braţe morţii, bându-şi licoarea ce din vina lui Hylm se preschimbase!

Iară Loena, luând cu sine acel ceaun şi-acele pirostrii ce-a moştenit, s-a învoit a mă urma spre a trăi în preajma Ub-ubarului, fie slăvit în veci! Şi bucuroasă va veghea cu ochii limpezi – ochii acei din care nălucile s-au dus – asupra fericirii acestei Ub-ubarii, a cărei Ub-farmecfăcătoare pe drept merită a fi!

Pe lângă acestea, s-a învoit frumoasa a se da de ştire puternicului nostru Ub-ubar că, dacă trupul ei, cel care nu l-a cunoscut decât pe Maud, fratele ei jertfit, găsi-va desfătare în braţele unui bărbat puternic şi mult vrednic de slavă, aceasta nu va fi temei ca tainele pe care ea le stăpâneşte să se piardă, sau ca să i se‑mpuţineze harul, ci, dimpotrivă, numai astfel tot ce ştie şi ce poate fi-va însutit!

= SFĂRŞIT =

.

Închei cu salutul către pinguitorii care şi-au adus ieri aminte de mine: Zina, Theodora, Blogul cu Atitudine, Shayna, Teo, Gabriela Elena, Carmen