=====================

Despre Sheagad Hurm se vorbeşte mereu, pretutindeni – dar nu i se pronunţă numele. Oamenii o numesc Vrăjitoarea Roşie – dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului – dacă teama le e mai puternică decât ura.

Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, şi ei – exponatele din valea numită Circul Clipelor, la care gloata se zgâieşte cu fascinaţie bolnăvicioasă – par statui de carne bine conservată între ziduri invizibile şi impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschişi şi imobili. Totuşi, minţile lor trăiesc în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp îngheţat – de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracţiunea de secundă în care tăişul ghilotinei i-a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul – numai timpul lui – exact înainte ca lama să-i despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oţelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima senzaţie din viaţa lui – şi singura conştientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii şi are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziţie tot timpul din lume pentru a-şi simţi şi pieptul sfâşiat de gheara groazei, şi balele prelinse pe bărbie, şi udul cald ajungându-i la genunchi, şi necurăţeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, şi demenţa bulbucându-i ochii şi căscându-i gura spre a slobozi, zadarnic şi iraţional, un urlet amputat… Căci atingerea nemiloasă a Sheagad-ei nu i-a rupt de firul vremii şi conştientul, dar l-a condamnat să primească aceleaşi şi aceleaşi senzaţii, fiindcă, dintre toate simţurile lui Oyoja, doar văzul şi auzul nu sunt captive în timpul lui împietrit.

Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei… Atingerea femeii cu păr acaju, buze de carmin şi straie sângerii… Atingerea femeii ai cărei irişi sunt două inele de culoarea coralului, două inele fine, parcă străvezii, în jurul pupilelor enorme, adânci ca două hăuri sfredelite înspre păcat… Atingerea femeii a cărei fascinantă stranietate nu se lasă descrisă de vorbe sau de gânduri omeneşti… Atingerea pe care (o altă ironie, deloc gustată!) Oyoja nu o poate simţi…

Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei se petrece, cumva, în afara timpului cunoscut şi perceput. Sheagad nu înlemneşte ceea ce atinge în clipa vie, în clipa pe care muritorii neputincioşi o numesc prezent şi care le alunecă printre degete ca vântul prins în pumni. Oyoja bănuieşte că Sheagad cutreieră nestânjenită prin viitorul condamnatului, alege un crâmpei minuscul din timpul lui şi îl aşteaptă acolo, aşteaptă ca viaţa lui să curgă – exact până atunci. Atunci, cei din jurul nefericitului o întrezăresc pe Sheagad într-o străfulgerare şi îl văd înţepenind pe el, cel rămas, în clipa tocmai abandonată de ea, ca prizonier nemuritor şi neputincios al timpului încremenit…

Acum, Oyoja ştie că asta s-a întâmplat şi când era captiv în gura ghilotinei şi s-a pomenit plutind, cu ea cu tot, deasupra ovaţiilor gloatei îmbulzite să-i savureze execuţia. Dar atunci s-a crezut deja mort, deja doar spirit desprins de nevolnicia celor omeneşti… Dar nu-şi vedea – aşa cum s-ar fi cuvenit, trupul descăpăţânat zăcând pe eşafod… Şi zbura, aşa cum spiritele nu o fac, cu unealta morţii aninată de grumaz…

Aşa că şi-a amintit sentinţa pronunţată de Marele Jude – mai tare şi mai  răspicat  decât l-ar fi crezut în stare pe acel moşneag pipernicit şi spelb:

- Răz-vră-ti-tul Oyoja Onuk se con-dam-nă la moar-te prin de-ca-pi-ta-re sau la a-tem-po-ra-li-ta-te. Sen-tin-ţa se va a-le-ge în clipa e-xe-cu-ţi-ei şi se va e-xe-cu-ta când Timpul va fi pro-pice…

… Şi-a amintit şi că, din stânga Judelui, Sheagad îi zâmbise îngereşte, şi că el, prostul, se cutremurase din rărunchi…

… Şi s-a cutremurat văzându-se deja deasupra Circului Clipelor, realizând că deja cobora spre unul din spaţiile încă fără timp – un spaţiu de care îşi amintea, între un cuplu închis în clipa orgasmului şi un diriguitor de rangul al treilea, învinuit de corupţie, prins în momentul când, hulpav, se îneca cu o îmbucătură prea gustoasă…

Stă între ei de cinci luni. O voce caldă – el crede că e a Sheagad-ei -, care, în zori şi în amurg, anunţă ora şi data înainte de a le spune bun venit sau bun rămas vizitatorilor, îl ajută să măsoare timpul viu. E tot un chin izvorât, fără îndoială, tot din cruzimea sofisticată a vrăjitoarei. Vrăjitoarea care i-a coborât, acum o lună, în spaţiul de vizavi, tocmai pe conjuraţii pe care refuzase el  să îi trădeze. Sunt doisprezece puşti înflăcăraţi – în flăcările rugului lor comun. Exact în clipa în care începeau să ardă…

Oyoja îi poate vedea, Oyoja ştie că îl pot vedea şi ei. Ar vrea şi să le poată citi gândurile, să afle dacă li s-a spus că nu el i-a vândut – dar ar fi mult mai mulţumit dacă şi-ar potoli curiozitatea morbidă comparând chinul lui cu chinurile lor. Ar vrea să ştie dacă idioţii care n-au înţeles din eşecul lui că e mai bine să-şi piardă urma, renunţând la lupta pentru o cauză pierdută, sunt, aşa cum bănuieşte, torturaţi de suferinţe mai cumplite ca a lui. Ar vrea să ştie dacă ei îl invidiază, aşa cum el îşi invidiază vecinul ghiftuit, care o fi simţind că se sufocă, dar are gura plină de savoarea – şi nările înecate în aroma delicatesei ce e pe cale să-l ucidă…

Da, e păcat că nu cunoaşte gândurile celor doisprezece amărâţi – şi-ar fi păcat dacă ei le-ar cunoaşte pe-ale lui…

Fiindcă Oyoja n-a fost niciodată unul de-al lor, n-a fost niciodată un biet fanatic naiv, n-a crezut niciodată că şi-ar fi putut smulge de sub puterea Seniorilor lumea şi vremea… Căci Seniorii sunt suveranii întregului continuum multidimensional şi ai fiecărei dimensiuni în parte, sunt atotputernicii care jonglează fără efort cu acea iluzie numită timp… Şi Oyoja ştie, a ştiut mereu, că Seniorii vin, văd, şi stăpânesc, şi nu pot fi goniţi!

Dar Ei sunt Cei-de-nevăzut, sunt undeva, în dimensiuni insesizabile, inimaginabile, inaccesibile unui biet creier tridimensional! În lumea lui Oyoja, în numele lor guvernează Temporarul, un om ales de ghilda judecătorilor, sfătuit de Marele Jude şi slujit cu credinţă de Sheagad Hurm – de vrăjitoarea care e, acum, imaginea în oglindă a celei ce a fost înainte ca Seniorii s-o răsucească în afara tridimensionalului în care s-a născut, dăruindu-i puterea de a hălădui prin timpul semenilor săi… Sheagad, vrăjitoarea care nu iubeşte pe nimeni, dar căreia Seniorii i-au poruncit să îl primească, supusă, în culcuşul ei, pe Temporar…

Oyoja a visat să scape de judecători, să facă alţii din acoliţii săi, să fie noul Temporar – să aibă în slujba lui, deopotrivă, puterile şi trupul vrăjitoarei Sheagad… Pe urmă ar fi scăpat uşor de acoliţii cu mintea cutreierată de utopii, s-ar fi înconjurat de oameni realişti – şi Seniorii nu l-ar fi mazilit, fiindcă credea în ei, şi el ar fi iubit-o, nestingherit, pe Sheagad…

Dar s-a crezut născut ca să conspire – şi n-a fost aşa. S-a crezut mai viclean ca diriguitorii – şi ei l-au prins, ca pe un ţânc, când nici nu se aştepta. L-au prins şi, în felul lor, au fost mărinimoşi. I-au oferit o şansă: să îşi trădeze complicii – şi să fie răsplătit.

El a refuzat. Nu fiindcă ar fi crezut că ceilalţi mai aveau sorţi de izbândă. A sperat doar că bieţii puşti urmau să facă ochi, să înţeleagă că luptau cu Zeii, că triumful lor era cea mai deşartă utopie… Desigur, nu-i păsa de pielea lor, dar n-avea rost să îi jertfească inutil. Fiindcă Marele Jude răsplăteşte ceea ce numeşte el cooperare dăruindu-i trădătorului încremenirea în orgasm, alături de orice femeie şi-ar alege. Orice femeie – în afară de vrăjitoarea Sheagad!

=====================

Între noi fie vorba, visez să transform povestioara asta într-un roman. Deocamdată n-am comis decât 2 începuturi, total diferite între ele, aici şi aici.

=====================

Şi un salut pentru pinguitori: Vania, LunaPătrată, Teo, MirelaPete, BlogulCuAtitudine, Androxa, Theodora, GabrielaElena, Ilarie, Caius, AnaUsca, StropiDeSuflet, Carmen, Zinnaida, Rokssana, Androxa, Florina, Zamfir, Filumenie, Ulise

=====================

Textul  mi-a adus premiul I la concursul ”Picnic la marginea galaxiei”  98,  Bucureşti, şi a apărut în:

• NLSF (fanzinul News Letter SF) nr.  08 / septembrie 1998

• String nr. 11 / trimestrul IV 1998

• Magazin nr. 14 (2161) / 08.04.1999

• Literatura şi Artele Imaginarului (suplimentul cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei) nr. 20 / 12.12.2003

Pe Internet se poate mai poate citi şi în volumul supra-Vieţuitorii

(12 dintre cele 15 felicitări provin de aici, iar pentru Crăciunul viitor o să ne distrăm extrăgând felicitări şi de aici)

Vă urăm tuturor

SĂRBĂTORI FERICITE! & LA MULŢI ANI!

şi adăugăm [probabil] ultimele ping-uri ale anului 2011 (Vania, Theodora, Teo, Christian Dima, Shayna, Almanahe)

Vero, Mariana şi Grişka

La vizionare e invitată toată lumea, dar am rezervat locuri în primul rând pentru participanţii la miercurea fără cuvinte şi pentru câţiva pinguitori de elită, la care avem datorii : Vania, Teo, Shayna, Blogul-cu-atitudine, Theodora, Zina, Androxa, Gabriela-Elena, Zinnaida, Caius, Ana-Usca, Almanahe, Mirela-Pete, Clipe-de-Cluj, Daurel, Rokssana, Ulise-II, Ilarie, Florina, Zamfir-Pop, Dispecer-Blogosferă, Napobloghia, Gabriela-Savitsky, Filumenie, Stropi-de-suflet, Cristian-Dima

Munceşte, Vero, munceşte,
că vremea se vremuieşte,
când stai nimeni nu plăteşte

Ca urmare, vă anunţ “oficial” că intru într-o… pauză… de lucru.
Să ne regăsim cu bine în decembrie!

Între timp, vă invit să citiţi:

• “mesajul pentru mine” despre care au vorbit: Tiberiu, Redsky, psi, scorpio, abisurile, virus, anaid, cita, dictaturajustiţiei, almanahe, cristiangheorghe, rokssana, dagatha

• ultimul episod (al 5-lea) din povestea Râpa Amăgirilor:

episodul 1
episodul 2
episodul 3
episodul 4

BABA HÂDA

Ce au mai înlemnit cu toţii! Ohoho! Şi Ubar, şi Maud, şi menestreli, şi Ubru-Cu-Du-Bru, şi oaspeţi, şi…

Da’ am încremenit şi io, când am văzut c-Alonda îmi zâmbeşte! Şi-am priceput că ceilalţi nu se‑mpietriseră numai din uluiala vorbelor de le zisesem, ci, mai cu seamă, fiindcă ea, Alonda, pusese asupră-le farmec înfricoşat.

- Io, babo, mi-a grăit ea, numai miere, vreu să te-ajut, dacă te legi să nu mi te aşezi de-a curmeziş. Pen’ că nu uit că, într-o noapte, mi-ai dat imbold să desluşesc cine îs io şi care îmi e rostu’. Ştii c-aş putea să nu-ţi dau pace acu’, când vrei tu să rupi nunta! Da’ n-aş avea folos de răul tău. Mi-ar fi mai cu priinţă, ca şi ţie, să facem chiar un târg de-a nu ne pune beţe-n roate. Şi încă, babo, ţine minte, îţi dau făgăduinţă că, ţie anume, izbânda mea va să-ţi aducă noi şi mari puteri.

Multe-am pus io în cumpănă atuncea. Multe, ohoho! Cele nenorociri de le ştiam sortite a veni când poarta dinspre narzi se va deschide; juruinţa de ajutor făcuta către Hylm; cele puteri cu care mă-mbia Alonda, că desluşit simţeam că ea nu zvârle vorbe-n vânt; trânta de o dusesem, amar de ani, cu moartea, tot aşteptând să aflu copila jinduită, ceea de îmi era acolo, şi încă dornică să-nceapă viaţă ca a mea!

La gându’ aista mi-am lăsat privirea să se ducă către ea, către Loena. Fata era-nlemnită, da’ ochii i‑avea vii şi, io nu-ş’ cum, de la distanţa ceea, am desluşit în ochii ei vârtej de feţe-nvălmăşite, aşa cum îs nălucile de vin de prin tărâmuri bănuite a avea cuprinderi multe – cinci, ori şase, ori Ceru’ ştie câte!

Ce m-am mai uşurat în clipa ceea! Ohoho! Şi-am priceput că lupta între Alonda şi cei ce împotriva ei aveau s-o facă pe Loena armă, io nu-nsemnam nimic – şi, orice-aş fi făgăduit, pe nimeni n-ajuta. Greşea Alonda făcându-şi târg cu mine! Da’ nu eram năroadă să-i zic ce rău greşea! Aşa că m-am jurat să n-am amestec în cele de urzea! Şi am ştiu că-n felu’ aista vrăjmaşii ei aveau dovadă c-am priceput că-i înfruntarea lor cu mult deasupra mea.

TARR

Când baba aia hâdă a cerut mireasa pentru ea, ochii Ubarului s-au bulbucat şi chipu’ i s-a înverzit în graba mare. Şi-a dat din buze făr’ să scoată grai!

Mirele a răcnit şi-a tras din teacă paloşu’ cu  mâinile-amândouă. Şi-avea în colţul gurii spume când s-a repezit cu el la babă! Geaba Ubru-Cu-Du-Bru i-a sărit în spate ca să-l ţină-n loc, că el, cu sete, i-a lovit hoaştei grumazu’. Da’ capu’ ei nu a căzut! Ci paloşu’ s-a rupt în două, din care una a sunat a bocet, rostogolită pe podea.

Şi cineva a chicotit. Ca un copil prea bucuros de-o şotie de-a izbutit-o. Era mireasa, nu ştiu cum scăpată de funia de-o-ncolăcea! Stătea-n picioare, goală, în mijlocu’ fecioarelor de o purtaseră, şi alea se holbau la ea cu gurile căscate!

Era frumoasă, luminăţia ta, de îţi tăia suflarea! Da’ n-am avut noi, ăi de-acolo, parte să ne bucurăm prea mult de-a o vedea aşa; c-a dat din mâini de parcă ar fi tras pe ea un strai, şi-ndată a apărut înveşmântată-n sac pestriţ, ca baba de-o cerea.

- Eu, tată al acestei fiinţe, a gemut Ubaru’, rostogolindu-şi ochii de ziceai că minţile îi rătăcesc departe, astăzi ţi-o-ncredinţez, babă haină, spre-a nu purta păcatul jurământului călcat – şi spre-a se face după voia ei, a unei fiice care de glasul sângelui îşi bate joc!

În urmă, nimeni n-a mai zis nimic şi nimeni n-a mişcat. Numa’ Loena a venit la Maud, s-a înălţat pe vârfuri şi l-a sărutat pe amândoi obrajii.

- Asta să-ţi fie de-ocrotire, a grăit ea, ţie, cel ce-ai avut în pat, chiar peste voia ei, o farmecfăcătoare!

Printre oaspeţi a trecut un murmur, a spaimă şi-a mirare. Loena a cătat spre ei – spre noi – cu ochi triumfători (io m-am simţit un vierme când şi i-a pus pe mine), şi-a fost o clipă lungă când şi i-a pironit într-ai Alondei, muierea aia frumoasă peste poate, spre-a cărei preaslăvire Ubaru’ ne pusese să cântăm.

A fost atuncea ceva de m-a-ngrozit; parcă în juru’ meu se-nfruntau demoni în care furia dăduse-n clocot, ş-oricare dintre ei m-ar fi putut zdrobi, în treacăt, făr’ ca măcar să bage de seamă ce-a făcut!

Când mi-am venit în fire, Alonda îl trăgea pe Maud către-Ubar şi el se lăsa dus.

- Cere-i să-şi facă, de dragu’ tău, păcat, să-şi ia făgăduiala dată babei înapoi!

L-a apăsat de umeri, ca să se plece în faţa Ubarului, şi Maud a căzut într-un genunchi. Da’ nu a spus nimic!

- Noi am făcut un târg, a rostit baba, părând că îi vorbeşte gura fără ea.

Apoi, văzând-o pe Loena pornind-o către uşă, a ridicat din umeri şi i-a păşit în urmă. Iar oaspeţii, c-ochi mari şi buze strânse, călcau grăbiţi în lături, ca să le facă loc.

Atunci Alonda s-a întors spre Hylm. Avea lacrimi în ochi şi faţa-i strălucea.

- Acu’ ori niciodată, dacă mă vrei, să vii!

Şi a plecat şi ea, cu Hylm de mână. Iară frăţâne-meu a luat-o după ei, ca tras cu aţa, cum făcuse şi‑nainte.

Şi lor le-au croit oaspeţii potecă, ca vrăjiţi. Şi nimeni n-a clintit atuncea când Ubaru’ s-a prăvălit pe dalele de piatră, suspinând.

Abia într-un târziu s-a strecurat spre el Ubru-Cu-Du-Bru şi s-a străduit să îl ridice şi să îl proptească. Şi io am socotit că se cuvine să-l ajut, şi asta am făcut în vreme ce ăilalţi, cu Maud între ei, se buluceau în ghionţi, porniţi s-o şteargă-n mare grabă.

MOŞUL

Se şi lăţise vestea-n sat! Se-aflase că e poznă la castel! Că s-a smintit mireasa şi-a fugit. C-a hăituit‑o mirele şi-a dus-o înapoi.

Da’ io nu m-am mirat. N-aveam la ce. Că l-a aşa uniri nelegiuite Ceru’ pune piedici!

Ehe! Da’ către seară s-a zvonit că hoaşca, Hâda, luase drumu-nspre castel. Şi singur io, ehe!, am priceput. Am priceput că va să fie lucru’ necurat!

Şi-am mas în poartă. Cu câinele de-urla. Urla, ehe!, la cele luni. Rotunde toate trei!

Şi-n cea lumină, le-am văzut. De hăt!, departe. Cu ochi aiştia ai mei, bătrâni. Erau vârâte fiecare în câte-un sac pestriţ. Şi ceea de pe urmă era hoaşca, fir-ar neamu’ ei afurisit! Iar ceealaltă-mi părea fragedă şi zveltă. Da’, după umblet, îmi părea străină. Că, singur io, de-atâta stat în poartă, cunosc – ehe!, şi încă bine, taică – cunosc cum umblă, în satu’ aista, orişicare!

Când s-au mai apropiat, am desluşit că era femeiuşcă proaspăt împlinită. Şi frumuşică foc! Da’ tot n‑o cunoşteam.

- Ştiu cine eşti şi am a-ţi spune-o vorbă, mi-a zis, înfiptă, adăstând în faţa mea.

Da’ io eram cu ochii după hoaşcă. Ceea nu s-a oprit. Mergea cu ochi-n jos. Ehe! Aşa n-o mai văzusem. Niciodată. Ş-aşa a mers până-n cocioaba ei.

- Eu sunt Loena, a zis fata. Moşule, pricepi?

Păi pricepusem, ehe! Adică de ce nu? Că toţi ştiam că îi Loena numele odraslei de Ubar. E, de văzut, niciunu’ n-o văzusem. C-aşa îi legea. Să şadă fetele de neam pitite-n casa părintească pân’ la măritiş.

Şi nici n-aveam a mă uimi că era-n strai pestriţ. Că io-i spusesem, singur io, lu’ Maud, frăţân-su cela prost de-ndrăgostit, că fata are-n ea ceva puteri. Ghicisem io, ehe!, ce pui de farmecfăcătoare îmi era!

Da’ m-am uimit când am privit-o-n ochi! Că în lumina lor juca ceva! Nişte făpturi cu chipu’ vălurit!

Ehe!, până să prind io grai, ea m-a şi luat deasupra coatelor şi m-a cam zgâlţâit.

- Moşule, simt că ştii poveşti! Pe toate cele despre narzi şi poarta lor! Aşa că eu te leg să mergi înspre castel! În drum vei da de Maud, şi eşti dator să-l duci la Râpa Amăgirilor, în cel sălaş săpat de tata! C‑acolo e Alonda! Şi ea deschide Poarta! Dar e adevărat că poate fi închisă! Aşa cum spun acele vorbe de demult! Pe Maud o să-l faci să o închidă, că el e mult ascultător de vorba ta!

Ehe! Ştiam! Ştiam io câte toate! Şi mă bătuse-n dese rânduri gându’ c-o fi în ele niscai brumă de‑adevăr!  Ş-am priceput, ehe!, atuncea ce era cu-Alonda, cu Hylm – şi ce se alese de ceia fraţi ai lui!

Numa’ c-ar fi putut şi ea, Loena, să-nchidă Poarta ceea. Şi io. Şi-oricine nu ţinea la viaţa lui!

- Ba nu! a zis. Ehe! Parcă-mi ştiuse vorbele de n-apucasem să rostesc! Eu nu pot, moşule, fiindcă-s aici, cu mine, Ei. – Şi-a închis ochii, coperind cele plăsmuiri de înotau în apa lor albastră. – Iar ei şi-au istovit puterea de-a merge-n pragu’ Porţii în acest eon!

- Da’ io…, am dat să spun.

- Nu, moşule. Că dumitale anii ţi-au şters vlaga, şi o asemeni faptă ţi-ar aduce pieirea fără rost. Maud e tânăr şi-n putere. Şi eu l-am sărutat, dându-i tăria mea – şi-a Lor!

- Da’, el…

- Lui, moşule, aşa i-o fi mai bine. Că el nu-şi ştie locul printre oameni dacă pe mine nu mă poate‑avea! Aşa că, moşule, grăbeşte-te să faci cum ţi-am cerut! Că, de dai greş, blestemul meu e să nu poţi muri!

TROM

Totu’ părea un vis. Mă luasem după ei fără să ştiu de o fi fost aşa ceva după cuviinţă. C-Alonda mă poftise mai devreme a veni cu Hylm, da-nţelegeam c-acu’ ceva era schimbat. Da’ ei nu m-au gonit! Şi cred, nobile domn, că nici nu mă vedeau!

Aşa că am intrat şi io-n sălaşu’ ei. De basm sălaş, luminăţia ta! Tot după ei, m-am dus şi la Alonda în iatac!

- Io vreau dovada! i-a zis Hylm. Dovada de-ai promis!

Ea a surâs – şi ochii ei făgăduiau orice! Pe urmă, cu gesturi repezite, şi-a sfâşiat veşmântu’.

- Dovada aiasta are pentru tine preţ?

El s-a-ncleştat cu mâinile de-un jilţ. Şi-a prins a tremura. Da’ io, râzând prosteşte, am pornit, cu braţele deschise, către ea.

Hylm m-a zărit şi m-a-mbrâncit într-un ungher, c-o-njurătură.

- Vreau sânge, Hylm, a susurat Alonda, şi el a luat degrabă un stilet, parcă anume aruncat pe o măsuţă joasă.

M-ar fi-njunghiat făr’ să clipească, dacă ea n-ar fi şoptit:

- Sânge străin a fost. Varsă-l pe-al tău…

El şi-a înfipt stiletu-n gât. Şi-n loc să pice lat, s-a liberat de straie, horcăind. Şi s-a unit cu ea. Urlând. Urlând ca nişte fiare s-au contopit, luminăţia ta!

Da’ am urlat şi io. De multă spaimă! Şi-am dat în plâns de prunc înfricoşat!

Pe urmă, printre lacrimi, am văzut. Creştea, din ei, un zid de neguri! Se înălţa şi se lăţea! Şi ei s-au dus. Aşa, parcă s-ar fi topit. Da’ a rămas în zid o gaură, o… poartă. Avea conturu’ lor, îmbrăţişaţi. Şi io vedeam, prin ea, spre alt tărâm. Cred c-alt tărâm era! Şi de acolo, năboiau, puhoi, o umbră după alta, negre, mari şi late, da’ mai subţiri ca pânza de paing, subţiri cum nu-i nimic!

Io am suflat în lumânări şi am fugit, cu groază, afară din sălaşu’ blestemat. Da-n uşă-am dat cu Maud piept în piept.

Nu mi-a fost greu să-l recunosc, că-n urma lui, purtând în fiecare mână o făclie, venea un moş – chiar ăl de ne fusese, o noapte mai ’nainte, gazdă-n sat.

- Dă-te din drum, băiete! a zis moşneagu’. Şi şterge-o de aci! Ori, dacă mai rămâi, ia seama să-ţi ţii umbra în spatele lu’ Maud. Da’ mereu!

Io n-am răspuns. Că dinţi-mi clănţăneau de puteam vorbi. Însă din calea lu’ Maud m-am ferit.

El a intrat, urmându-şi umbrele lungi, zvârlite ’naintea-i de făclii. S-a dus către iatacu’ Alondei, a de‑mi fusese mie – da’ parcă de atuncea se scursese-un veac! – vis peste poate de frumos, da’ cât de mincinos, Cerule Sfânt!

Acolo, peste pragu’ ăla de iatac, se prelingea, uriaşă, întâia umbră scăpată din tărâmu’ ălălalt. Moşu’ a mişcat în grabă o făclie, ş-o umbră de-a lu’ Maud s-a scurs, deodată, peste umbra rea. Maud s-a clătinat. Da’ tot a trecut pragu’. Cu moşu-n urma lui, rotind ca un nebun făcliile-amândouă, trântind umbra lu’ Maud când pe pereţi, când pe podea, când sus, pe bagdadie, când prin vreun ungher und’ bănuia vreo umbră blestemată, când peste poarta prin care alte umbre dădeau a năvăli!

Când încăperea a rămas curată, Maud tremura. Şi moşu’ răsufla cu greutate, da’ tot nu s-a lăsat! A mânat iară umbrele lu’ Maud, pân’ ce le-a potrivit s-astupe-n totu’ poarta de mai păstra conturu’ bietului Hylm, cu-Alonda-mbrăţişat.

Atuncea făcliile s-au stins şi Maud a zbierat. Ştii, înălţimea ta, cum zbiară omu’ prăvălit în hău din vârf de stâncă?

Io eram gata să leşin. Da’ o lumină-a pâlpâit. Era moşneagu’, aprinsese-o lumânare.

Eram numai noi doi în ăl iatac! Nu era zid de negură, nu erau umbre, nu mai era Maud. Nu era nici Alonda. Nici Hylm nu mai era.

Moşu’ a chicotit:

- Maud a strâns în trup toţi narzii ceia! Ehe! pe toţi i-a strâns! A fost voinic! Ba le-a închis şi poarta! Le-a-nchis-o-n nas când s-a zvârlit, cu ei cu tot, în cel tărâm al lor! Tărâm afurisit!… E, da’ pe Maud tot l-or primi ei bine, că zice-se c-acolo tot ce-i suflet de viteaz îi şi slăvit!

Io am scâncit:

- Da’, moşule, Alonda..?

- Ehe! Alonda! Ceea, taică, o primi răsplată, că de deschis, vezi tu, ea a deschis! Acu’ nunteşte cu Ub-nardu ei! Iar Hylm şi ceia fraţi ai lui li-s robi smeriţi!

EPILOG

Strâns-am acestea pe-un prinde-vorbă chiar eu, Kodd Doc, Înalt Iscoditor. Şi aranjatu-le-am, nu fără trudă, în aşa chip încât slăvitul Ub-ubar să afle,-n ascultarea lor, o desfătare.

Şi am acum a mai adăuga c-acolo, în acea îndepărtată ubarie, am dat răsplată în odoare de preţ acelui moş ce-a ajutat la mântuirea de primejdia ce-a fost. Iar el le-a împărţit între feciori, şi-n două zile s-a şi călătorit dintre cei vii. Că, pasămite, în lupta cu nard-umbrele prea mult s-a istovit!

Lui Budd, Ubarul locului, i-am dat povaţă să ridice chip de piatră fiului pierdut, statornicind să se smerească către dânsul trecătorii, iară Ubru-Cu-Du-Bru să le istorisească, cu cele patru guri plăcute la taifas, toate câte au fost acolo întâmplate. Şi i-am mai dăruit Ubarului acelui şi cinci roabe, toate nurlii, doar-doar l‑or ogoi de pierderea Alondei şi i-or dărui copii în locul celor ce l-au părăsit.

Lui Tarr şi Trom le-am înlesnit să plece-n lumea lor, unde părinţii de dor le-or fi albit.

Şi am zăbovit pe-acel meleag la-ngropăciunea Babei Hâda, farmecfăcătoarea. Căci, pricepând că are în fiica Ubarului urmaşă cu temei, cu sufletu-mpăcat s-a dat în braţe morţii, bându-şi licoarea ce din vina lui Hylm se preschimbase!

Iară Loena, luând cu sine acel ceaun şi-acele pirostrii ce-a moştenit, s-a învoit a mă urma spre a trăi în preajma Ub-ubarului, fie slăvit în veci! Şi bucuroasă va veghea cu ochii limpezi – ochii acei din care nălucile s-au dus – asupra fericirii acestei Ub-ubarii, a cărei Ub-farmecfăcătoare pe drept merită a fi!

Pe lângă acestea, s-a învoit frumoasa a se da de ştire puternicului nostru Ub-ubar că, dacă trupul ei, cel care nu l-a cunoscut decât pe Maud, fratele ei jertfit, găsi-va desfătare în braţele unui bărbat puternic şi mult vrednic de slavă, aceasta nu va fi temei ca tainele pe care ea le stăpâneşte să se piardă, sau ca să i se‑mpuţineze harul, ci, dimpotrivă, numai astfel tot ce ştie şi ce poate fi-va însutit!

= SFĂRŞIT =

.

Închei cu salutul către pinguitorii care şi-au adus ieri aminte de mine: Zina, Theodora, Blogul cu Atitudine, Shayna, Teo, Gabriela Elena, Carmen

UBRU-CU-DU-BRU

Noi-oi-oi-oi vedem-dem-dem-dem aceleaşi-aşi-aşi-aşi fapte-te-te-te în-n-n-n aceleaşi-aşi-aşi-aşi clipe-pe-pe-pe, da’-a’-a’-a’ fiecare-are-are-are altcum-cum-cum-cum le-e-e-e pricepe-pe-pe-pe. Şi-i-i-i fiecare-are-are-are ar-r-r-r  vrea-a-a-a să-ă-ă-ă spună-nă-nă-nă anume-me-me-me ce-a-a-a desluşit-şit-şit-şit mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne şi-i-i-i mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne.

UBRU

Aşa grăim noi, nobilule domn, în zilele când ne avem ca fraţii. Da’ ştim că nu suntem prea lesne de‑nţeles. Vezi că e musai să-ţi grăim pe rând!

Iar despre Hylm eu am a îţi istorisi, pentru că ochii mei privitu-l-au cu cel mai mare drag. Că fost-a cel mai falnic dintre fraţi, cu vorbă dulce şi cu drag de şagă. Da’ s-a acrit în vara ceea, ceea în care toţi s-au pribegit. Io zic c-Alonda, ea i-a fermecat. Şi încă pe toţi treişpe într-o aceeaşi vreme! Că,-n toate pribegiile prin codru, io întâlneam vicleana mână-n mână cu unul dintre ei. Că-n ceasu’ aista îmi era cu Hylm, în cel de vine cu Kylym, şi încă după unu’ cu Alyk. Şi tot aşa, de socoteam de nu-s mai multe Alonde, de n-are fiecare Alonda lui. Ei, şi-au mai fost şi alţii de i-au văzut, că multe vorbe rele se lăţeau prin sat şi printre slugile de la castel.

Io, adică noi, tuspatru, ne vedeam de treabă; îi un fel de-a zice că tăceam chitic şi numa’ ascultam. Ne feream cu străşnicie a ne vârî în vorbă, căci luasem noi frica Alondei din vremea când o hăituisem din ubarnică poruncă şi ne-ncolăcisem între noi îndată ce ne apăruse-n ochi.

CU

Da’ nici Alonda n-a uitat cum am vânat-o, pen’ că-n ziua…

UBRU

… ziua ceea când şi Hylm s-a fost pierdut…

CU

… când Ubarului a vrut să-i dăm noi veste, ne-a luat lumina, mie şi lui Du, ca să ne facă să grăbim a‑i împlini dorinţa.

DU

Ba io zic că ceea fost-a altă răzbunare, că drept ar fi să pomenim înfricoşata taină a nopţii dinainte de cea zi.

A fost atuncea noapte cu luni pline, şi noi, ca trăitori cu frica celor neînţelese, nu dormeam. Şi-aşa, treji fiind, deodată am văzut tuspatru trei muieri. Frumoase foc, de n-ar fi fost cam vălurite, ori cam… neterminate.. aşa…, că trupurile le erau lumină de li se pierdea în strălucirea pală a lunilor din cer, iar feţele li se tot preschimbau, rupându-se ca cele oglindite-n apă despicată.

- Sunt Criiseela, a zis prima. Şi ne-a-ndemnat: Fugi, Patru-Capete! Te du la Râpa Amăgirilor! Acum!

- Sunt Striiba, a grăit a doua, şi ne-a lămurit: Singur tu poţi opri acolo Răul! Noi te-om urma ca să-ţi mai dăm putere, dar musai e să mergi. Să mergi acum!

- Eu sunt Zaarda, a vorbit şi-a treia. Şi ne-a rugat: Vino cu noi! Crede, nu o să ai păreri de rău!

Ubru şi Bru au cam strâmbat din nasuri, cu teamă c-or fi fost furaţi de somn fără s-o ştie şi că aveau să se afunde-n vis. Da’ io şi Cu, noi nu visăm nicicând – şi ne-au crezut că totul se petrecea aievea.

Am mers la râpă. Că noi de narzi nu avem teamă. Pen’ c-umbra noastră aşa pocită îi, încât, cu scârbă, narzi-o ocolesc! Am mers cu cele trei făpturi alături, ele zorindu-ne să ne mişcăm mai iute.

Şi parcă s-au înveselit văzând că-n capu’ râpei adăsta Alonda, îmbujorată, cu ochii fulgerând, şi‑nveşmântată numa-n păru’ ei. Hylm o privea mai dinspre vale, zbătându-se de parcă i-ar fi fost picioarele‑ngropate.

- Eşti vrednic să mă ai, îl îmbia Alonda. Probatu-ţi-ai puterea, curajul, neîndurarea! Şi lepădatu-te-ai, din dragoste, de ceia ţie de un sânge! A mai rămas să-ţi verşi şi sângele din trup. Fă-o, precum ţi-am dat povaţă, şi o să fii în stare spre mine să păşeşti!

Râzând, el şi-a smuls paloşul din teacă. A râs atunci şi-Alonda. Şi, cum râdea, a prins să urce-n juru‑i zid de neguri. Pân’ ce-a cuprins-o-n el! Ea, albă, se zărea acolo ca o poartă!

Grăbit, Hylm şi-a crestat încheietura unei mâini. Sângele s-a prelins şi a atins ţărâna, iar el şi-a şi putut sălta piciorul stâng.

- Strigă-l, ne-a îndemnat Criiseela. Cheamă-l pe nume, Ubru-Cu-Du-Bru! Acum!

- Noi nu avem asupra lui putere, ne-a lămurit, grăbită, Striiba. Că s-a lăsat cuprins de farmec rău!

- Strigă-l, piticule! s-a milogit Zaarda. ’Nainte s-o ia-n braţe, strigă-l! Hai!

- Hylm-ylm-ylm-ylm! am zbierat atuncea, din patru guri deodată. El, care,-n astă vreme, crestându-şi mâna ceealaltă, îşi slobozise şi piciorul drept şi alerga spre fată, pe loc a-nmărmurit. Şi a urlat a moarte.

- Acuma vede, a şoptit Striiba. O vede pe Alonda aşa cum o vezi tu!

Alonda, ei, Alonda, ea nu mai era ea! În zidul cel de beznă, era conturu’ ei ca o fereastră – de desluşeam prin ea alai înfricoşat, de umbre fără chip! Deschide-ţi ochii minţii, nobile domn, şi vezi cum e să se desprindă umbrele de pe pereţi şi s-o porneasc-aşa, late şi lungi, da’ într-atâta de subţiri că zic că nu-s deloc!

-Nard-umbre! a ţipat Hylm. Ce vrei să faci, smintito, muiere făr’ de lege?!

Şi, zvârrr!, şi-a aruncat paloşu’ către ea.

S-a auzit îndat-un horcăit grozav, de parcă mii de muritori şi-ar fi dat duhu’ în clipita ceea! Şi zidul cel de neguri a pierit ca norii-mprăştiaţi de vijelie.

Alonda, iarăşi ceea de-o ştiam, da-nsângerată toată, s-a repezit la Hylm atât de iute că noi n-am mai strigat, nici el nu s-a ferit. Da’ vrăjitoarea numa’ l-a sărutat pe buze.

- Aiasta ca să te păzească. Şi să-ţi facă dor, a zis şi a fugit.

Hylm a rămas prostit, privindu-şi mâinile din care sângerarea i se-oprise. Apoi a prins s-alege după ea.

Noi ne-am uitat în jur. Ne aflam singuri. Că cele trei făpturi plecaseră fără să dea de veste.

Şi, călcând peste spaimă, am luat urma lui Hylm, curioşi să ştim ce s-o mai întâmpla. El ne-a simţit şi ne-a chemat din mână şi din gură.

- Vino, piticule! Că mă cam pişcă frica de-a mă mai pomeni singur cu ea, da’ nu mă-ndur nici să o fac scăpată!

Aşa că ne-am grăbit, ca să n-o pierdem. Şi am ajuns-o în poiana ceea, de îşi avea coliba-n ea. Noi am rămas la margini, pitiţi dup-un copac. Hylm a făcut mai mult cu vreo cinci paşi, da’ s-a ascuns şi el când păduraru’, ta-su Alondei, a ieşit în prag.

- Cine te-a ciopârţit, uşarnico? Ş-aci ce-mi caţi? Te ştii pe moarte şi-ai venit să-ţi lepezi hoitu-n casa mea?

Da’ ea a râs. Frumos, cum totdeauna râdea ea!

- N-am drept să mor, pentru că-mi stă-n puteri să-mi cârpesc viaţa! Ştiu petec pe potrivă, adică viaţa ta, că doară ţi-s de-o carne şi de-un sânge!

Aşa a zis, nobile domn, afurisita! Şi, năpustindu-se asupră-i, l-a strâns în braţe cum te strânge uku’ când vrea să te lipsească de suflarea ta!

Noi am fugit îndată, potopiţi de groază! Ne sfârâiau călcâiele, o jur! Da’ mă mai jur că Hylm ne-a prins şi ne-a-ntrecut, şi c-am băgat de seamă noi tuspatru că păru’ îi albise fir de fir şi că mult rău îşi mai făcuse cuib în ochii lui, ceia de fără să ne vadă ne-au privit!

Şi, încă crede-mă, acum întâia oară pomenim aiestea toate, şi mult mă tem că-s vorbe de scump le vom plăti, că tare mă-ndoiesc c-Alonda-i dusă făr’ de-ntors!

BRU

Aş! Io aş zice c-am plătit destul în cel amar de ani cât i-am cărat merinde în sălaş! Că noi de cum intram, ea ne lua ochii. Şi ne zicea cu vocea ceea a ei, de-ai fi jurat că nu putea grăi de rău:

- Deschideţi minţile, măi Patru-Căpăţâni, şi lasă-mi-le fără-mpotrivire, că nu pentru vreo toană mi-s trebuitoare! Şi, de-oi avea izbândă, nu te-oi lăsa uitării. Da’ orb te pot lăsa de nu mi te supui!

Noi ce aveam a face? Ne străduiam spre a ne goni oricare gând, şi-n urmă ne potopea neştirea. Şi ne veneam în minţi după o vreme de n-o ştiam cât o fi fost. Eram ca storşi de orice fir de vlagă, da’ vedeam, şi o tuleam îndată, cu mers împleticit, pocnindu-ne adesea capetele-ntre ele.

Da’ uneori, în nopţile de-urmau, io eram pradă viselor în care mă simţeam, aşa deodată, una cu Ubru, Cu şi Du. Aiasta nu era de rău, că vezi, nobile domn, aşa-s aleşii lumii noastre. Ceia, orişicâte capete‑ar avea, pot oricând să îşi facă mintea una! Da’ noi am fost furaţi din lumea ceea, de către lotri făcători şi vânzători de robi, când încă n-aveam ani destui pentru a-ncerca deprinderea acestei taine. Iată de ce, cu osebire, îi blestemăm pe lotrii ceia necurmat!

Da’ vezi că visu’ se-nrăia, pen’ că, nu prea ştiu cum, tuspatru noi eram şi cu Alonda una, şi ea ne poruncea să repetăm scorneli de-a ei, zvârlindu-le-n înalt cu dinadinsu’. Erau ca raze de-mi fugeau din cap, făcându-mă să urlu de amarnică durere şi, ca un fulger, se topeau în soare. Acolo renăşteau, da’ înmulţite, şi se zvârleau în ploaie pe ceru’ de-l vedeam, în plină zi, împestriţat cu stele. Iară durerea mea a se înteţea şi io zbieram, gonind şi somnul meu şi pe-al aistor trei frăţâni de trup.

Întru aceasta ne-am dus la Baba Hâda, plângându-ne că io anume îs rob-de-vis, şi milogindu-ne de‑un leac. Că plată a-i aduce n-aveam ce. Da’ vezi că ne-am temut să pomenim de-Alonda şi hoaşca afurisită a priceput c-aveam ceva de-ascuns. Şi adevărul ni l-a smuls cu meşteşug, zicând că nu ne poate alina de nu cunoaşte totu’. Iară în urmă a râs, numindu-mă pe mine vinovat că nu-mi pierd destul mintea atuncea când Alonda mi-o cere pentru ea, aşa că îmi rămâne pe undeva, mai prin afunduri, o parte-a celor de le fac când îs robit. Da’ s-a milit băboiul şi mi-a dat fiertură de s-o picur în urechi şi-n ochi în pragul nopţilor de mi le ştiu cu cântec. Şi-aşa am fost scăpaţi de-un chin.

UBRU

Da’ io vroiam, nobile domn, a-ţi spune despre ziua când Hylm s-a-ntors şi-Ubaru’ n-a văzut că-i el anume printre menestreli.

Io-ntâi m-am veselit că-l văz, că-i teafăr, că n-a uitat de noi. Da’ poznă îmi părea c-Alonda c-o noapte mai devreme venise în castel!

Şi, într-un acelaşi gând cu fraţii mei, cu-ngrijorare am grăit către Ubar, da’ el ne-a izgonit cu uitătură rea şi n-am avut a face alta decât să aşteptăm, cu ochi-n şapte, gata fiind ori s-o ştergem, ori să dăm vreo mână-ntr-ajutor, de n-ar fi fost primejdia prea grea.

Şi, ce să vezi, la nici un ceas, stăpâna noastră, Loena, mireasa, de! nebună, a fugit. Da’ iute au găsit-o şi-a apărut, spăsită, cu Maud lângă ea şi gărzile-mprejur. Şi nimeni nu l-a ruşinat pe-Ubar când a‑mbrăcat în vorbe mincinoase rătăcirea ei!

Pe urm-au dus-o s-o gătească, cum îi legea, vreme în care grosu’ oaspeţilor a fost călăuzit în Sala-Mare-a-Zaiafetului, cu menestreli-n mijloc; şi i-au poftit s-asculte snoave şi cântări pe săturate!

Eram şi noi acolo, tupilaţi printre picioare. Eram acolo când Alonda a intrat, şi-am auzit cum toţi ca unu’ s-au minunat de nelumeasca-i frumuseţe! Ubaru’ însă le-a cerut tăcerea şi, fericit de nu îşi mai găsea în pielea-i loc, le-a spus că-n scurtă vreme Alonda soaţă avea să-i fie, şi-a poruncit un cânt spre cinstea ei.

Da’ ghiers a dat un singur menestrel, cela mai firav; iar Hylm şi flăcăuaşu’ mai voinic cătau către Alonda cu ochi căscaţi şi buze strânse – de păreau cusute!

Ea, vicleană, le-a zâmbit anume lor, cu faţa-i toată. Şi-n vreme ce Ubaru’ strângea mâini şi mulţumea pentru urări de bine, Alonda mi s-a fofilat, ieşind cu menestreli-n urma sa.

Noi, după ei! Da’ vrut-a nenorocu’ să ne zărească doi-trei puştani de ne-au oprit cu sila, pentru joacă. Că nu puteam să nu le facem voia, c-ar fi ieşit cu mare tămbălău.

Da’ menestreli nu au zăbovit prea mult pe-afară! Ş-Alonda s-a-nturnat şi ea ’nainte să sosească vestitorii mirelui, de i-am primit cu toţii cu urale.

Pe Maud l-am întâmpinat cu plecăciuni! Că mândru mai era aşa împodobit cu zale lucitoare, coif cu stea şi paloş greu, cum numai un Ubar poate purta!

El a strigat, aşa cum zice legea:

- Aştept mireasa mea! Nu-mi puneţi răbdarea la-ncercare!

Atuncea menestrelii au ciupit de strune. Şi purtătoarele miresei, toate doar fecioare, trecut-au printre noi cu pas şăgalnic. O purtau pe Loena, strâns înfăşurată într-o frânghie albă, de mătase, de stătea în juru-i colac lângă colac, din gât şi până-n glezne. O aduceau pe braţe spre a o-nfăţişa părintelui, ce-n ziua ceea şi‑o scotea din grijă.

Ubaru’ şi-a umplut cu aer pieptu’ şi, sumeţindu-se, a glăsuit:

- Eu, tată al acestei fiinţe slabe, astăzi ţi-o-ncredinţez legată fedeleş, spre-a şti că-ţi dăruiesc asupra ei putere nesmintită – iar ea spre a pricepe că roabă-ţi este ţie! Eu zic să fiţi…

- Nu zice! s-a auzit o voce. Ş-Ubaru’ a muţit, ca fermecat.

Toţi ochii s-au întors spre locu’ celui glas. Apoi s-a tras mulţimea-n două lături. Iar, printre oaspeţi, Baba Hâda, în sacu’ ei pestriţ, s-a îndreptat, trufaşă, către Ubar.

- Ţii minte, Ubar Budd, că te-ai jurat să-mi dai, când io oi vrea, întocmai ce ţi-oi cere? Îi astăzi ziua plăţii – şi plata-i fiica ta!

TROM

De bună seamă, Hylm mi-a povestit. Io asta n-o ascund, luminăţia ta! Mi-a povestit de noaptea aia când, de spaima Alondei, chica i-a albit. Şi încă mi-a mai spus de alte nopţi, douăşpe să fi fost, de şi-a ucis în fiecare, pentru o toană-a ei, câte un frate.

Că-ntru-nceput el i-a stârnit, vorbind mereu de mult prea multa Alondei frumuseţe. Pân’ ce le-a căzut dragă tuturor! Şi tuturora ea le-a dat, pe rând, prilej ca să socoată că pentru ei ar fi, în inima-i, ceva.

- Mi-e pieptu’ plin de dor pentru voi toţi, şi n-aş putea s-aleg, numa’ pe unu’. De-ar fi douăşpe morţi şi unu’ singur viu – atuncea aş putea să jur că îl doresc pe cela. Altminteri, mai bine mă văz lângă Ubaru’ Budd, ca ţiitoare, decât să fiu silită a alege între voi!

Aşa le-a zis, în parte, tuturor. Şi toţi au hotărât s-ucidă sau să moară pentru ea.

- La iazu’ mic să vă luptaţi, le-a spus. Că fi-va Copăiţa, pentru cei ucişi, plăcut mormânt!

Au ascultat-o, pen’ că toţi ţineau poruncă vorba ei. Tot ea a spus care să lupte mai întâi. Hylm şi Alyk, iar, după patru zile, biruitoru’ să se-nfrunte cu Kylym.

Hylm a ucis. A tot ucis mereu. Şi, fără lacrimi, a azvârlit în iaz hoit după hoit, nesocotind că legea ăstei lumi, pe care vieţuiţi, statorniceşte morţilor odihna în pământ.

Ei da, de astea Hylm mi-a tot istorisit. Da’ cum era să-l cred, când, noaptea-n vis, Alonda-mi desluşea că Hylm îi rob-de-farmec şi toate de le crede adevăr îs năluciri?

Da-n pribegia noastră, după ce ne-am rupt de Hypko, lumea mea, s-a întâmplat să poposim pe-o lume-oraş. N-am rămas mult, că ăia ne ţineau de cerşetori. Că ei de menestreli n-au trebuinţă, pen’ c-au cutii de cântă şi vorbesc. Şi cică n-ar avea în ele farmec – că ăia îi hulesc pe farmecfăcători – că-s aparate, şi oricine are dreptu’ şi priceperea de-a-şi meşteri aşa ceva. Acolo Hylm s-a înfuriat şi-a pus pe-un prinde-vorbă, ia, cutiuţa asta cât unghia, de-o ţin mereu la gât, istoria lui toată; şi m-a legat cu jurământ s-o port asupra mea pân’ ce voi fi încredinţat că-i numai adevăr.

Aşa că io ţi-o dăruiesc, luminăţia ta, că, după toate câte am văzut aici, loc de-ndoială-n suflet nu mai am!

Da’ Hylm prinsese a se-ndoi de mintea lui. Că inima nu îl lăsa să fugă-n ăle depărtări, und’ să nu se zărească steaua de-i era Alondei soare, iar teama îl oprea să se întoarc-aici, în lumea asta unde ea trăia. Iar io găseam prilej de a-l întărâta:

- Întoarce-te, Hylm frate, în lumea ta! C-orice bărbat adevărat te-ar râde de-ar afla c-ai frică de-o muiere şi c-ai fugit de ea! Să mergem la Alonda, Hylm, c-aşa nevârstnic cum mă vezi, mă prind să mi te apăr io de ea!

Da’ el tăcea şi-şi tot scuipa în sân, ca să nu-l prindă ispita ăstor vorbe. Dintr-asta mult am fost mirat când, într-o bună zi, a zis:

- Mi-e dor de lumea mea! Pornesc chiar azi. Am ştire că un bogătan îşi mână nava-sălaş chiar într‑acolo.

N-am întrebat nimic, că tare mă temeam că, iscodindu-l, era primejdie să-şi schimbe gându’ ăl bun. Da’ am chitit c-o fi primit cuvânt în vis. Că, de când mie visele-mi pieriseră cu totu’, el începuse a visa mai abitir. Şi să vezi ciudăţenie, luminăţia ta, nu se găsise nici un farmecfăcător să aibă pentru robia lui de vis vreun leac.

Aşa că am plecat în mare grabă. Da’ să nu crezi că am venit de-a dreptu-ncoace! Ci mult am colindat, tot ocolind acest meleag cu dinadinsu’. Da’ drumu’ faimei nu ni l-am cercetat şi, aflând de noi acest Ubar, cu multă stăruinţă ne-a poftit la nunta fiicei sale.

Noi am sosit aci încă-n ajun, şi peste noapte-am mas la un moşneag. Acolo osteneala m-a trântit la somn; Tarr a păţit aşişderi. Da’ Hylm a rămas treaz, cu moşu’ la taifas. Ş-am priceput, din vorbele scăpate-a doua zi, că ar fi dat şi pe la Baba Hâda, farmecfăcătoarea de o pomenea ades!

În ziua aia Hylm a fost zgârcit la grai. Ba chiar, când ne-ospătam la cuhnii şi ne-am pomenit cu frumuşica fată de Ubar holbându-se la noi, Hylm, făr’ să zică pâs, i-a dat ăl talisman cu care io-l ştiam mereu la gât. Da-i drept că ăl oscior nu mai cântase niciodată aşa, ca ăle păsări de le ziceţi sortitoare. Şi fata nu-ş’ cum a făcut de l-a scăpat, şi ăla s-a rostogolit, da’ tot cântând, iar ea, nebună, s-a pornit s-alerge-n urma lui cu fusta suflecată.

- Ce-i asta? s-a mirat frăţâne-miu, da’ io nu prea ştiam a-l lămuri şi m-am uitat la Hylm. El a săltat din umeri, a neştire, da’ ochii îi zâmbeau aşa, senini cum nu i-i cunoscusem, de parcă sufletu’ de-o stâncă i s-ar fi uşurat!

Asta a fost, în ziua aia, ciudăţenia dintâi. Mai spre amiaz-am auzit şi noi c-ar fi fugit mireasa, după obicei, şi, într-aceleaşi datini, o adusese mirele-napoi, cu gărzile-mprejur.

Atuncea i s-a dezlegat limba lui Hylm:

- Nu-i curat lucru, măi flăcăi, s-o ştiţi! Asemeni obicei nu-i nici în vis pe-aci!

Da’ nu părea să aibă pentru asta ceva griji, aşa că ne-am pornit la cântec şi la snoave, mult mulţumiţi c-aşa grămezi de oaspeţi ne ascultau cu bucurie mare!

Uimirea a mai grozavă a fost nu peste mult, când a intrat Alonda! Io am muţit întâi, pen’ că era frumoasă mult peste a din vis, ş-am priceput cât de mult dor de chipu’ ei se grămădise-n mine în anii ăi de când mi-era somnu’ pustiu. Pe urmă a muţit şi Hylm, da’ lui i s-a pierdut şi roşu’ din obraji.

Apoi a prins să glăsuiasc-Ubaru, şi am crezut c-urechile mă mint atuncea când a zis că o să-i fie Alonda, lui, soaţă după lege!

Cred că păream cam tâmpi, io şi cu Hylm, după asemeni veste. Iar Tarr căta, sărmanu’, năucit spre noi.

Da’, luminate domn, s-au schimbat toate când ea, minunea aia vie, cu ochi-n ochii noştri, a zâmbit.

- Rămâi aici şi cântă, i-am spus lui Tarr, în şoaptă apăsată, şi, grabnic, m-am strecurat spre ea cu Hylm deodată, că mă-mboldea ceva să îi vorbesc, şi s-o ating…

Nu ştiu cum de-am ieşit toţi trei de-acolo fără să ne întrebe vreun curios ceva! Ei, doar Ubru-Cu-Du-Bru, pocitura aia, ne urmărea cu toţi ăi opt ochi lacomi, şi poate c-ar fi luat-o după noi de nu s-ar fi iţit în jurul lui trei plozi cu chef de pozne. Da’ cred că tot Alonda a aruncat vreun farmec, de ne-am putut mişca aşa nestingheriţi!

Când ne-am văzut scăpaţi de-ochi şi urechi străine, Hylm şi-a lăsat pe umerii Alondei mâinile‑amândouă, şi, cu privirea într-a ei, a întrebat:

- De ce?

- Io te întreb de ce, a-ntors-o ea. De ce chemi adevăr o nălucire? De ce-ai crezut aievea ce-ai desluşit la Râpa Amăgirilor, când m-ai trădat?

- Da’ fraţii mei, de i-am ucis de dragu’ tău, cu mâna-aiasta? Da’ tată-tău, de l-ai zdrobit cu ceea putere blestemată-a ta? Tot amăgiri aiestea toate? Cutezi a-mi spune că-i aşa?

- Cutez! s-a sumeţit Alonda. Căzut-ai pradă Râpei, şi farmecelor ei!

- Altă dovadă în afar’ de vorbe poţi să dai?

Alonda a surâs.

- De bună seamă. Ai drept s-o afli de te-ncrezi în mine şi-mi intri în sălaş în noaptea aiasta, îndată ce pe-aci va fi chefu’ stricat.

- Stricat?! Cine să-l strice?! m-am uimit.

- Da’ nunta ta c-Ubaru’? a întrebat-o Hylm, şi era a dat deoparte nedumerirea mea.

- E vorbă-n vânt, da’ fără vorba aiasta n-aş fi fost aici, printre obraze-alese, spre a-ţi putea vorbi făr’ a mă teme de mânia ta!

Hylm a oftat.

- Să fie cum zici tu! Sălaşu’ und’ mai ţi-i?

- De-aiasta n-avea grijă, că s-o găsi cin’ să-ţi îndrume paşii. Poate chiar Ubru-Cu-Du-Bru, prieten vechi de-al tău! Iară aist copil, de-i mulţumesc acu’ că fostu-mi-a de mare ajutor (şi când a zis-o p-asta mi-a strâns mâna-ntr-a ei), va fi binevenit a te-nsoţi!

Cu astea şi cu ăl zâmbet de mă umplea de har, ne-a părăsit, grăbită de-a se-ntoarce-n sânul puhoiului de oaspeţi zgomotoşi. Întorşi am fost şi noi alăturea de Tarr şi, făr-a-l dumiri asupra lipsei noastre, ne-am pus struna şi glasu’ în slujba veseliei de se tot înteţea.

citiţi episodul 5

.

Au mai scos la iveală cuvinte din trecut: psi, carmenima, tiberiu, gina, sara, kadia

Închei cu salutul către pinguitorii care şi-au adus aminte ieri de blogul meu: Vania, Zina, Teo,  Theodora, Tanya

Oaspeţii: vorbele din trecut

Cine este şi ce vrea ei: De teamă că mâine o să plouă, vorbele din trecut au venit de astăzi pe strada Provocarea nr.35, în vizită la  duzina de cuvinte. S-au aşezat  la taclale în faţa câte unui coniac dublu  şi aşteaptă cu o copilărească nerăbdare să li se împartă în mod egal cafeaua aburindă, între timp punându-şi  fiecare zahăr în ceaşca de un albastru mirific, aşezată pe masă alături de vreun mizilic dulce sau crocant.

Cadoul adus: Fiecare oaspete ţine în mână, cu falsă modestie şi cu un prefăcut aer indiferent, câteva paragrafe din cel de-al treilea episod al poveştii Râpa Amăgirilor.

.

RĂPA AMĂGIRILOR (3)

episodul 1
episodul 2

TROM

Multe nu-mi amintesc despre primele vise. Le-aş fi uitat cu totu’, de n-ar fi fost muierea aia frumoasă cum n-am mai pomenit! Iar vorbele de la zicea … Ei, am chitit că-s născociri din mintea mea de puşti cu dor de fapte mari!

Da’ când Tarr a găsit străinu’, omu’ ăla de era întocmai cum îmi povestise ea … Atuncea chiar, luminăţia ta, am priceput că visele fuseseră chiar vise-purtătoare, de-alea de-aduc, de cine ştie unde, gânduri mânate-n lume de vreun farmec, ori numa’ de vreun suflet de-l încrâncenat. Şi, cum am priceput c‑Alonda vieţuia aievea, că era făcută din oase, carne şi sânge, dorinţa ei a şi prins să‑nsemne, pentru mine, poruncă de-mplinit, oricare-ar fi fost preţu’.

Pe urmă, o visam mai des ca Hylm. Ba o vedeam şi-n nopţile când n-aveam somn, când îmi lăsam privirea să colinde printre stele pân’ ce pica pe una mică şi puţin strălucitoare; da’ de la ea nu-mi mai puteam lua ochii! Atuncea mi se-mpăienjenea vederea. Da-mi trecea ’nainte s-apuc să strâng barem din pleoape, ş‑apoi găseam pe boltă chipu’ Alondei, şi mă‑nchinam ei, ca ălei mai frumoase şi mai spăimântătoare năluci de i se arătase unui muritor de când îi lumea lume.

Da’ a fost o noapte când Hylm a priceput. A priceput că steluţa aia mă fermecase. Tocma’ voiam să mă smeresc către ea, da’ Hylm m-a înhăţat de chică şi mi-a şters două palme.

- Asta să n-o mai faci, înţelegi? Să n-o mai faci niciodată!

Io m-am scuturat ca smuls din vis, şi el s-a îmbunat şi mi-a zâmbit ca şi cum mi-ar fi fost ruşine.

- Iartă-mă, Trom. Nu se cădea să te lovesc. Că din greşeala mea Alonda te vrăjeşte pe tine. Pentru că i-o trebuia să plec, aşa cum mă povăţuise baba. Să caut o lume de n-are pe boltă steaua aia. Şi socot c‑aşa aş fi făcut, de nu s-ar fi zdrobit aci nava a mare! Şi asta tot o făcătură de-a Alondei înţeleg c-a fost, şi mă ia frigu’ când mă gândesc ce multă şi rea putere o fi având, de n-a pregetat să deie morţii puzderie de suflete nevinovate! Pe urmă a oftat: Da’ orişicum ar fi, băiete, doru’ de ea tot nu mă lasă!

- Pen’ că-i frumoasă, am zis, convins cum eram că io le pricepeam pe toate. Şi socot că nu fac rău de mă desfăt cu o aşa plăcută nălucire. Doar că nu ştiu de ce o pierz când mă smeresc către ea, că …

- Ehei, flăcău, mi-a retezat-o el, smerenia-i către Ceru’ Sfânt şi către tăria lui înspre bine, iar semnu’ ei goneşte tot ce-i dinspre rău. Alonda, io ţi-am mai zis, mă urmăreşte cu blestem, iară puterea ei de farmecfăcătoare – trebuie s-o cred! – îi de la narzi, adică îi a mai spurcată!

Ei, luminate domn, la noi, pe Hypko, despre narzi se ştiu puţine. Adică se mai zice şi pe-acolo „luate‑ar nardu”, ori „amar ca sărutarea narzilor”, ori „narzii să te piaptene”, da’ nici ăi mai bătrâni nu ştiu de unde vin astfel de vorbe. Şi mai spun istorii ciudate învăţătorii tineri, ăia şcoliţi prin lumile-oraş. O dată ne-a povestit ş-al nostru. De’, io n-am priceput aşa, prea bine, da’ mi-a plăcut şi am ţinut câte ceva în minte. Zicea că noi trăim într-un tărâm de-are patru cuprinderi, pen’ că putem merge în lat, în lung şi în înalt, şi-n timp – da-n ăsta numa’ înainte. Şi că-s ş-alte tărâmuri, de au cuprinderi mai puţine, ori mai multe. Zic unii că stau tărâmurile astea unele într-altele, ca foile de ceapă. Da-nvăţătoru’ nostru nu se ia după dânşii, ci după ăia de cred că îs tărâmurile ca frânghiile întinse-alături, făr’ să se-atingă de nu se pune careva să le apropie şi să le-nnoade; nodului ăluia îi zice Poartă, pen’ că prin el se trece de colo dincolo, da’ nu oricare o poate face fără să-şi piardă din putere şi din minte. Acu’, aşa zic învăţaţii. Da’ a citit învăţătoru’ ăl tânăr nişte legende vechi, de zic că narzii pot. Ei vin dintr-un tărâm cu trei cuprinderi (cu lung, înalt şi timp, da’ fără lat) şi se preling la noi ca nişte umbre; nard-umbre le mai zice. Când te ajunge-o umbră de-aia îţi vine-n gură gust de fiere; îi sărutarea nardului, se cheamă că te-ar place ca sălaş. Şi trebuie să fii dibaci ca să te faci scăpat, că blestematu’ ţi se vâră-n trup când pică umbra ta (şi preţ de-o clipă îi destul!) pe umbra lui amăgitoare. Atuncea sufletu’ tău fuge, ca o pată târâtoare, pân’ ce se pierde în tărâmul lor. Că narzii vor să ne ia lumea, aşa cum vor şi farmecfăcători de-ai noştri să se strecoare-n lumile cu cinci cuprinderi! Şi cică îi pericol, la un eon o dată, ca toate să se potrivească-n aşa chip încât vreo poartă dinspre narzi să se deschidă larg – şi ei să dea năvală. Atuncea-i cât se poate de anevoie să fie-opriţi, da-s farmecfăcători cu faimă care trudesc, trecând şi peste somn, doar-doar li s-o dezvălui cum ar putea să-i stăvilească!

Prostii de-a-nvăţătorului! Aşa gândeam io despre toate astea. Da-n urmă a venit Hylm ş-a zis de-o râpă-a amăgirilor, care ar fi acolo, în lumea lui – adică-n lumea asta, luminate domn! Cică în râpa asta narzii‑au poartă. Şi se tot opintesc, şi, când şi când, o‑ntredeschid. Ş-au unii legământ cu ei, de le primesc puterea. Iară Alonda îi ăl mai tare cu narzii-mbârligată! Da’ el, Hylm, nu ştiuse, bietu’! Şi ea-l prinsese-n mreje rău! Adică îl prinsese bine! Ş-a vrut să-l deie narzilor plocon. Da’ l-a scăpat Ubru-Cu-Du-Bru, o pocitanie, un năpârstoc cu patru capete, de-i măscăriciu’ Ubarului de pe la ei. Vreau să zic, al Ubarului de te‑a chemat încoace pe luminăţia ta.

Da-n ciuda ăstora, el, Hylm, o mai iubea! Io socoteam că bine face, că ea era ca o minune, ş-aş fi iubit-o io, de nu mi‑aş fi tot zis că Hylm mă ţine de frate – şi de n-aş fi ştiut că ea îl vrea pe el.

Pe partea ailaltă, Alonda-mi lămurea, în vise, că Ubru-Cu-Du-Bru ăla-nşirase vorbe găunoase ca să-i despartă. Că era pocitu’, de, gelos. Tot Patru-Capete legase farmec rău, de i se năzărea lu’ Hylm că săvârşise, ispitit de-Alonda, câte toate grozăvii mi-a povestit. Iar aia de-l zgornise pe Hylm să plece-n lume menestrel era de-acu’ bătrână şi zăludă, încurca vrăjile de nu le mai dădeai de cap cât lumea, şi rău şi tot mai rău găseau ăi de-ascultau de spusa ei!

Aşa că io-l povăţuiam pe Hylm:

- Întoarce-te acasă, măi omule nebun!

Da’ el se supăra.

- Nebun eşti tu, flăcău! Eşti rob-de-vis! Ş-afurisit să fiu de nu dau plată vreunui vraci, să te dezlege!

Atuncea mă bosumflam io. Şi încă bine! De ce, adică, voia să-mi fure visu’, să-mi fure zâna mea?

Da’ s-a-ntâmplat, luminăţia ta, ca vremea să se strice. Şapte zile de-a rând a fost tot vifor, şi şapte nopţi la rând nu s-a zărit nici fir de stea.

În nopţile-alea, Alonda mi-a pierit din vise. Mi-au apărut, în loc, trei vrăjitoare. Se chemau Criiseela, Striiba şi Zaarda. Frumoase ar fi fost şi ele, nu zic ba, da’ îmi păreau aşa, amestecate; parc-aveau mai multe chipuri vălmăşite-ntr-unu’.

- Fugi, copile! mă-ndemna Criiseela. Fugi unde nu ajunge lumina stelei ce-o-ncălzeşte pe Alonda! Fugi cu Hylm deodată!

- Alonda-i Cea-care-deschide, îmi lămurea Striiba. Dar Hylm îi e cu trebuinţă; iubirea lui cea oarbă-i desferecătoarea porţii prin care narzii pot veni puhoi!

- Sub narzi, tărâmu’ vostru o să piară! Nu lăsa, copile, ca asta să se săvârşească! se milogea Zaarda.

- Să nu îl laşi pe Hylm să se întoarcă! mă-ndemna iară Criiseela. Să nu se-ntoarcă la Alonda prea din vreme!

- Puterea Alondei o să se istovească, îşi urma Striiba lămurirea. Alonda e legată de lumea porţii, şi haru’ ei de farmecfăcătoare se risipeşte după zece ocoluri date de lumea-ceea stelei sale! Pe urmă îl va aştepta pe Hylm, frumoasă, dar femeie ca oricare, şi îşi vor duce traiu-n bucurii!

- Ai chibzuinţă şi inimă, copile! Nu da tărâmu’ vostru sub talpa narzilor! mă ruga iar Zaarda, cu lacrimile-n glas. Noi îţi aducem jalba trăitorilor în cinci cuprinderi. Murim fără tărâmu’ vostru între noi şi narzi, copile!

De visele-astea n-am suflat către Hylm nici o vorbă. Da-n ziua a opta am căutat un vraci. I-am zis că‑s rob-de-vis şi i‑am dat plată din sângele meu – a zecea parte – numa’ să-mi aflu izbăvirea.

Da’ izbăvit am fost şi de-alea trei, şi de Alonda. Şi încă mi-s ş-acu’ din ăi de nu visează!

Da’ în durerea şi nesocotinţa mea de-atuncea, l-am rugat pe Hylm într-o seară:

- Dacă ţi-s prieten, omule, du-mă s-o văd pe-Alonda!

În urmă a fost cumplit! Că Hylm a prins a plânge! Ş-am plâns şi io de mila şi ruşinea lui, că era ditamai namila şi se bocea ca o muiere fără vlagă!

Ei, luminăţia ta, multe-a bâlbâit Hylm printre suspine. Da’ io am priceput numa’ că mă numea oştean de-al răului, trădător vândut Alondei ş-amăgitor de-l mână înspre moarte.

- Io tot îţi mulţumesc, Trom, a zis, mai potolit, dup’ oarece zăbavă. Că acu’ văd că trebuie să plec tot mai departe, întocmai după vorba babei. Departe, hăt, de-Alonda, şi departe şi de tine, măi flăcău!

- Să nu mă laşi de izbelişte, Hylm! Tu, de îmi eşti mai drag ca ăi de-un neam cu mine! Îndelung mi te rog, Hylm, nu-mi da pedeapsa asta!

Aşa m-am milogit. Şi, drept să zic, m-oi fi milogit io şi pen’ că îl simţeam ca pe un frate, da’ mai abitir m-am milogit din spaima că, departe fiind de el, aveam să pierd năluca Alondei pentru totdeauna!

Da’ l-am înduplecat. S-a-nduplecat să mă ia soţ de pribegie, să colindăm îndepărtându-ne de‑Alonda.

- Să fie cum vrei tu, am zis, că vedeam limpede cum el tot la frumoasa vrăjitoare o să se întoarcă!

Şi duşi am fost. Cu Tarr alăturea. Că el, biet, ne are dragi pe amândoi. Pe amândoi deopotrivă.

MOŞUL

Aşa că, taică, băietanii dormeau. Tineri şi fragezi, da’ sforăiau, ehe! vârtos. De, ca la osteneală.

Io, taică, nu m-am dus în pat. La ce să mă întind degeaba? Io am ieşit la câine, în ogradă. S-a gudurat potaia. Că mă are drag. Da’ n-a avut, sărmanu’, parte să-l bag în seamă. Că io priveam tot după Hylm, să-l văz cum intră peste hoaşcă.

Da’ mânia lui se isprăvise. Că s-a oprit şi a strigat din poartă. Baba, se vede treaba, n-a-ndrăznit să iasă. Numa’ mâţa ei, ceea bălţată, s-a iţit din pod. Şi a stupit înspre străin. Atuncea Hylm a trecut gardu’. Că ţine vrăjitoarea poarta ferecată. Da’ gardu-l are scund şi ştirb, ş-aproape prăvălit.

În uşă, menestrelu’ a mai dat glas. In vreo cinci rânduri. A tot izbit în uşă cu picioru’. Şi-n urmă a răcnit din nou.

Ehe! Au prins să latre câinii primprejur. Pornise şi potaia mea! Megieşilor le-a sărit somnu’. S-au luminat atuncea la fereşti! Ba au ieşit cumetre şi-n ogradă!

Ş-abia apoi a deschis hoaşca. Hylm a intrat şi … Ş-aiasta a fost tot.

Câini-au muţit. Fereştile-au orbit la loc. Cumetrele-au mai adăstat oleacă. Ehe! Da’ le-a lovit plictisu’. Ş-au plecat.

Io am rămas. Că tot trăgeam nădejde. Nădejde că s-o întâmpla ceva!

Ehe! Da’ menestreli îs bicisnici. Nu ’geaba Hylm nu s-a ales tâlhar!

Ehe! Da’ farmecfăcătoarele-s viclene! Adevăr îi! Baba putea să-ndruge câte-n stele! Numa’ să-şi scape pielea! Pielea ei cea creţurită! Da’ nici n-ar fi minţit dacă-i zicea. Dacă-i zicea ce se-nşira prin sat. Despre căsoaia Ubarului. Ceea săpată-n stâncă. În stânca de la Râpa Amăgirilor!

Că oamenii … Proşti, de! Da’, taică, ştie Ceru’, poate nu ’geaba proşti! Că toţi vorbeau c-acolo o ţine Ubaru’ pe Alonda. C-o ţine, ehe! lângă narzii ei. Ba se mai povestea, d-aiasta-n mare taină, c-Ubaru’ îşi lăsase umbra peste-un nard. Că era nardu’ cela-n trupu lui acu’. Scorniseră, ehe! că-i nardu’ cela soţ pentru Alonda!

Da’ vezi că,-n adevăr, nu ştia nimeni cine sta-n casa ceea. Ubaru’ se ducea pe-acolo-n pripă. Nu zăbovea mai mult de două ceasuri. Poate trei … Da’ numa-n miezu’ zilei se ducea! Şi mai intra Ubru-Cu-Du-Bru. Intra, ehe! Că l-am văzut în multe rânduri. Singur io!

Aşa că io mă gândeam la fata ceea. La Alonda … Şi la Ubar … Şi la căsoaie … Şi la Patru-Capete, pocitu’ cela de pitic. Da’ şi la Hylm. La ce-ar să facă el dac-o să-i spună baba …

Da’ el tocmai atuncea a ieşit. Şi mi-a părut mai gârbov! Şi mergea târşit! Da’ nu i-am desluşit încrâncenare-n umblet! Ş‑am priceput, ehe! Am priceput că-l ogoise baba. Că-l amăgise în vreun fel cu vorbe de-ale ei! Da’ nu-i zisese. Am priceput că nu-i zisese de căsoaie şi de Ubar.

UBARUL BUDD

Eu, domnia ta, trăiesc întru cinstirea celor statornicite din vechime. La zile mari, i-aştept în poartă pe toţi acei poftiţi să‑mi calce pragul. Poftiţi fuseseră şi menestrelii. Pentru că deseori sunau numele lor în urechile mele: „Trei Vorbe Dulci”. Aşa îi cheamă trăitorii din Ub-ubarie, din lumea noastră şi din lumi legate de alţi sori. Poate că şi domnia ta vei fi auzit de dânşii!

Dar pe cât îi ştiam bogaţi în faimă, pe-atâta mi-au părut sărmani în straie. Aşa că am chemat o jupâneasă, cu gând să‑i dau poruncă să le facă rost îndată de veşminte potrivite.

Şi lângă jupâneasă a venit Ubru-Cu-Du-Bru, măscăriciul. Gătit nevoie mare, şi cu toate patru mutrele spoite. Una era în picăţele, alta-n dungi, a treia-n cercuri, şi-a patra aducea a curcubeu. Aceasta de pe urmă, zisă Bru, a prins să-mi facă semn din ochi cu-atâta disperare, că m-am şi lăsat tras de el mai la o parte. Şi capul Ubru m-a-ntrebat, lăsând a se-nţelege că-i grozavă taină, dacă-l cunosc pe menestrelul cel cu plete albe.

Eu m-am înnegurat întru-nceput, stârnindu-mi singur spaimă că va fi fost vreun lotru, ori vreun farmecfăcător ce va fi avut planuri să ne strice cheful. Dar Patru-Capete a chicotit pe patru voci deodată:

- Mare Stăpân, n-ai ţinere de minte! Aista ţi-i Hylm, orfanu’! Al treişpelea dintre orfanii tăi!

M-am încruntat către pitic şi el a şters-o iute. A priceput că n-aveam vreme de aşa prostii!

Drept e, nu îl recunoscusem pe Hylm, da-mi aduceam aminte de el, ca şi de fraţii lui. Nu c-ar fi însemnat prea mult în ochii mei! Eu totdeauna am primit în curte pui de pripas, fără să caut dacă-s pui de om ori de jivină. Iar când flăcăii s-au pierdut, la ce era să-i plâng? Aveam ubaria plină de alţii, din cale-afară de doritori să-mi fie gardă!

Şi dacă Hylm era de-acum un menestrel cu faimă, aceasta nu era să-mi fie mie grijă! Nu-n ziua când uneam copii mei!

Ei, poate m-a-ncercat o clipă gândul că minţile sărace de prin sat legau pierderea celor treisprezece de Alonda. Dar erau vorbe proaste, ce-mi păsa!

Insă pot să îţi spun, dacă rămâne între domnia ta şi mine taină, că de Alonda mi-a păsat mereu. Fiindcă de copiliţă era ca o minune! Frumoasă ca un idol din Templul Cerului!

Mi-ar fi fost drag s-o am fiică de suflet, la castel. Şi am stricat o vorbă către tată-său. Dar el m-a înfruntat. Era cu mult curaj şi când se afla singur, iar atunci mârâiau cinci uki în jurul lui!

- N-o dau în ruptu’ capului, măria ta! Treci peste hoitu’ meu ’nainte s-o atingi! Io ştiu cum vânaţi voi copii de suflet de-i creşteţi să v-ajungă-n pat!

De bună seamă că puteam să îl prefac în hoit! În graba mare! Oştenii mei nu aşteptau decât poruncă. Dar eu urăsc moartea de om făcută fără noimă! Mi-am zis c-o să aştept să crească fata. Căci pe atunci mă simţeam tânăr şi-mi vedeam vreme multă înainte!

Aşa c-am aşteptat. Dar nu cu mâna-n sân. Momeam copila cu de-ale gurii – cu trufandale şi cu bunătăţi din alte lumi, cu jucării, cu vorbe îndulcite. Ea era prietenoasă. Mi se urca în braţe, mă ciufulea şi îi plăcea să îi sărut obrajii. Şi în acest răstimp se împlinea, se deschidea ca un boboc de floare, se pârguia sub ochii mei cu mult prea poftitori.

Dar a-nceput parşiva să mă ocolească! Îmi înhăţa doar darurile şi o zbughea râzând – şi cu luciri viclene în ochii ei frumoşi.

Iar eu am început să o pândesc. Şi am aflat-o într-o bună zi scăldându-se în iaz!

Vorbesc de iazul mic, pe care îl numesc copii Copăiţa. E-un soi de baltă de la care-ncepe Râpa Amăgirilor. Asta-i pricină ca să fie ocolit. Cică acolo dorm nard-umbrele, amăgirile scăpate din tărâmul celălalt, ce mai sunt zise hoaţele de suflet.

Singură Alonda se scălda acolo. Sau cel puţin aşa prinsesem vorbe. Şi le credeam, pentru că o ştiam netemătoare şi râzându-şi de scornelile prostimii.

Nici eu nu sunt fricos. Cum am zărit-o-n iaz, m-am despuiat şi i-am sărit alături.

Afurisita nu s-a supărat. Ne-am hârjonit, ca ţâncii, ceva vreme. Dar când am strâns-o-n braţe s-a zbătut, şi când am vrut să o sărut şi-a ferit chipul şi m-a zgâriat pe braţe pân’ la sânge. M-am mâniat. I-am înfipt mâna-n păr, ca s-o silesc să mă privească-n faţă. Iar ea mi-a împlântat unghia-n ochiul stâng, sau cel puţin aşa am bănuit în clipa când m-a sfredelit durerea. Durere cum nici înainte, nici după aceea n-am mai cunoscut!

Şi nu mai ştiu. Când m-am trezit, eram întins pe jos, într-o cocioabă, şi-o cotoroanţă bălmăjea deasupra mea. M-am dumirit cu greu că-i Baba Hâda, că îmi era vederea tulbure de tot!

Baba zicea că să fi fost trei ceasuri bune de când dăduse peste mine lângă iaz, zăcând cu straiele grămadă peste pântec şi având, în loc de ochi, un şomoiog de ierburi în găvanul stâng.

De-atunci, domnia ta, sunt chior precum mă vezi. Dar cum s-a întâmplat aceasta aveam ştiinţă, până azi, doar eu şi baba. Şi încă baba ştie numai jumătate!

- Io, măria ta, te-am doftorit cu alifii de leac, da’ nu aşa de bune ca cele buruieni de le-aveai oblojeală. Că dintr-acele io găsesc cam rar! Da’, dă-mi crezare, iute-ai să te vindeci! Ş-ai să te-nveţi c-un singur ochi – de-ai să gândeşti c-aşa te-oi fi născut. Iar liniştea să nu ţi-o pierzi, că io n-am trebuinţă nici să iscodesc care hain te-o fi chiorât, nici să istorisesc cum te-am aflat şi ce‑am făcut pentru măria ta. De‑aiasta‑ţi dau făgăduinţă şi cu blestem mă leg să o păzesc!

Cu vorbele acestea şi-a luat baba bun rămas. Am vrut să-i dau răsplată cum nu mai primise. Dar ea a zis:

- Ba nu, măria ta. Mie să-mi dai, o dată numa’, ceea de ţi-o cere. Că io socot că oi avea măria ta, în vreo bună zi, ceva de mi-o fi mie cu mare trebuinţă.

M-am jurat bucuros că am s-o fac. Şi am pornit către castel când era noapte plină, suind pe Râpa Amăgirilor cu inima cam strânsă, căci îmi tot năzărea c-aud în urmă chicoteli.

În noaptea aia n-am putut să dorm. Am chibzuit doar cum să mă răzbun. În fel şi chip! Iar cum au mijit zorii am chemat piticul şi i-am dat poruncă să mi-o aducă, treaba lui în ce fel, pe Alonda la castel. Căci e voinic Ubru-Cu-Du-Bru! Şi viclean! Şi des îl trimiteam – dar rogu-te să fie aceasta altă taină între noi – prin satele din preajmă, s-aducă la castel vreo fetişoară, două, spre desfătarea mea.

În ziua aceea, însă, l-am aşteptat zadarnic. Tocmai pe-nnoptate a apărut, târâş, abia suflând, cu toate cele patru gâturi împletite. Şi greu am asudat cât l-am descolăcit! Iar el n-a vrut în ruptul capului să spună ce păţise şi, când l-am întrebat de-Alonda, iau ţipat trei guri şi cu a patra a stupit, fără să-i pese că-mi spurca covorul cel de preţ!

Pe urmă am tot trimis argaţi şi-oşteni să-mi prindă muieruşca aia. Dar s-au întors zăluzi cu toţii: ori robi-de-vis, ori cu vreun nard în trup. A trebuit pe unii să-i închid – şi să-i ucid pe alţii. Şi i-am prins Alondei frica!

Ba umblam cu teamă şi prin codru, că socoteam că tată-său avea temei să întărâte ukii asupra mea. Însă de grija asta am scăpat degrabă, fiindcă, potrivindu-se să-l întâlnesc, l-am iscodit cu meşteşug şi-am priceput că el habar n-avea de cele întâmplate.

Iar Alonda nu ştiu cum o fi făcut, că nu mi-a mai ieşit vreo doi-trei ani în cale!

Dar a venit o zi care-a-nceput cu rău. Voiam să îl deprind pe Hylm la luptele cu ukii. Nădăjduiam s‑aducă faimă ubariei mele la Marele Turnir. Dar Hylm era de negăsit! Şi nu venea nici pădurarul cu fiarele făgăduite! În locul lor a apărut piticul. Părea nebun, şi m-a smucit de mantie în aşa hal, că a rămas în mână c-o bucată!

- Măria ta, a ţipat capul Ubru, mai adineauri mă-ntorceam din sat, şi-n Râpă mi s-a pus Alonda-n drum! A zis să te trimit degrabă la sălaşul ei!

- M-a blestemat s-orbesc dacă nu vii! a chiţăit şi Bru.

- Şi-şi noi-noi nu-nu mai-mai vedem-vedem! au urlat Cu şi Du.

Atunci m-a năpădit uitatul dor de răzbunare. Şi m-am dus.

Dar n-am putut să intru în colibă fără să-mi salt pasul peste pădurar. Pentru că hoitul lui era în prag. Stâlcit, cu creierii vărsaţi şi matele-atârnând. Ca toţi cei care pier de furia ukului!

Alonda sta-năuntru, lungită între blănuri, despuiată.

- Am să te iert, Ubarule, pentru c-ai vrut să iei cu sila ceea de io, acu’ vreau să-ţi fac dar. Dac-o să ierţi şi tu ce fel te-am pedepsit!

Eu am încuviinţat din vorbe şi din ochi, făcând, fără să şovăi, uitată răzbunarea. Şi-am dat s-o iau în braţe! Şi-am suduit când am atins ceva, ceva ce nu vedeam! Avea, hoţoaica, straie nevăzute, groase de-o palmă, aspre, tari şi reci.

- O să mă ai, Ubarule! Oi fi numai a ta. Da’ vreau să stau ascunsă de alţi ochi. Să-mi sapi, în grabă, adăpost în stâncă. În stânca de la Râpa Amăgirilor îl vreau! Şi a urmat, cu vorbă îndulcită: vreau să m‑ascund de toţi, ’nfar’ de tine!

Mi-a pus mâna pe braţ. Şi i-am simţit chiar mâna, fără strai! Am dat să o cuprind! I-am prins mijlocu‑n palme! Şi-ndată mi-au rămas mâinile ferecate în învelişul ăla blestemat!

Alonda mi-a zâmbit.

- Io vreau să mă doreşti, Ubarule. Şi să mă ai! Dar să-mi cunoşti puterea şi să te temi de ea!

Ei, ce s-o mai lungesc! În ziua aceea chiar am prins să caut meşteri care să făurească sălaş pe pofta ei.

Însă pe pădurar a zis că singură o să-l îngroape, fără alai şi fără bocitoare. Şi l-a-ngropat. Ea ştie unde, cum şi când.

Şi tot ea ştie unde-a stat ascunsă şi ce fel a ghicit să iasă de acolo când i-a fost casa gata.

Pe urmă şi-a ţinut făgăduiala. Mi s-a dat. Când, cât şi cum am vrut! Şi – iacă înc-o taină ce-ţi încredinţez – nu am mai întâlnit de când mă ştiu muiere să mă mulţumească aşa ca ea! Şi care să mă facă să mă mulţumesc cu ea! Numai cu ea! Zic zău că-n clipele acestea mai greu sufăr că-i dusă ea, decât pentru fiul pierdut şi fiica rătăcită.

Dar să mă-ntorc la anii, să tot fie nouă, în care-Alonda n-a ieşit din acel adăpost. I-l trimiteam pe Ubru-Cu-Du-Bru cu merinde.

- Să-i spui lui Patru-Capete că, dacă nu m-ascultă, n-o să-i mai fie nici un ochi, din ceia opt cât are, de folos!

Dar n-am avut la ce să îi repet piticului ameninţarea. Ochii lui Cu şi Du erau rămaşi cu beteşug. Iar ea-l chema în felul ei ciudat, stricându-i din senin vederea; ş-atunci pocitul alerga la ea.

Eu însă mă duceam când mi-era pofta. Sau cam aşa ceva, pentru c-Alonda îmi dăduse o povaţă:

- Să îţi struneşti dorinţa pentru mine când soarele nu-i sus şi umbrele-s prelungi. C-atunci nard-umbrele, de-n anii aiştia viermuiesc pe-aci, au straşnică putere! Şi, mai cu seamă, să nu-mi umbli noaptea, cu făclie, că umbra de-o aşterne ea le e cu osebire narzilor pe plac! Fără lumină te poţi încumeta, dacă ai mintea tare, că-n întuneric joacă-n Râpă plăsmuiri de-ţi farmecă şi văzu’, şi auzu’, şi-ţi vâră până-n urmă groaza-n oase!

Eu am vrut să-i iau vorbele în râs, că nu eram copil, ori sătean prost, să m-amăgească. Însă Alonda m-a făcut s-o cred:

- Ubarule, îţi aminteşti de straiu’ nevăzut, de m-apăra? Straiu’ de ţi-a luat roabe mâinile voinice? Şi n-ai nimic de zis de Ubru‑Cu-Du-Bru şi de văzu’ lui stricat? Ba chiar de ochiu’ tău, de îţi lipseşte? Da’ de oştenii de m-au hăituit, după porunca ta, şi ţi‑au venit ’napoi cu minţile topite? Io ştiu ce spun, Ubarule, n-o crezi?

Am stat şi-am chibzuit, domnia-ta, şi i-am dat ascultare. Şi n-am avut păreri de rău că am făcut aşa!

Căci sâcâială avut-am în acest răstimp doar la castel, cu Maud şi Loena, copiii dăruiţi de soaţa ce mi s-a dus de mult, fie-i odihna mult tihnită! Pentru că e Loena mândreţea de-ai văzut-o. Degrabă s-a-mplinit şi s-a făcut frumoasă. Să tot fie trei ani de când în Maud sângele a prins să clocotească, trei ani de când îmi cere să îl unesc cu ea, precum e obiceiul. Iar ei nu îi plăcea! E, îi era drag ca frate, dar nu-l voia de soţ. Şi s‑a tot ostenit, în zeci de rânduri, să mă lămurească că obiceiul nunţii între fraţi e cu păcat.

Însă cu mofturile ei mă descurcam, dar a făcut frăţâne-său prostie, acum vreun an, când am plecat cu treburi şi l-am lăsat mai mare la castel. Nebunul a luat-o atunci pe soră-sa cu sila şi a ţinut-o-nchisă într‑un iatac, la pofta lui, pân-am venit acasă.

Eu am slobozit-o; şi pe flăcău l-am biciuit cu mâna mea! Numai că fata nu-mi mai era fată, şi mai era şi grea. Am vrut să le fac nunta! Loena, însă, s-a pus de-a curmezişul:

- Ba nunta asta n-are să se ţină! Aşa precum şi pruncul o să crape!

Eu m-am speriat. Am pus-o pe doică-sa să n-o scape din ochi, ca să nu facă vreo nesăbuinţă. Aceea a păzit-o ceas de ceas, însă Loena tot a lepădat! A lepădat doar pentru c-a dorit să fie aşa!

Apoi pe Maud a căzut blestem, fiindcă de-atunci nu a mai fost bărbat. Îşi făceau râs de el femeile ce‑i trimiteam spre desfătare!

Atunci eu am găsit cu cale să mă plâng Alondei. Pentru că ea îmi mai dăduse, în multe rânduri, sfaturi bune.

- E limpede, Ubarule, mi-a grăit ea. Fata ta are har de farmec, da’ nu-l cunoaşte şi nu-l ştie stăpâni. Acu’ i-a răbufnit, trezit de ură! Da’ o să se-mbuneze ea! Nainte de-a se face anu’! Aşa că mai răbdaţi, şi tu, şi Maud! Pentru că fata o să-l vrea, iar când i se va da din voia ei, el se va arăta grozav bărbat! Şi tu să îi uneşti făcând petrecere cum n-a mai fost, poftind în ospeţie obraze ’nalte şi menestreli vestiţi în lumi nenumărate!

Am ascultat-o pe Alonda. Am răbdat toanele lui Maud şi pe-ale Loenei. Noaptea nu aveau somn. Ea umbla prin castel cântând a jale, el bântuia încolo şi încoace suduind. Nici ziua n-aveau tihnă. Fiecare căuta cotlon in care să se-ascundă, cu durerea lui. Şi când mă întâlneau, nu îmi vorbeau. Eu mă speriam de chipurile lor fără culoare, de ochii cercănaţi şi adânciţi în cap. Şi ei treceau de parcă nu m-ar fi văzut.

Pe urmă, Maud a-nceput să umble prin codri şi prin sate. Puneam să-l urmărească, dar el se fofila cu isteţime, şi trimişii mi se-nturnau daţi de ruşine.

- Nu ştii pe unde-ţi hoinăreşte Maud, nu-i aşa? m-a luat la rost Alonda într-o zi. Ubarule, nu prea ai oameni vrednici în simbrie! Da’ vezi că io cunosc ce n-au fost ei în stare a afla! Îţi stă fecioru’ gură cască în ograda unui hodorog, de-i zice lumea Moşu’. Şi cela-i toarnă-n suflet venin şi iar venin, că-i zice cum că-i cu păcat să îşi râvnească sora, şi că pentru aiasta Ceru’ l-a bătut, lăsându-l fără vlaga bărbăţiei. Ba-i bagă-n cap şi că va fi având Loena putere dată dinspre rău, c-altminteri n-ar fi lepădat degrabă pruncu’ nedorit. Ia seama bine, dar, Ubarule, că io ţi-am zis că fiică-ta o să îşi vină-n fire, da’ acu’ mă tem c-o să ţi se smintească fecioru-n cest răstimp!

Aşa că-n seara ceea mi-am chemat copii. Le-am spus că-i dusă vremea în care-au fost ţânci, şi că s‑ar cuveni să stăm tustrei de vorbă, aşa, ca oamenii cu mintea-ntreagă.

- Eu, tătucă, a-nceput fata, ştiu ce vă roade, pe Maud şi pe dumneata. Mai ştiu că-i drept ca Maud mi-a greşit, dar ştiu că-i tot atât de drept ca şi eu m-am greşit faţă de voi. Că dumitale ţi-am greşit statornicindu-mă-n neascultare! Iar către Maud am greşit nevrând să-l iert şi să-nţeleg că acea purtare a lui nesăbuită nu a pornit din ură, ci din dragoste prea multă! Iar când, cu atâta-nverşunare, am dorit ca eu să îmi pierd fătul şi el vlaga, nu am ştiut că am puterea să îmi fac voia faptă! Şi-mi pare rău acum că pruncu-acela nu-l mai pot aduce înapoi! Dar vreau să fie Maud din nou precum a fost. Şi-acum eu simt că, dacă vreau, se‑nfăptuieşte! Şi vreau să mă unesc cu el, cum zice legea, în ziua când voi fi de cincisprezece ani! Dar vreau să-mi faci, tătucă, nuntă ca-n poveşti!

În clipa aceea Maud s-a luminat la chip. Şi s-a lăsat să cadă în genunchi! Şi-a prins să îi sărute Loenei mâinile amândouă! Iar eu am priceput c-orice i-ar fi-ndrugat acel moşneag smintit era uitat!

Dar m-am smintit şi eu, de bucurie. Că-n prag de noapte am plecat, în mână cu făclie, către Alonda, nesocotind povaţa ei. Dar prea eram nerăbdător să-i spun că mulţumirea mea venea, aşa cum ea, din vreme, mi-o vestise! Însă îndată ce-am ajuns la râpă şi mi-am văzut umbra prelungă, tremurând prin praf şi peste colţi rânjiţi de stâncă, mi s-a făcut aşa, un fel de frig … Şi parcă auzeam frunzele foşnind, acolo unde nu erau copaci … Şi-am cugetat, cu inima zvâcnindu-mi în gâtlej, c-aşa vor fi foşnind nard-umbrele, venind târâş să se prelingă pe sub umbra mea .. Venind să-mi scoată sufletul din trupul care le era trebuitor …

Cât ai clipi, am aruncat făclia. Şi-am stins-o cât de repede m-am priceput … şi-am prins a bâjbâi prin bezna groasă …

Când socoteam că am ajuns la uşa sălaşului Alondei, m-am pomenit deodată ca-mpietrit. Şi trei năluci mi-au apărut în faţă, albe şi luminând … Ca razele de lună …

Păreau să fie trei femei. Frumoase, dac-ar fi avut contur… dar trupurile li se ondulau, muşcate dinspre margini de-ntuneric, şi chipurile li se tulburau, parc-ar fi fost mai multe ce luptau sa fie unul…

- Să nu laşi pas de menestrel să calce ubaria ta! Şi mai cu seamă râpa! Chiar mâine dă de ştire că nu-s bineveniţi! m-a îndemnat una din ele cu voce dulce, nu zic ba, dar care nu suna prea omeneşte…

- Aceasta fiindc-un menestrel e cheia pe care o aşteaptă ea. Aceea-ce-deschide! m-a lămurit a doua, cu grai care m-a-nfiorat şi el. Vrea să deschidă Poarta Narzilor, pricepi? Să năboiască narzi-n ubaria ta!

- Un an, numai atât! m-a implorat a treia, cu glasul stins, dar tot atâta de ciudat. Un an să-i ţii pe menestreli deoparte, şi-ai să salvezi, Ubarule, tărâmul tău!

Speriat, eu am făcut semnul smereniei, dar ele n-au pierit. Atunci am mai prins inimă şi-am întrebat:

- Ce fel de duhuri sunteţi şi ce vreţi? Afurisit să fiu dacă pricep!

- Ascultă-ne! m-a îndemnat acea dintâi. Ascultă-ne şi nu-ntreba nimic!

- Aceasta fiindcă nu e vreme de-ntrebări, a dat a doua să mă lămurească. Vin narzii! Ne-au simţit! Ei ştiu că noi i-am mai înfrânt odat-aici! Şi ştiu c-a treia oară nu mai putem veni!

- Ajută-ne, Ubarule! a suspinat a treia. Şi-ajută-te pe tine şi pe-ai tăi!

Eu n-am mai spus nimic. Nu că n-aş mai fi vrut, dar nu mai aveam grai! Fiindcă părea că-n juru-mi foşneşte-un codru-ntreg, şi parcă desluşeam pete de întuneric, mari şi dezlânate, mâncând pământul în lunecarea lor zorită către noi. „Nard-umbrele!” a urlat în mine-un gând – şi m-am uitat cu spaimă după umbra mea.

Dar n-am văzut-o! Pur şi simplu, nu era! Şi-am binecuvântat acele trei năluci, fiindcă lumina lor sfâşia bezna fără s-aştearnă umbra nicăieri!

Dar ele-au prins să pâlpâie, s-au contopit şi-au dispărut cu-un soi de ţipăt, ca de sortitoare rea! Iar noaptea s-a lăsat asupră-mi, apăsând ca şi cum munţii toţi m-ar fi strivit… încet…

Când am ştiut din nou de mine mă aflam în braţele Alondei, în sălaşul ei.

- Rău ai făcut, Ubarule, că nu m-ai ascultat! Şi rău era s-o paţi. Noroc c-am prins de veste şi te-am smuls din amăgirea ceea rea!… Da’ nu-ţi fac vină! Vrăjmaşii mei urzesc în jurul tău. S-ai mare grijă să nu-ţi intre, în ziua nunţii, în castel vreun farmec strâmb!

Am tresărit şi am privit-o-n ochi. Mi s-au părut adânci, hăuri de spaimă. Şi, pierit, am întrebat:

- Ce-mi tot spui tu? Ce mi se tot întâmplă?

Ea a râs.

- Nu-ţi pierde tihna, dragul mei Ubar! Mai ’nainte ai fost prins de-amăgiri, momit în jocul lor. Da’ io te‑am scos când nu era târziu! Şi bine ţi-o mai fi de oi uita tot ce-ai văzut ori auzit! Cât despre ce-am zis io, ia, îi un fleac. La nuntă am să fiu cu tine, la castel. Ai să mă-nfăţişezi ca fiind peţită dintr-o lume de departe, şi-ai să vesteşti că ne-om uni curând, întru respect de datini, iar io, cu tine împreună, voi veghea ca feţii tăi să se‑nsoţească fără vreun necaz.

- Adevărat? am întrebat. Adevărat, Alonda? În scurtă vreme o să-mi fii, tu, mie, soaţă?

- Adevărat! a murmurat. Mă jur că, în curând, o să-i fiu soaţă celui de-l iubesc!

Domnia ta, de-atunci încoace eu trăit-am ca-ntr-un vis! Cel mai frumos a fost când a sosit Alonda la castel, în noaptea dinaintea marii zile! Am dus-o-n taină în iatacul meu, unde o aşteptau găteli mai multe decât poruncise. Şi, fericit, am coborât, în zori, să-ntâmpin oaspeţii cu zâmbetul pe buze.

Deh, poate, când piticul mi-a pomenit de Hylm, mi-am amintit. Ca-ntr-o străfulgerare m-au cutremurat acestea, câte toate tocmai ţi-am istorisit. Dar n-aveau loc în bucuria mea de-atunci. Şi le-am lăsat deoparte fără păreri de rău!

LOENA

Socot, domnule Înalt Iscoditor, că vei fi aşteptând să-ţi spun de ce, dintru-nceput, eu nu l-am vrut pe Maud. Şi mai socot că n-aş avea la ce s-ascund aceasta faţă de domnia ta – dacă ascunsă nu mi-ar fi şi mie!

Ei da, e adevăr că habar n-am! Nu am habar de n-am vrut nicicând să fiu femeia fratelui mai mare. Dar de urât nu îl uram! Nu, până-n ziua când m-a siluit! Atunci i-am chemat moartea, şi noroc a fost că nu aveam puterea ce-am acum, când tot ce îmi doresc din răsputeri ajunge-ndată faptă!

Vezi, domnia ta, puterea aceasta cred eu c-a încolţit în mine odată cu sămânţa lui Maud, aceea de am lepădat-o. Pentru că, atunci când mi-o ştiam în pântec, atunci simţeam ceva. Ceva ca o chemare. A început în ziua când m-am furişat în parcul nostru, cel din mijloc de castel. Pentru că mi-era cheful s-alerg desculţă-n iarbă. Dar, când m-a gâdilat în tălpi pământul, m-a-nfiorat deodată-un vaier… şi un vuiet… Şi parcă tot vroiau să-şi facă loc, să urce-n mine. Am strâns din ochi…, şi palmele le-am apăsat pe ei, cu ciudă. Pentru că mă voiam oarbă şi surdă. Voiam să ştiu doar de-acel vaier, de-acel vuiet…, să simt ce taine suie-n ele, din afunduri, înspre mine… Şi am ştiut, nu prea pricep de unde, că-ntunecimea nopţii mi-ar fi fost trebuitoare.

Şi-am aşteptat-o. Am aşteptat s-adoarmă doica, cea pe care tata mi-o pusese paznic. Noroc c-avea somn greu de zdruncinat!

În noaptea-ceea, adăstând desculţă-n iarbă, am simţit. Am desluşit, din vaier şi din vuiet, că cineva mă caută, mă cheamă, că îşi sileşte moartea să îi lase vreme spre a mă afla. Dar, mai cu seamă, am învăţat că am putere, că multe pot să meargă după pofta mea!

Şi am fugit degrabă în iatac, fiindcă ştiam că erau numărate clipele nedoritei vieţi care creştea în mine. Şi chiar am lepădat îndată! Şi-n ceasu-acela, de izbândă-ntreţesută cu spaimă, sânge şi durere, am aruncat spre Maud blestemul neputinţei. Şi fost-am bucuroasă aflând că l-a ajuns!

Nu vreau a zice că mi-am găsit, în urmă, liniştea. Nu aveam tihnă nici în somn, nici în trezie. Chemarea aceea tainică nu-mi dădea pace, şi îmi spunea că ceea ce mă intrigă-i soarta mea!

Ei, şi n-aş zice că nu găseam în mine milă pentru Maud şi ruşinea lui, ori că nu-mi făceam vină pentru ochii trişti cu care tata mă ţintuia, cu gândul dus.

Iar între toate-acestea chibzuind, am socotit să-mi caut o povaţă ispitindu-mi soarta, aşa cum fac fecioarele în prag de măritiş. Drept e, nu mai eram neîntinată, dar noua mea cunoaştere-mi spunea c-acest păcat nu eu aveam să-l ispăşesc!

Aşa că am făcut-o, după cum e vechea-nvăţătură, în noaptea când un tril de sortitoare mi-a pătruns prin geam.

Am început smerindu-mă spre ’naltul Cerului, ca să se uite Binele spre mine. Apoi m-am aplecat ş‑am sărutat umbrele răsfirate pe podea, ca să afle narzii că n-am război de dus în contra lor. Abia în urmă am străjuit oglinda de-a dreapta şi de-a stânga cu făclii şi, despuindu-mă, m-am aşezat în faţă-i, ca luciul ei să-mi prindă trupu-ntreg.

Atunci a venit vântul. Adică a fost o pală, care-a izbit făcliile pe rând. Şi, în cea din urmă pâlpâire-a lor, mi-am văzut spaima-n ochii larg căscaţi. Aş fi ţipat de frica beznei dacă oglinda nu s-ar fi luminat, albă ca neaua, dar oprind privirea să-i străpungă adâncul! Apoi s-a limpezit, din colţuri către mijloc, şi iarăşi am putut vedea-n tărâmul ei. Era acolo un bărbat. Voinic, chipeş şi tânăr, cu pleata albă…, cu ochii ispitind…

Am întins braţele spre el, şi el a râs, şi mi-a făcut un semn, ca să-i iau urma. Şi-au fost, o clipă, în oglindă, neguri. Dar s-au săltat, descoperind o chichineaţă, o odăiţă fără de ferestre, cu lut în loc de alte duşumele, şi-n mijloc c-un ceaun proptit de pirostrii. În el bolborosea o zeamă groasă, în care o femeie mesteca c-o creangă-nvârtoşată. Era desculţă şi înfăşurată într-un sac pestriţ, încins cu sfoară. Şi ea bolborosea! Ceva de ne-nţeles! Ca un descântec. Da’ era urâtă… Sfinte Cer! Şi, Sfinte, ce bătrână!… Cum să îţi zic, domnia ta? O babă hâdă! Aşa de hâdă că m-a cuprins frica când ea şi-a repezit spre mine mâinile descărnate, în vreme ce-i râdeau gingiile pustii şi ochii cheli de gene… Am dat din nou să zbier, dar a ţipat, ’nainte-mi, de-afară, sortitoarea.

Şi am ştiut. Deodată am ştiut că vrăjitoarea-aceea îşi trimitea în cele zări chemarea care se-oprea la mine. Şi, uitându-mi teama, am mai ştiut că vreau să merg la ea.

- Ţi se împleteşte soarta cu a ei, mi-a spus atunci o voce. Dar nu ştiu de era de om sau de muiere, aspră sau dulce… Pentru că eu, de fapt, n-o auzeam. Cuvintele creşteau direct în mintea mea, ca şi cum gândul meu le-ar fi născut! Dar eu simţeam că vin din altă parte şi le-am ascultat cu luare-aminte: O s-o găseşti în ziua nunţii tale. Dă-i iertarea ta lui Maud şi soroceşte unirea voastră în acea zi în care cel de-al cincisprezecelea an al vieţii tale va fi plin. Şi-ncrede-te c-atunci vei şti ce vrei, şi totul după vrerea ta o să se‑aleagă!

- Facă-se-ntocmai! am şoptit. Că, poate-oi fi ştiind domnia ta, cu-asemenea vorbe chemi o soartă care ţi-e pe plac.

Şi s-a-ntâmplat ceea ce trebuia. În apele oglinzii m-am regăsit pe mine, cea dintotdeauna – pentru că se-aprinseseră făcliile şi mă puteam vedea!

Iar peste două seri, când tata m-a chemat, m-am umilit cu cugetu-mpăcat, plecându-mi capul sub greşeli pe care-n sinea mea mi le ţineam ca fapte drepte aproape pe de-a-ntregul. Şi-am cerut nunta, sorocind-o însămi!

Şi-n urmă am trăit ca într-un vis, în care minţi străine-mi porunceau vorbe şi fapte.

Aşa am ajuns noaptea dinainte de soroc, când, neprimindu-mi somnul, m-am zbătut ca peştele-n năvod. Şi-n zvârcolirea aceea m-a bântuit ceva, un soi de nălucire în care mă vedeam în sac pestriţ în loc de straie scumpe, cu brâu de sfoară putredă în loc de cingătoare de argint, cu tălpi crăpate-n locul condurilor de preţ. Şi-n mâna descărnată şi fără de podoabe strângeam ciot noduros, cu care mestecam într-un ceaun, pe pirostrii, fiertură cu bulbuci – în vreme ce rosteam cuvinte fără noimă, dar care-mi aduceau atâta pace…

Cu împăcarea aceea-n suflet m-am ridicat în zori, ca dup-o noapte cu odihnă bună…

Dar a urmat degrab’ o tulburare, când tata m-a poftit în faţa unei femei pe care n-o ştiam, spre a-mi da lămurire că aceea îi va fi-n curând mireasa. Era frumoasă, aşa… mai mult şi altfel decât prin grai se poate spune. Şi răspândea în jur parfum de tinereţe şi de dor, ce primenea văzduhul mai mult ca însăşi mireasma primăverii! Şi-a fost o lungă clipă în care-am suferit, pentru că însămi mă numeam frumoasă, dar pe lângă ea eram ca o făclie lângă soare! Pe urmă am ştiut c-o astfel de făptură de naşte doar o data-ntr-un eon, şi că-i e soarta cum e frumuseţea, ca nelumea. Şi-am mulţumit că eu nu sunt ca ea!

A doua tulburare m-a cuprins după vreun ceas, când, căutându-mi doica, am nimerit în cuhnii, unde‑am aflat, la masă-ntinsă, menestrelii. Trei menestreli ce n-ar fi meritat privirea mea! Dar el, adică unul dintre ei, era leit acela pe care oglinda mi-l înfăţişase, şi ochii mi s-au lipit de el, dar mai cu seamă de un oscior firav, întortocheat, ce-i atârna de gât. Un talisman care-a-nceput să cânte, ca o sortitoare, în acea clipă‑anume în care l-am zărit.

- Dă-mi-l, am spus, şi menestrelul, fără să mă întrebe de ce îl cer, mi-a-ntins oscioru-acela. Iar când l-am luat din mâna lui, un licăr blând i s-a trezit în ochi şi nu s-a mai dat dus.

Însoţitorii lui, nu foarte mult săriţi de seama mea, priveau prostiţi, cu gurile căscate. Dar vremea ce-o avusesem pentru ei nu mai era, pentru că talismanul căpătat, ca-nsufleţit, mi s-a desprins de palmă şi s-a rostogolit, cântând, pe duşumele. Eu i-am luat urma-n fugă. Prin tot castelul m-a purtat! A luat-o şi pe scări în sus, în ciuda firii!

Eu, hăituindu-l, m-am pomenit în curtea dintr-afară, acolo unde rar aveam prilej şi învoire să păşesc. Mi-au aruncat priviri uimite oaspeţii ce-ncepeau să vină, iar tata, care adăsta în poartă, a dat să mă oprească, dar a rămas în mână doar c-o fâşie din poala mea, căci m-am smucit cu forţa disperării. Şi mi-am văzut de fugă, fără gândul că umblam pe-afară de castel, aşa cum nu se cade pentru o copilă de Ubar ce n‑are încă soţ!

Ei, să nu crezi domnia ta c-ajuns-am hăt departe! Când coboram o râpă mi-a ieşit în cale-o babă, şi‑atunci, c-o gheară-n suflet, m-am oprit. Pentru că era hâda din oglindă! Leite erau chipul, trupul, şi pestritura de-o purta!

A luat de jos osciorul care se-oprise lângă mine.

- Ohoho! Pe aista, tu, fetico, anină-ţi-l de gât, şi crede c-o să-ţi fie de-ocrotire! Da’ de-unde-mi vii? Ghicesc că din castel!

- Castelul e al tatei! am răspuns, cu oarece mândrie.

Baba a chicotit, adic-a scos un sunet de piatră scrijelită.

- Norocu’ să te bată! Erai aici, ascunsă, şi io n-aveam habar! Da’ tu, fătuca babei, mă ştii de undeva?

- Ştiu că mă cauţi, babo! Şi-ai fost la mine în oglindă-n noaptea în care sortitoarea mi-a cântat! Aşa cum mi-a cântat şi osu’ acest, când l-am ochit!

- Ohoho! Ştiu aista. Că i-am auzit ghiersu’, şi iată-mă-s aici!

M-am bucurat deodată, fără să ştiu de ce.

- Păi hai să mergem, babo! Du-mă-n sălaşul tău!

A hârâit din nou:

- Nu te zori, fătucă! Te-ntoarnă la nuntire! Că io mai către noapte am să te cer tătâne-tu, şi zic că mi te-o da!

Pe mine m-a luat ciuda, c-abia ce o zărisem şi ea mă alunga cu vorbe, ca pe ţânci.

- Ci du-te, fugi odată! C-aista nu-i popas pentru tăifăsuit! Aci e Râpa Amăgirilor, fătucă, că poate despre aista şi despre narzi s-o şti şi prin castel!

M-a prins uşor de umeri, m-a răsucit şi m-a împins pe râpă-n sus. Aşa că am plecat cu îndoiala-n suflet, şi iute-am dat de Maud în fruntea gărzii tatei. S-au limpezit la ochi când m-au văzut şi, fără vreo dojană, m-au dus, tot chiuind, pân’ la castel. Acolo, tata, înseninat şi el, lămurea oaspeţii cum că-i obiceiul la noi, printre ubarnici, să se ascundă-n codri mireasa-n dimineaţa nunţii sale!

citiţi episodul 4

.

Închei cu salutul către pinguitorii care şi-au adus aminte de blogurile mele în ultima săptămână: Vania, Zina, Teo,  Shayna, Theodora, Mirela Pete, Filumenie, Carmen, Androxa, Blogul cu Atitudine, Gabriela Elena, Zamfir Pop

…

BABA HÂDA

Numa’ aşa are leac fiertura ceea. Clocotită la pirostrii, noaptea, în odaie fără ferestre. Şi cu lut pe jos. Să simţi sub tălpile goale pământu’. Că pământ suntem şi-n pământ ne vom întoarce. Sfântă vorbă! Din pământ izvorăşte apa, din pământ creşte hrana. În pământ putrezesc ciolanele morţilor. Şi-n ciolanele celea a fost odată suflet! Ş-au fost suflete de-au ţinut legea Cerului. Celea dănţuiesc printre stele! Ş-au fost suflete de s-au vândut nardului. Celea se cufundă în hăul pământului! În inima lui de foc şi pucioasă! Iară dintr-acolo străpung către noi cu vaier şi vuiet – şi nu ştim a le auzi, darămite a le pricepe! Da’ io‑nvăţat-am a le şti simţi!

Dacă simţi sub tălpile goale pământu’, şi-ţi aduni minţile, pustiite de gânduri şi patimi, şi te vrei orb şi surd la lumina şi la zgomotu’ vieţii, atuncea simţi … Simţi cum urcă-n tine şi vaier, şi vuiet … Simţi vorbele sufletelor moarte şi le poţi barem rosti, de nu le poţi totdeauna pricepe … Şi simţi descântecu’ … Ştii descântecu’ … Şi dacă l-ai prins, poţi să vrei iară s-auzi zgomotu’ vieţii: ş-ai să asculţi trei triluri de sortitoare pestriţă. Şi dacă le-ai ascultat, poţi să vrei iară să vezi lumina vieţii: ş-ai să priveşti lutu’, pirostriile, ceaunu’ … Ş-ai să pui fiertura la foc, ş-ai să rosteşti descântecu’ … Da’ să nu te tulbure nimeni când îl rosteşti, c-ai să-l uiţi, şi geaba‑ţi va fi fost truda!

Da’ fiertura tot n-o arunci! Că, de-ai vrut să fie tămăduitoare de boală, ea va-mbolnăvi de boala ceea; de-ai vrut să dea rod pământului, va arde semănăturile; de-ai vrut să dea dragoste, o să dea ură; de-ai vrut să dea moarte, o s-aducă viaţă şi sănătate; de‑a-ndoaselea o să fie de cum ai vrut, da’, odată ş-odată, tot bine o să prindă!

Mie-mi cântase sortitoarea, îmi clocotea fiertura, şi din descântec mai simţeam pe limbă patru vorbe!

Era pentru mine fiertura – fiertură de viaţă lungă! Că mi s-a apropiat funia de par! În multe rânduri, când îmi întind ciolanele bătrâne, simt cum se luptă Moartea cu Somnu’. Vrea să mă fure Ea! Fiertura aiasta o mai ţine deoparte. Da-i musai s-o fac tot mai des, şi nu din orice buruiană! Şi-i tot mai greu să prind descântecu’! Da’ atuncea-l ştiam. Şi ce-mi părea de bine! Ohoho!

Voiam să-mi lungesc zilele, să am vreme să aflu fata de-o căutam. Tânără. Foarte tânără! Şi frumoasă. Foarte frumoasă! Că ce-i frumos îi drag şi Cerului, şi Nardului! Şi-i e cu trebuinţă şi binelui, şi răului … Şi fata ceea să vieţuiască lângă mine. Şi să vrea, şi să ştie că poate să se deprindă a simţi tainele firii. Ca să-i las cocioaba, pirostriile şi ceaunu’ când o fi să mă călătoresc din tărâmu’ aista. Şi când mi s-o tângui sufletul în strâmtoarea adâncurilor, să ştiu că-i simte cineva şi vaier, şi vuiet, că din zbuciumul lui pătrunde încă, printre oameni, şi binele, şi rău’ …

Da’ unde era să fie să găsesc fata ceea? Unde? Şi când?

Ohoho! Ce m-am mai veselit când am văzut-o pe Alonda! Era de-o şchioapă când tătâne-su s-a aciuiat aci, pădurar şi grijitor al ukilor de i-a-mpământenit Ubaru’. Unii vorbeau că n-ar fi fost copila lui, c-ar fi furat-o fiindcă-i purtătoare de noroc. Ori piază rea! Că mult mai era dulce gâgâlicea! Şi ochii ceia verzi, de mâţă hoaţă! Şi n-avea teamă de nimica! Ea n-o tulea când mă-ntâlnea prin codru, ca plozii istora din sat, de‑o iau la sănătoasa şi când mă văd pe uliţi, în amiaza mare!

Cum o mai aşteptam să crească! Ohoho!

Da’ a crescut … Şi s-a făcut frumoasă … Da’ parcă tot simţeam că frumuseţea ceea îi lucru necurat!

Of! Da’ m-am suit pe Râpa Amăgirilor, să cat ochiu’ strigoiului, o buruiană de se iţeşte-o data-n treişpe ani. Ştiam c‑aveam s-o pot culege-n noaptea ceea. Da’ cine lua-n piept râpa? ’Naintea mea! O … zână, albă-n întuneric, cu fusta‑ncolăcită-n vânt … Umbla cântând. De dragoste. Ea, Alonda. Da’ cum umbla! Cum îşi mlădia trupu’! Io, biet, crezusem că numa’ mâţele umblau aşa!

Da’ m-a simţit. A stat pe loc, s-a-ntors şi s-a uitat la mine. Şi ochii ceia verzi îi scânteiau. Îi scânteiau, nu şagă! Ohoho! …

Io m-am spăriat, ca niciodată! Ş-am făcut semnu’ smereniei, de nu îl mai făcusem, ohoho, de când … Da’ greu, de parcă-mi atârna un bolovan de mâna de pe piept şi altu’ de ceea de pe fruntea aplecată … Da’ mi-a părut c-Alonda se-nfioară …

- Da’ ce te smereşti, babo! Tu te smereşti?! Acu’?! Ş-aci?! Nu vezi că m-am zbârlit?

S-o fi zbârlit ea, da’ io! Ace de gheaţă mi-au pişcat şira spinării când am auzit-o!

- Te-i fi zbârlit de frică, fetico! Că ce-i fi cătând noaptea pe râpa aiasta, păcatele mele? N-ai auzit câte se-ntâmplă aci? Şi toate necurate!

A râs. Da’ ce era mai nelumesc frumos ca râsu’ ei? Ca glasu’ ei, doinind a dragoste, pe Râpa Amăgirilor, în noaptea ceea rece, fără nici o lună, fără stele … ?

- Basme, babo! Spune-le proştilor din sat! La ce să-mi fie frică? Să-mi fie frică mie, când tu, nevolnică cum eşti, n-ai teamă?

- Taci, fetico, că nu ştii ce spui! Io mi-s bătrână, multe-am văzut, multe-am auzit, multe-am trăit şi multe ştiu …

- Atuncea îi fi ştiind şi ce cat eu pe-aci! Hai, spune, babo, hai!

Ohoho! Cum m-a mai săgetat cu ochii ceia! Ceia de scânteiau! Ce m-a mai săgetat!

Atuncea a-nceput să mi se limpezească totu’. Da’ de ce se limpezea mai bine, de ceea mă treceau fiori mai reci!

- N-ăi fi cătând un pui de mâţă, maică? Unu’ negru, mic, cu ochi ca doi tăciuni? De te priveşte-aşa, de zici că-i om?

Ea s-a muiat deodată.

- Ia-n te uită! Tu chiar ştii, Babă Hâda! Ş-a oftat: Numa’ mâţu’ cela mi-i prieten, babo! Singur el îi aproape de sufletu’ meu!

- Cerule Sfânt! m-am minunat. Şi iară am făcut semnu’ smereniei, da’ mai greu c-a-ntâia oară!

- Ci stai locului, babo! Te tot smereşti, ca toantele, mereu!

Se cam burzuluise, da’ io n-am ţinut seamă.

- Tu încă nu ştii cine eşti, fetico! Nici cine eşti, nici ce putere ai! Nici cât rău poţi aduce, fiindcă ţi-i drag de rău!

S-a dat aproape ş-a şoptit, cu oarecare spaimă:

- Îs Ceea-de-deschide, aşa cum mi-a zis El?

- Păi eşti, fetico! Eşti Ceea-de-deschide, mireasa Nardului!

Ohoho! Io mă dădeam vitează, da’ dinţi-mi clănţăneau şi pielea îmi era ca la găini! Îmi uitasem şi de ochiu’ strigoiului, şi de toate! Şi îmi era mai frig, vântu’ urla mai tare … Ş-Alonda era în faţa mea. Putea întinde mâna, să m-atingă. Şi io puteam întinde mâna s-o ating – pe Ea, ceea de o strânsese Nardu-n braţe! … Ori avea s-o strângă … Ohoho! Cât de curând!

- Mireasa Nardului?! El, Babă Hâdă, să fi fost Nardu’? El?

- El, fato? Care el?

- Ubaru’ Negru. Ubaru’ meu din vis.

- Din vis?!

- Ci nu te speria, babo! Nu l-am văzut în noapte cu luni pline; în nopţi de celea, de mine fuge somnu’. Era o noapte de vară caldă, numa’ c-o lună, da’ şi ceea ştirbă. Atuncea am găsit şi mâţu’. Parcă scâncea. Şi tremura, săracu’! L-am adunat la piept ş-am suit colo, lângă trunchiu’ putrezit. M-am aşezat ş‑am adormit cu el în poală. Şi s-a făcut o peşteră …, o hrubă … Cu ziduri ca de aur … Ori să fi fost de foc? Da’ îmi plăcea! Eram într-un culcuş de puf şi de mătasă … Mirosea a fân …, ş-a vânt …, ş-a fum … Era culcuşu’ Ubarului. Ubar cu mare faimă! Ca Ub-ubaru’ nost’, aşa socot. Purta coroană de agat, cu patru coarne poleite-n vârf. Avea păru’ ţepos, şi des, şi negru, ochii ca bezna, pielea smeadă … N-avea straie … Cred că n-aveam nici io … Şi m-a iubit … Of, babo! Simţeam cum mă topesc, cum îs torent şi curg năpraznic, cum îs cascadă şi mă pierd în hău! Cum mă înalţ şi fulger printre stele! … Într-un târziu mi-a zis că o să-i fiu mireasă …, dacă vreau – şi dacă pot … Că am de strâns o zestre, un suflet după altu’, pân’ la al treişpelea, care îi cheie bună numa’ dacă li-i celorlalte frate … De-atuncea dorm tot lângă trunchi, cu mâţu’ tot în braţe … Şi visez … Da’ ieri a coborât o pâclă, deasă de nu puteam nici răsufla! M-a năucit, râpa se învârtea cu tot cu mine … Da’ m‑am dezmeticit degrabă, şi nu mai era pâclă, ş-Ubaru’ Negru mă îmbrăţişa! Aista nu mai era vis! Da’ tot mi‑a pomenit de zestrea ceea! Mi-a zis că am puteri cum n-au mai fost, şi că mâţoiu’ o să-mi desluşească toate, dacă mi-i drag şi mă încred în el … Văz că tu zici că Ub-ubaru’ meu îi Nardu’. Adică îi Ub-nardu’, nu-i aşa? Da’ fie cine-o fi, io, babo, ştiu că-l vreau, că fac orice ca să rămân cu el!

N-am zis nimica. Ce era să zic? Prinsesem ştire că Ub-nardu’ îşi alege mireasă de la noi – într-un eon odată, atuncea când are poruncă să încerce să deschidă poarta ceea. Ş-aveam o spaimă c-o fi fost sorocu’ aproape, că prea erau altcum fiorii ce-i strângeam din vaier şi din vuiet! Da’ ei, Alondei, ce era să-i zic? Aveau să i se lămurească toate, şi curând! De mine n-avea trebuinţă! Nici io de ea, ca să-i las moştenire cocioaba, pirostriile, ceaunu’ … Aistea, pentru ea, erau taine mărunte!

Ei, vreme n-am avut să chibzuiesc la multe, pen’ că s-a auzit un miorlăit subţire. Şi L-am văzut frecându-se de poalele Alondei.

Ea L-a luat in braţe.

- Mângâie-l, babo! Nu te teme. El o vrea! Şi simt că n-o să-ţi pară rău!

L-am mângâiat. Fără să vreau am întins mâna. Da’ ce blăniţă moale! Ca pufu’! Ohoho!

Şi m-am trezit în braţe c-un mănunchi de ochiu’ strigoiului. Cât n-adunasem toată viaţa mea!

- Ohoho! Mulţam, mulţam, stăpâne! Preaplecata-ţi slugă!

Da’ Alonda-mi întorsese spatele. Cu mâţu’ cocoţat pe umăr, suia râpa. Cu umbletu’ cela al ei, cel pisicesc!

Ohoho! Da’ de atuncea mi-am luat gândul de la ea. Mi-am aninat pofta în cui!

Şi ani-au curs … Ş-altă fetică de să-mi pară potrivită nu se ivea nicicum! Vezi dară că-mi era trebuitoare fiertura ceea de viaţă lungă, ohoho! Mai cu seamă că simţeam pe cineva, aproape, aproape tare, chiar aşa! Voiam doar vreme să aflu unde, doar atât!

Da’, cum ziceam, descântecu-l prinsesem, cântase sortitoarea, clocotea fiertura şi mai simţeam pe limbă patru vorbe …

Ohoho! Şi-n clipa ceea l-am auzit pe el, fi-i-ar afurisit sufletu’!

- Babă Hâda! Ori eşti surdă, babo?! Deschide-mi, că m-am întors! Cum mi-ai spus!

Hylm! Era vocea lui. Era acolo, şi io, nevolnica, nici nu simţisem că umbra lui s-aşterne pe pământ tot mai pe-aproape! Deh, bătrâneţea! Şi moartea olopşită-n oase!

Da’ şi fiertura mea de viaţă lungă! De-acu’ era otravă curată! Bună s-o dai unui prunc, ca să crape la trei anişori, zbârcit şi fără dinţi în gură! Ori unei fete mari, ca în trei luni să fie mai pocită decât mine – şi moartă de bătrâneţe în a de-a patra! … Ohoho! Mulţi ar fi dat bani grei pentru fiertura ceea! Da’ io voiam fiertură de viaţă lungă, amar de viaţa mea!

Ohoho! Ce l-am mai blestemat pe Hylm! Că se-ntorsese cum îi spusesem, da’ nu când îi spusesem! Că se-ntorsese, putrezi‑i‑ar ochii, mai devreme!

Da’ i-am deschis. La ce să nu-i deschid? Fiertura tot era acu’ otravă!

Şi mi-a plăcut ce am văzut ’naintea ochilor. Că era bărbat mândru, cu tot păru’ cela alb al lui. Ohoho! Semăna tătâne‑su, că mult fusese şi cela chipeş în tinereţea lui! Şapte muieri îşi găsise; şi se luase cu toate, cu cununie-n lege. Da-mi plătise pentru farmec de bună înţelegere, ca să nu-şi vâre una alteia deştele-n ochi şi-n păr! Ş-a mai plătit şi farmec de zămislitură, de-au odrăslit cu toatele-n aceeaşi vreme – o noapte de-a lunilor pline, ca să aibă prunci cu soartă cum n-au toţi muritorii! Şi toate-au odrăslit câte doi feţi deodată! Aşa s-a pomenit cu treişpe flăcăuaşi ş-o fetişoară, de era soră bună, geamănă, cu Hylm.

Ohoho! S-a veselit omu’ atuncea, ş-a vrut să mă cinstească, încă, cu bani şi cu bucate. Da’ i-o i-am spus:

- Îs mulţumită că mi-ai dat cât ţi-am cerut! Da’, dacă vrei să-ţi ţină bucuria, adă-mi prunca ta, să îmi ucenicească de pe‑acu’. Şi n-o să-ţi pară rău, că o să scot din ea o farmecfăcătoare cum n-a mai fost demult!

Da’ el s-a supărat, ş-apoi ne-am despărţit cu vorbe de ocară. A plecat blestemându-mă. Da’ nu ştia, biet, că blestemele nu s‑agaţă de una de-al de mine! Că numa’ ce m-ating şi se-ntorc înapoi, asupra cui le-a slobozit!

Aşa că, după şapte ani, i-a murit omului copila. La Râpa Amăgirilor s-a prăpădit; a lunecat şi şi-a frânt gâtu’.

Şi încă s-au mai dus vreo şapte ani – treişpe cu totu’. Şi-n toamna ceea cu molima verde i-au pierit nevestele. Toate. Pe toate le-a ars, singur, în ograda lui. Că nu se puteau îngropa hoiturile celea verzi cum îi fierea, de putreziseră ’nainte ca să moară, că ar fi otrăvit pământu’. Şi-n iarnă a răposat şi el, ultimu’ om din sat de l-a secerat boala ceea păcătoasă! Io l-am ars, da’ am ştiut ce descântec să zic ca să nu mă pătrundă cea sămânţă de boală. Şi mai am vreun vârf de deşt din cenuşa lui ş‑acu’, că bună de leac a mai fost, pentru multe!

În urma lui au rămas băietanii. Da’ şi-a făcut Ubaru’ milă, i-a luat argaţi la curtea lui. Apoi, dac-a văzut că toţi s-aleg voinici, i-a prins în garda castelului, să-nveţe meşteşugul armelor acolo.

Da’ păcat de ei, că nu văzuseră douăj’ de veri când au pierit cu toţii, fără urmă.

Numa’ Hylm rămăsese. Da’ zicea că grele păcate poartă şi cumplite lucruri a văzut cu ochii! Aşa zicea în noaptea ceea a lunilor pline, când a dat buzna în cocioaba mea. Nu mai avea culoare-n păr, da’ aiasta n-o ştia. Tremura numa’, şi bâiguia de‑Alonda. Ba că îi e trebuincioasă ca aeru’ şi scumpă ca vederea, ba c-ar ucide-o ca pe-o spurcăciune, ba că tot n-ar prăpădi‑o ’nainte de-a se bucura de frumuseţea ei … Ba că ea l-a îmboldit spre cele rele, c-ar fi pedepsit-o de nu i-ar fi luat frica, ba că fără de ea nu crede să mai poată vieţui …

I-am spus descântec de desferec, i-am dat să bea licori pentru uitare şi l-a povăţuit să plece, cu grăbire şi departe, hăt, în lumi und’ nu se vede soarele nost’ printre stele.. Şi l-am legat să nu se-ntoarne mai degrabă de zece ani, orice-ar fi fost să fie. Că bine socotisem că, dup-atâta vreme, Alonda ori avea să-i fie Nardului soaţă bună, ori avea să rămână muiere de-a de rând, fără de vreo putere.

M-a ascultat atuncea şi s-a dus. Şi a făgăduit să-mi deie plată cinstită pentru licori, descântec şi povaţă. Că nu-i cerusem mult, numa’ s-anine de gât un talisman, ia, un oscior, de-avea să-l deie primei fetişoare de-o fi fost să-l ceară. Că ceea de l-ar fi râvnit avea să-mi fie bună ucenică; pen’ că era-n oscior un farmec de s-o tragă către mine.

Da’ Hylm s-a-ntors tot el cu talismanu – şi-ncă s-a-ntors şi prea degrabă! Şi-n toi de noapte, de mi-a rupt descântecu’, mi-a dat licoarea peste cap …

Şi s-a întors ca să se văicărească! Mai dihai ca o muiere becisnică s-a tânguit! Că l-am minţit când l‑am trimis în lume! Că geaba s-a întors aci, unde Alonda nu-i! (Da’ că-mi venise prea devreme, lua-l-ar narzii, nici nu pricepea!) Că mă omoară dacă nu i-o scot, de, din pământ din iarbă verde, pe-Alonda ceea fără de pereche! Că o să se smintească, c-o să crape dacă Alonda n-o să fie a lui, c-o vrea măcar o dată, o dată numa’ pe afurisita ceea de farmecfăcătoare!

I-am descântat de supărare … De mânie … De dor … De inimă albastră … L-am potolit. I-am zis că-i stă norocu-n preajmă. Iară el mi-a dat făgăduială de-ncredere … Şi de răbdare …

Puteam să-i zic mai multe şi mai înţelepte. Da’ în al cui folos? Că el nu pricepea! El era rob-de-dor. Şi rob-de-vis. Bine îl mai prinsese-Alonda! Ohoho!

episodul 3

. . .

Despre câte o primă întâlnire au mai scris: Tiberiu şi iar Tiberiu, psi, redsky, marina, abisurile, rokssana, virus, cristiangheorghe, scorpio, anaid, dagatha, cita, dictaturajustiţiei

= = =   = = =   = = =

Le urez o săptămână frumoasă pinguitorilor fideli (de pe acest blog şi de pe alte bloguri de-ale mele), prezenţi ieri “la datorie”: Vania,  Filumenie, blogul cu atitudine, Shayna, Teo, Zina, atitudini

Ca o compensaţie pentru întreruperea poveştii Întoarcerea Vrăjitorului, începută în cadrul jocului de-a duzina de cuvinte la care ne invită psi în fiecare sâmbătă, am să folosesc cuvintele din trecut, un alt joc iniţiat de aceeaşi psi la sugestia lui Tiberiu, pentru a vă invita să citiţi cea mai lungă dintre elucubraţiile mele tipărite, Râpa Amăgirilor, publicată în anul 1997 în revista Anticipaţia nr. 544-545 şi postată la începutul anului trecut pe blogul meu principal, Veronicisme. Am împărţit-o atunci în opt episoade (destul de lungi, după cum veţi vedea), pe care le voi relua aici, în opt duminici consecutive. Poate o să pun câte unul şi lunea, dacă se va potrivi cu tema propusă – tot de psi.  Chiar mâine o să am grijă să se potrivească!

Dacă episoadele vi se par prea lungi, le pot scurta

…

RÂPA AMĂGIRILOR

Motto:
„Om bun, deschide-ne poarta …”

PROLOG

- Ubar Budd, frumoasă Loena şi oameni buni, nu după capul meu venit-am încoace eu, care mă chem Kodd Dock şi sunt înalt‑iscoditor al Ub-ubariei noastre. Fost-am trimis cu grabnică poruncă de însuşi Ub-ubarul Kronm, fie-i numele pomenit cu slavă! Pentru că, în înţelepciunea sa, plecatu-şi-a Ub-ubarul urechea la rugile Ubarului Budd, aici de faţă, de a se scormoni câte fapte se află cunoscute despre veneratul Maud, moştenitor legiuit al Ubariei acesteia, despre numita Alonda, pe lângă acest castel trăitoare, şi despre numitul Hylm, menestrelul.

Întru aceasta, după temeinică şi fără zarvă cercetare şi după îndelungată chibzuinţă, v-am adunat spre a grăi fiecare, doar către auzul meu, ceea ce vă îndeamnă cugetul a face cunoscut din cele trăite cu – ori aflate despre aceia mai înainte pomeniţi.

Dar, ca început a toate, rogu-vă să iertaţi dacă oştenii ce însoţitu-v-au încoace n-avut-au în purtări cuviinţă îndestul. Căci oaspeţi sunteţi în locul acesta şi eu unul mult preţ pun pe cele ce aveţi a-mi spune. Şi iarăşi mi-este străin gândul de a găsi o cât de neînsemnată vină oricăruia din toţi cei ce-mi staţi în faţă.

…

TARR

Eram puştani atuncea, luminăţia ta, da’ aşa ceva nu se uită. Parcă simt ş-acu zvâcnirea pământului, parcă văd vatra surpându-se, cioburi de ferestre sărind încoace şi încolo, parcă aud blestemele sărăcanilor, ăi din colibele de stuf, când se iţeau şerpeşte din sălaşurile lor năruite.

Se prăbuşise nava Ub-ubar a Flotei Imperiale. Peste un sat, luminăţia ta! Un sat întreg fărâmase!

Noi, cu mic, cu mare, am grăbit peste dealuri, către locul prăpădului. Nu mai văzusem navă stelară, una din aia luptătoare, uriaşă, niciodată. La noi, pe Hypko, veneau doar navele Poştei; hârburi ruginite, peticite, de le numeau piloţii (nişte gălbejiţi mititei cu ochii oblici şi capetele rase) sicrie călătoare.

Da’ ne-am bulucit degeaba. Era numa’ un munte de fierărie încolăcită. Ei, sigur, învăţătoru’ ăl bătrân zicea că erau acolo şi plastoţel, şi fibre de sticlă, şi … Iartă, luminăţia ta, că nu ştiu ce mai înşira. Nici mie, nici lui Trom nu ne-au plăcut buchiile. Ce să zic, doar şi ca să ne ştim scăpaţi de şcoală am plecat cu Hylm pe calea pribegiei!

Orişicum, nu ne ardea atuncea s-ascultăm ce bălmăjea învăţătoru’. Ne-am repezit să răscolim măruntaiele navei. Că nu era unu’ care să nu fi auzit vrute şi nevrute despre armele oştenilor, despre solda lor bogată, despre comorile Ub-ubarului Flotei …

Unii au găsit arme. Adică au gândit că arme or fi fost, aşa cum grămada aia de fiare fusese, până nu de mult, o semeaţă cetate zburătoare!

Alţii au găsit leşuri. Pârlite, strivite, hăcuite. Şi şi-au făcut pomană de le-au adunat şi le-au ars după lege.

Trom a fost singuru’ de-a dat peste vreo trei rotocoale subţiri, mari cât podu’ palmei.

- Sunt bani, l-a dumirit învăţătoru’. Adică sunt discuri de credit. E o avere, băiete, da’ nu-ţi e cu folos decât pe vreuna din lumile oraş!

Aşa că Trom a scuipat într-o parte, a ciudă şi dispreţ. A lăsat discurile în mâna învăţătorului şi a alergat către mine. Pentru că io îl găsisem pe Hylm!

Părea un mort frumos. Era întreg-întreguleţ, avea o mândreţe de plete albe – cum nu mai pomenisem lângă o faţă ca a lui, de zdrahon în plină tinereţe – şi rumeneală în obrajii raşi de puţină vreme. Da’ nu-l puteam atinge, că deştele mi se-nfundau în ceva cald şi moale, de mi le zvârlea ’napoi  când cercam să apăs, să străpung afurisitu’ de înveliş pufos, ăl de era acolo spre ciuda ochilor mei, de nu puteau să-l vadă.

- Poartă straiu’ dorului!

M-am întors, tresărind. Trom era  proţăpit în spatele meu şi se holba, cu gura căscată, la bărbatu’ lungit la picioarele mele.

- Ce tot îndrugi? l-am repezit.

- L-a sărutat o vrăjitoare, a urmat, ici parcă povestindu-mi ăl mai firesc lucru din lume, ici parcă necrezând nici el vorbelor de-i ieşeau din gură. A pus dorinţa ei între el şi moarte. Nu poate pieri câtă vreme farmecfăcătoarea aia îl vrea pentru sine. Acu’ e-n visu’ lui. Îl dojeneşte pentru că ţine între ei depărtarea. Prostu’! Dac-ai şti, Tarr, cât e ea de frumoasă!

- Îţi fug minţile, frate-miu! am zis, şi mi-am auzit în voce frica. Ori poate ţi-i a şagă?

Da’ el a legănat capu’ şi m-a privit cu obidă:

- Am visat-o trei somnuri la rând. Mi l-a înfăţişat pe omu’ ăsta, mi-a spus cum o să vină şi cum o să-l întorc la viaţa adevărată. Da’ am chitit că-s vise proaste – până mai adineauri, când l-am zărit aci, lângă tine.

L-am crezut. El a găsit o funie şi am legat străinu’ pe sub subţiori. Pe urmă l-am târât în urma noastră.

Nimeni nu ne-a întrebat ce facem. Cică, luminate domn, straiu’ de dor ne-ar fi ferit de ochi iscoditori. Pe Hylm şi pe noi, în ăl răstimp cât îl aveam în grijă. Aşa mi-a istorisit Trom că-l lămurise farmecfăcătoarea.

L-am târât printre spini şi peste pietre. Straiu’ îl apăra de ele! Erau nimic pe lângă îmbrăţişarea navei turtite din care îl scosesem!

L-am dus în ograda noastră, în loc cu umbră deasă. Pe urmă Trom a prins un pui de verzişor, o păsăruică cum n-aveţi pe-aci. L-a luat din cuib, că era abia scăpat din găoace. I-a tăiat gâtu’ şi a stropit cu sângele lui creştetu’ adormitului. Nu l-am cercetat de ce-o face, da’ mi-a dat el singur seamă:

- Moartea e c-o gheară-n el. Îl slobozeşte numa’ de capătă în loc ceva nevinovat şi fraged. Mai bun era un prunc, da’ o să meargă şi aşa, n-am teamă!

M-au cutreierat fiori şi m-am bucurat că mama plecase la sân cu soră-mea a mică. Pentru că am ştiut, de parcă gândurile lu’ Trom ar fi fost ale mele, că viaţa copilaşului ăluia ar fi vrut el s-o dea drept plată!

Da’ mi-am uitat de toate când străinu’ a deschis ochii şi s-a ridicat dintr-o săritură.

- Vă mulţumesc, băieţi. Ştiu cine sunteţi şi ce-aţi făcut pentru mine. Mai ştiu şi că m-aţi ajutat pentru că EA a vrut aşa …

- Te urmăreşte cu facerile ei de bine, s-a repezit frate-meu, zâmbind cu gura până la urechi.

Străinu’ a râs şi l-a mângâiat pe creştet.

- Bag seamă, puştiule, că s-a-nfipt zdravăn şi-n visele tale! Da’ nu-i cu chibzuială să crezi în tot ce-ţi spune! Muierea mă urmăreşte ca un blestem! Tu ţine minte că ăsta-i adevăru’ şi aminteşte-mi-l când n-o să mai deosebesc rău’ de bine! I-e ciudă că i-am scăpat din gheare! Da’ şi io fierb că mi-a scăpat ea mie! E, da‑i poveste lungă! Poate c-o să vi-o spun, da’ altădată! Acu’ e bine să aflaţi că io-s Hylm menestrelu’. Nu-s menestrel de multă vreme; ’nainte, armele mi-au adus pâinea – da’ m-am legat că n-or mai face-o niciodată! Ub-ubaru’ Flotei mă‑ndrăgise ca izvoditor de cântece şi snoave. Şi mie mi-era dragă nava lui, că mă purta repede şi departe. Departe hăt de vrăjitoarea aia blestemată!

Altele nu ne-a mai grăit atuncea. Da’ nici noi nu l-am tras de limbă. Nici bătrânii noştri nu l-au ispitit. L‑au omenit şi l‑au adăpostit în noaptea aia. Şi-n multe alte nopţi, pentru că sălaşu’ lui pe Hipko a fost în casa noastră.

Vecinilor le-a căzut drag degrabă. Numa’ niscaiva babe şuşoteau prin colţuri că ochii lui îs răi, da’ când îi ascultau cântecele lăcrimau – şi se-mbunau şi ele.

Iar noi, Trom şi cu mine, l-am îndrăgit mai abitir decât tot satu’. Ne-a fost frăţânele mai mare, ăla mult dorit, şi ne‑a‑nvăţat tot ce ştia cu bucurie. Da’ de farmecfăcătoarea care-i salvase viaţa n-a mai istorisit. Niciodată. Nu în faţa mea. Muierea aia era taina pe care singur Trom o împărţea cu el. Le bântuia visele deopotrivă şi nu lipsea din vorbele de le schimbau când erau – când se credeau adică – singuri.

Îi spionam adesea, plin de ciudă – şi de teama că m-or prinde într-o zi. În clipele alea îi uram pe amândoi, de parcă mi‑ar fi fost duşmani de moarte! Da-mi trecea, ş-apoi mă ruşinam de mine! Pentru că în adevăr îi iubeam, şi frumoase erau zilele când umblam cu toţii alături, şi ne primeau cu dragă inimă şi ăi de chefuiau pentru venirea pe lume a pruncilor, şi îi de prăznuiau unirea mirilor, şi ăi de-aveau în orice ceas prilej de desfătare. Iar la sărbătorile alea mari, când tot norodul benchetuia pe uliţi şi pe câmpuri, nu era chip să nu se lumineze când apăream noi, menestrelii! Că, spuneau ei, dulce viers avea Hylm, da’ nu ziceam rău nici noi, ucenicii!

E, da’ lu’ Hylm tot mai mult îi plăceau incinerările. Atuncea ciupea strunele cu ură, şi tânguirea lor ca de muiere se lipea bocetului lui, în care îndoliaţii simţeau lacrimile şi durerea unui frate.

- Jeleşte de parcă toţi morţii ar fi cu el de-un sânge! Ori parcă amarnică povară ar căra pe suflet!

Aşa am încercat să îl îndemn pe Trom la vorbă, într-o seară, numa’ că el a săltat dintr-un umăr, mi-a zvârlit o privire de zicea: „Ei, ce ştii tu, frăţâne …”, şi m-a lăsat cu buzele umflate.

Vezi, dar, că eu nu ştiu, luminăţie, mai multe despre tainele lu’ Hylm; n-am aflat nici acu’! Ştiu doar că anii, ia, vreo cinci, de am trecut prin ei cu el alături, la noi pe Hipko, mi-au fost ăi mai frumoşi din toată viaţa!

D-asta m-am lăsat ispitei ş-am plecat, cu Hylm şi Trom, prin ăle lumi străine! M-am suit pe-un hârb de-al Poştei cu inima în gât – şi tot acolo mi-am simţit-o câtă vreme ne-am vânturat tot printre stele! C-am tot cutreierat aşa doi ani, şi-n ăst răstimp nu prea au fost răgazuri când să simţim ţărâna sub picioare!

…

MOŞUL

Mi-au bătut în poartă. În crucea nopţii! Cu pumnii! Ehe! Pribegi ei, pribeag norocu’! La mine-n poartă le-a sărit în cale! Păi cum? Să bată tocma-n poarta mea? Din tot satu’?!

Pe-aci, cum pică poala nopţii, pică şi somnu’. Somn greu, adânc. De, somn de oameni trudiţi!

Dormeam şi io aşa … Ehe! Demult … când eram tânăr … Da’ baba mea! Ehe, ce le dormea, sărmana! … Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele! … Că era ciolănoasă şi voinică muiere! Da’ frumoasă la vremea ei, ehe! Din sat cea mai frumoasă! Ori numa’ mi-o fi părut mie aşa, de mi-am adus-o în casă să-mi otrăvească zilele! Că mare pacoste şi grea belea mi-a fost limba ei ascuţită! Da-i iertam vorbele proaste când mi s-anina de gât … Şi râdea … şi-i lucea-n ochi doru’ … Şi mai cu seamă o iertam când îmi odrăslea câte-un fecior! Dragă mi-era atunci! Dragă mi-ar fi fost şi de-ar fi năpădit-o păcatele … ca omizile! Că şapte mi-a născut! Şi i-a crescut pe toţi zdraveni. Voinici. Ehe! Ca ukii, urşii ceia cu coarne aduşi de Ubaru’ nost’ din nu ştiu ce pustie de lume! Ehe! A fost bună mamă şi cu credinţă nevastă! Da’ tot cu limba ceea a ei i-a-mprăştiat pe toţi. Cum spulberă vântul cenuşa … Şi-au luat muierile şi şi-au durat case. Din ce-au avut, din ce n-au avut … Şi-au durat case în cel capăt de sat … Unu nu s-a aciuiat în casa părintească! Doarme fiecare somn greu lângă copii şi nevastă … Singur io … Ehe! Bătrân şi singur! … În câte nopţi nici n-ating geană de geană! Mai degrabă aţipesc în amiaza mare. Rezemat de gard. În ogradă, la soare … Da’ noaptea, ehe! Rar se prinde somnu’ de mine, taică!

Aşa a fost norocu’ istora trei! S-ajungă-n poarta mea! I-am auzit de cum au bătut! E, îi simţise şi câinele. Adevăr îi! Se pornise să latre. Îi o javră pricăjită. Urât, sărmanu’! Da’ latră, ehe! Rău de gură, ca baba mea! Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele … Da-i un suflet şi el. Un suflet aci, lângă casă … Ba, la vreme rea, îl chem la mine, în odaie … Mă ocărăsc feciorii, nurorile … Mă mai râd nepoţii – şi megieşii – când îl află tolănit lângă pat …

Da’ atuncea era afară. Că era noapte caldă. La ce să-l fi ţinut lângă un moş de nouăj’ de ani? C‑aşa‑mi zic toţi: Moşu’. Că io îs mai bătrân în sat! Singur io! E, după Baba Hâda … Adevăr îi … Da’ ceea o să trăiască trei sute de ani! Pe puţin trei sute de ani o să trăiască! Fir-ar afurisit neamu’ ei de farmecfăcătoare!

Aşa că i-a simţit. Câinele i-a simţit şi i-a lătrat. Da-i auzeam oricum. Singur io! Că urechile mi-s încă bune! Şi ochii! Îmi cam tremură mâinile. Adevăr îi! Şi nu mă mai duc picioarele. Nu uite, ca altădată. Şi nu mai pot căra cu spinarea. Şi nu mai pot trudi câtu-i ziua. Şi mai am numa’ doi dinţi. Da’ mestec încă bine. Că mi s-au vârtoşat gingiile. Ehe! Mi-s sănătos, nu mi-s nevolnic! Pe toate le‑ncropesc singur!! Singur io! De cinci ani … De când s-a prăpădit baba … Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele … Că ea le dormea! De-ai fi putut să baţi în poartă o noapte – toată! Cu pumnii! Şi-n uşă chiar! Că ea dormea!!! Geaba ar fi urlat câinii în şapte sate! Pentru că ea voia să doarmă. Şi dacă voia să doarmă …, dormea! Că totdeauna a fost căpoasă muiere!

Cu mine au avut noroc pribegii! I-am auzit cum au lovit în poartă! Au dat şi glas. Adevăr îi! O voce groasă, plină. Parcă ştiam de undeva vocea ceea! Da’ să mă tai, că tot nu-mi aminteam de unde!

- Rogu-te, om bun, deschide-ne poarta! Fă-ţi pomană cu-un acoperiş, o-mbucătură şi-o gură de apă! N-ai teamă, nu purtăm gânduri viclene! Fă-ţi milă de trei bieţi menestreli, sfârşiţi de prea îndelungată cale! …

Menestreli. Ştiam io. Ehe! Pribegi de ceia de cântă la castele, prin palate … Ori în mijloc de sat, în zi de mare praznic … Becisnici, de nu-s în stare de vreo muncă … Ori putori – de nu le place truda! Şi prea slabi de înger ca să-şi adune hrana tâlhărind, ori prin războaie … Da-i primeam pe toţi. Totdeauna. Până şi baba mea, cât ar fi fost de muiere afurisită, pricepea că îs tot suflete, sărmanii …

Am desferecat poarta. I-am poftit în casă. Am aprins lumânarea din seu de uk, ceea de dă lumină o juma de noapte.

Erau flenduroşi. Murdari. Ceia mai tineri – doi băietani cu caş la gură! – cu ochii stinşi de osteneală. I-am omenit cu puţinul de-l aveam şi îndată i-a furat somnul.

Da’ al treilea avea sămânţă de vorbă. Era cela cu vocea groasă. Să fi tot văzut treizeci de ierni! Ierni, că păru-l avea alb. Ehe! Alb ca omătu’. Da’ ochii îi erau tineri. Cu dulceaţă-n privire. Cât să bage-n răcori o muiere! Da’ erau ochi răi. Ehe! Nimeni nu ştie ca mine să cunoască ochii oamenilor! Şi mai văzusem undeva ochii ceia! Unde, ştia Sfântu’!

- Singur trăieşti aci, moşule?

- Singur io, taică. Ia, cu potaia ceea de afară. Că baba mea … S-a dus, putrezi-i-ar în tihnă ciolanele … Şi feciorii, de! La vetrele lor. Ehe! Că doară nu mi-s datori ei mie. Că nu i-am întrebat nici io, nici baba, de vor ori ba să vină-n lumea aiasta păcătoasă!

Cela a zâmbit. A zâmbit  a-ntristare:

- Drept ai grăit, moşule! Da’ amară-i dreptatea asta, ca sărutarea narzilor de-amară!

- Ptiu! Pe ceia lasă-i în pace, taică! Nu-i mai pomeni în inima nopţii, feri-ne-ar Ceru’ Sfânt! Ia zi, mai bine, de unde-mi veniţi? Că tare-s istoviţi băieţii!

- De departe … De tare departe venim, moşule! … De-aci abia se vede steaua de ne era acolo soare! Am cutreierat cerurile. Şi-n nave sălaş sărmane, mânate de nevoi şi de necazuri, şi-n de-alea bogate, de umblă doar într-o plăcere. Şi ne-am plătit drumu’ cinstit, cu snoave şi cu cântec. Iar din lumea asta a dumitale, moşule, de-un an şi-o vară tot adunăm pe tălpi colbu’!

- Ehe, pricep c-oţi fi văzut mulţime de meleaguri! Şi-oţi fi ştiind mulţime de istorii despre ele! Da’ pe la noi ce vânt v‑aduse, taică? Ori mergeţi peste deal, la castelu’ Ubarului?

- Îhâm, a mormăit, înnegurându-se. Da-n urmă şi-a luat seama şi s-a trudit să-şi pună-n vorbe voioşie. Oi fi auzit, moşule, ce mare sărbătoare va fi acolo mâine! Vor curge fluvii de vin printre munţi de mâncare! O dată doar îşi numără fiica Ubarului a cincisprezecea primăvară! Şi am prins zvon că e frumoasă coz şi că îi plac poveştile şi cântul. Şi că tot mâine, după datină, or s-o unească cu fratele mai vârstnic, un flăcău chipos şi voinic cum nu-s mulţi!

- Ehe, aiasta-i datină spurcată de-a ubarilor, aşa să ştii! Că vor să nu li se tulbure sângele şi să-şi păstreze neamu’. Da’ Ceru’ tot are să-i bată!

- O fi cum spui dumneata, moşule. Da’ nouă ce ne pasă? Noi mergem numa’ să-i veselim, că asta ne e pâinea! Ne zorim către castel, doar-doar ni s-or îngrăşa pungile! Da’ până acolo îi de trecut Râpa Amăgirilor şi, vorba dumitale, nu se face asta-n inima nopţii!

Ehe! De unde ştia pribeagu’ de Râpa Amăgirilor? Şi io de unde-i ştiam glasu’? Da’ ochii? … Mi-a trecut un fulger prin inimă!  Oare să fi fost el? … Părea peste poate!

- Ai mai fost prin părţile noastre, omule! Adevăr îi?

A oftat. Şi-a trecut mâna peste frunte. Şi mi-a răspuns cu vorbă ca a noastră, aşa, mai îndulcită:

- Adevăr îi, moşule! Am mai fost! Să tot fie nouă, zece ani de-atuncea … Mi-aduc aminte de baba dumitale, putrezească-n pace! Mi-a aduc aminte şi de Baba Hâda, farmecfăcătoarea. Mai trăieşte Baba Hâda, taică moşule?

Ehe! Aci l-a luat gura pe dinainte! Numa’ el îmi zicea aşa: „taică moşule”. Aşa-mi zicea. De când era o fărâmă de om!

- Trăieşte Baba Hâda! Trăieşte hoaşca! Soiu’ rău, Hylm băiatule, nu piere cu una, cu două!

M-a privit. Drept în lumina ochilor. M-a privit fără să mă vadă.

Mă mai privise aşa o dată. Ehe! Ce noapte fusese atuncea! O lună plină coborâse către apus. A doua, tot cu rotundu-ntreg, abia răsărise. Ş-a treia era sus, lucind neştirbită, aşişderea suratelor sale.

Io stăteam în poartă. De, tot nesomnu’! Tot el mă biruia. Da’ nu-mi părea rău. Nu în noaptea ceea. Că-n nopţile cu trei luni pline, narzii deschid poarta. Pot deschide poarta tărâmului lor! Ceea din Râpa Amăgirilor! Ehe! Ar deschide-o ei câtu-i de mare, da’ nu le stă-n puteri decât s-o urnească oleacă! Da’ prin crăpătura ceea vin la noi visele amăgitoare! De ţi se furişează în minte şi te urmăresc somn după somn! De‑ajungi să crezi că viaţa ţi-i ceea din vis, nu ceea din trezie! Da’ nu-i chip să pricepi când ţi se zice că eşti rob-de-vis. Nu îi nici leac ori farmec pentru vindecare.

Vezi dară, taică, că bucuros stăteam în poartă-n noaptea ceea. Şi atuncea Hylm, de tocmai a trecut de-a fuga, m-a privit. Da’ fără să mă vadă! Numa’ el ştia ce-o fi văzut! Şi mi-a părut că păru-l avea alb. Da am chitit că-i amăgirea razelor de lună! Şi l-am strigat:

- Ei, Hylm, băiatule!

Da’ n-auzea! S-a repezit în cea cocioabă, la Baba Hâda. Şi de atuncea s-a pierdut! Ehe! I s-a şters urma! Aşa cum se‑ntâmplase, tot în vara ceea, cu fraţii lui. Toţi ceia doişpe fraţi!

Acu’, Hylm era primu’ de se-ntorcea. Ehe! Ştiam că-i el! Geaba mă privea de parcă n-aş fi fost! Cu ochii ceia răi ai lui. ’Nainte n-avusese ochi răi! Da’ erau ochii lui!

Ehe! Am priceput că era Hylm. Că lui îi părea rău că io am priceput. Că n-ar fi vrut să desluşesc că se-ntorsese pen’ că, musai, trebuia!

Da’ ce era cu ochii ceia răi? Cu păru’ cela alb?

Ehe! Ştiam! Tot alb fusese şi-n noaptea ceea! Nu mă vrăjise lumina lunilor! Tot Baba Hâda! Fi-i-ar neamu’ afurisit! Hoaşca le clocise pe toate! Hoaşca cu vorbe măsluite! Se jurase că nu la ea intrase Hylm. Pe Ceru’ Sfânt jurase! Ca şi cum m-ar fi minţit pe mine ochii! Ehe! Chiar ochii mei?!

Da’ oamenii au crezut. Proşti, ehe! Au zis că numa’ fata, Alonda … Că numa’ ea i-a pierdut pe toţi treişpe. Au vrut să plece-n codru. Proşti, ehe! S-o prindă ei, în codru! Pe ea! Ea, fata pădurarului! Ea, de‑nnopta la Râpa Amăgirilor! ’Nopta acolo! Ca-n sălaşu’ tătâne-su! De spuneau că-i vrăjitoare! În ziua ceea aşa spuneau muierile. Toate! Şi baba mea … Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele …

Da’ o fi fost. O fi fost vrăjitoare! Că prea era frumoasă! Da’ nu frumoasă aşa … Aşa ca toate muierile. Ca baba mea, la vremea ei. Era mai frumoasă decât ele, ehe! Pentru că era frumoasă altcum decât ele! Că‑n nouăj’ de ani ai mei – ani, ehe! – n‑am învăţat cu care vorbe să spun cum era ea frumoasă!

Da’ oamenii nu s-au dus în codru. Nu în ziua ceea. A venit ea, Alonda. În miezu’ adunăturii din buricu’ satului! Singură. Cu frumuseţea aia a ei. Ca o vrajă! De zăpăcea oricare minte de bărbat! De muia oricare suflet de muiere! Ş-am privit cu toţii în ochii ceia ai ei. Mari. Şi verzi. Şi cătând a mirare:

- Da’ ce-i, oameni buni? Ce-i? Ce mai îi?

Ş-am auzit toţi vocea ceea a ei. Ehe! Susura ca izvoru’! Şi te ungea pe dinăuntru, taică! Te ogoia, cum ogoieşte plânsu’ pruncului doar vorba mamei!

Da’ nu i-a răspuns nimeni. De ce? Ştie Ceru’! Că io am vrut să vorbesc, ehe! Da’ uite că n-am ştiut cum … Şi ce … Şi … despre ce … A ştiut hoaşca, Baba Hâda:

- Ia, nu-i nimic, fetico, ce să fie? Tu du-te, du-te, că te-o fi aşteptând tătâne-tu!

S-a dus. Da’ tătâne-su … Pe cela îl storcise uku. Da’ cin’ era să ştie? Spre seară l-au aflat oamenii, stâlcit de cu mult greu îl cunoşteai! Ehe! Da’ pe ea, pe Alonda, pe ea n-a mai aflat-o nimeni! Niciodată! Şi mortu’ a dispărut a doua zi!

Aşa că eu mă gândeam la fata ceea. La Alonda. El, menestrelul, se uita la mine. Va să zic, taică, se uita prin mine – de parcă n-aş fi fost. Pe urmă şi-a mai trecut o dată mâna peste frunte. Ş-atuncea m-a văzut. Şi m-a-ntrebat. Ehe! Parcă aş fi crezut … Parcă n-aş fi crezut … Da’ parcă tot aş fi crezut c-aiasta o să mă‑ntrebe:

- Da’ Alonda? Ce-i cu Alonda, taică moşule?

- Alonda? Ehe, taică! Dusă a fost! A doua zi după tine! Am râs: Ba s-a şi zis c-oţi fi fugit. Oţi fi fugit, ehe, împreună!

S-a holbat la mine. Cu ochii ceia răi ai lui. S-a holbat la mine ca la o casă arsă!

Era nebun! Ehe! Se-ntorsese nebun! Fără doar şi poate!

Ş-odată mi-a sărit în gât! Mi-a-nfipt în gât deştele! Ca nişte gheare! Ş-am prins a horcăi! Ş-am simţit că ochi-mi ies din găvane! Ş-am auzit c-afară urlă câinele! Ş-am vrut să fac semnu’ smereniei. De’, ca omu-n ceasu’ cela de pe urmă. Da’ n-am avut putere.

- Minţi, moşule! Minţi! Unde e Alonda! E cu Ubaru’? La castel? Îi e ibovnică?

Ehe! Ce-a mai răcnit la mine! Da’ mi-a dat drumu’. Mi-a dat drumu’ ’nainte să-mi dau sufletu’!

- Iartă, taică moşule! Dumneata nu minţi, ştiu, nu minţi niciodată! … Baba Hâda! Ceea m-a amăgit! Pe ceea am s-o ucid, ca pe-o năpârcă! Dumneata iartă-mi, taică moşule! Iartă unui om făr’ de noroc!

Ş-a ieşit. Am ştiut că se duce la hoaşcă. Ş-am gândit c-o s-o omoare. Da’ n-am gândit că face păcat. Ehe! Păcat?! Păcat să striveşti o farmecfăcătoare bătrână şi ticăloasă?!

Da’ am priceput. Singur io! Am priceput că nu era nebun. Da-l smintiseră muierile, vrăjitoarea ceea bătrână şi ceea tânără, Alonda. Fir-ar ea afurisită pe unde-o fi fost!

Ş-am mai priceput … Singur io! Ehe! … Am mai priceput că nu norocu’ dăduse peste ei în poarta mea. Că el era om fără de noroc! Da’ el ştia. Ştia că io nu dorm. Ehe! Ştia tâlharu’! Că mai bine era tâlhar. Decât aşa! Ptiu, bată-l Sfântu’! Că  nu-l bătuse Sfântu’ Norocu’ şi pe el. Barem o dată!

citeşte mai departe

. . .

Alte “cuvinte din trecut” găsiţi la: psi, tiberiu, altcersenin, sara, carmensima

= = =   = = =   = = =

Le urez o duminică plăcută pinguitorilor fideli (de pe acest blog şi de pe alte bloguri de-ale mele): Teo, Vania, Zina, Gabriela Elena, Mirela Pete, Carmen, Stropi de Suflet, Androxa, Shayna, Tu1074, Zamfir Pop, Ulise II, Florina, Filumenie, Rokssana

imagine preluată de pe "ele.ro"

Moto:

Spuneţi-mi, gingaşe flori, stropi de lacrimi din stele, … vă daţi seama de cumplita soartă ce vă aşteaptă? … Mâine o mână necruţătoare vi se va încleşta în jurul gâtului. Aveţi să fiţi frânte, smulse mădular cu mădular şi purtate departe de liniştitele voastre locaşuri…

Poate chiar să vă fie ursita să fiţi închise în vreun vas strâmt, unde numai o apă stătută să vă potolească setea nebună, înainte mergătoarea vieţii în scădere…

Nu v-ar fi fost mai bine să fi fost ucise chiar când aţi fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie să fi săvârşit voi în vieţile trecute, ca să îndreptăţiţi o asemenea pedepsire ca aceasta?…

De ce s-au născut florile atât de frumoase şi de nefericite?… Chiar cel mai blând dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate să lupte… Dar vai, singura floare cunoscută cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fără apărare înaintea distrugătorului. Dacă, în zvârcolirea lor de moarte, vor fi strigând, ţipătul lor nu străbate niciodată până la urechile noastre învârtoşate.

Okakura Kakuzo – Arta Ceaiului

. 

Lumea devine brusc perceptibilă. Un spaţiu strict limitat, semiobscur, cu amănunte neclare. Plus posibilitatea vizualizării unui alt spaţiu, cel exterior. Acolo, afară, bezna e destrămată nu numai de lumina palidă a unui satelit – probabil natural ‑, ci şi de numeroase surse luminoase locale – sigur artificiale.. dar peisajul nu seamănă cu nimic din ceea ce poate găsi scormonind în memorie.

Căci, odată cu posibilitatea perceperii lumii exterioare, odată cu dobândirea conştiinţei existenţei de sine, şi-a regăsit, la fel de brusc, amintirile. Atât amintirile proprii – mai degrabă încurcate şi tulburi – cât şi cele, clare şi bine sistematizate, ale unui lung şir de înaintaşi înzestraţi cu raţiune.

Acum ştie că, unind puterile multor minţi sârguincios şi temeinic exersate, bătrânii planetei au fixat mii de seminţe, tinere şi aproape inconştiente, pe tot atâtea mii dintre micii vagabonzi de rocă moartă ce bântuie noaptea cosmică. Ştie că ea a fost, cândva, o astfel de sămânţă. Ştie că, aşa cum a fost programată, s-a desprins de piatra purtătoare înainte ca aceasta să fie mistuită de contactul cu atmosfera densă a unei planete. Ştie că s-a lăsat purtată de curenţii acestei atmosfere (pentru ea – prietenoasă!) până ce a lovit solul fertil, penetrându-l.

Când fragedele ei captatoare de lumină s-au iţit, galbene-verzui, la suprafaţă, cineva – nu putea vedea clar pe vremea acea, dar l-a simţit ca pe un monstru straniu – a transplantat-o, prizonieră într-un boţ de sol, într-o închisoare făurită din materie inertă (pentru ea – ostilă!).

Acum simte cum rădăcinile ei puternice cresc, înfruntând, dureros, rezistenţa pereţilor duri ai acelei temniţe ciudate.

Durerea, devenită insuportabilă, se propagă, sfredelind, năpădind chiar şi petalele străvezii ale florii abia deschise. Înspăimântat, conştientul ei lansează un strigăt disperat, pe care semenii ei întru inteligenţă ar trebui să-l poată recepţiona şi înţelege.

A observat că e înconjurată de alţi prizonieri, încastraţi în temniţe asemănătoare. Par a fi omologii ei din această lume. Numai că răspund sfâşietoarei ei chemări imploratoare dar cu înfiorarea fiinţei primitive ce presimte o primejdie necunoscută.

Doar undeva, într-un cotlon, există o creatură ciudată, dinspre care nu ar fi crezut niciodată că poate recepţiona crâmpeie de gânduri şi sentimente. Totuşi, le recepţionează. Dar sunt atât de incoerente!

Sunt incoerente, fireşte! Prizoniera dezleagă misterul, înţelegând că are de-a face cu o creatură aflată într-o stare ciudată, de… „hibernare”, şi nu emite altceva decât elucubraţiile unei minţi istovite. Cu atât mai bine! Va fi foarte uşor să pătrundă în dezordinea aceea, ordonând-o, focalizând-o spre durerea pe care cealaltă fiinţă trebuie să i-o cunoască. Fiindcă memoria speciei îi spune că, întotdeauna, cel ce îţi cunoaşte durerea se străduieşte să ţi-o aline.

***

 Carmen scânceşte în somn, contorsionându-se. George i-a întors spatele şi fuge, surd la chemările ei disperate. Fuge spre altă femeie! Ar vrea să alerge după el, să-l oprească cu orice preţ, dar, Dumnezeule!, cât de cumplit o strâng pantofii! E ca şi cum picioarele ar fi început să-i crească, să-i crească vertiginos, încercând zadarnic să facă fărâme cei mai buni pantofi ai ei, cei pentru „ocazii deosebit de festive”. Ce i-o fi venit să-i încalţe tocmai acum, când trebuie să pună mâna pe afurisitul ăsta de George? Se mişcă din ce în ce mai greu. La fiecare pas, menghine nemiloase îi strivesc degetele, tălpile, călcâiele… Dar nu renunţă, nu poare să renunţe! Lacrimile i se preling în voie, crâmpoţindu-i machiajul – tot cel pentru „ocazii deosebit de festive”! Le simte, sărate, în colţurile buzelor. Şi nu poate să-şi reţină un ţipăt. În aceeaşi clipă, pantofii explodează, eliberându-i picioarele, iar ea se prăbuşeşte, izbindu-se  de bordură. Doamne, ce durere! Oare aşa te doare când îţi frângi şira spinării?!

Se trezeşte ţipând. Cu greu, se dezmeticeşte. Îşi aminteşte cearta cu George, fuga de-acasă, hotărârea de a înnopta la Institut, în sala cu plante rare.

Într-un târziu observă, la lumina chioară a becurilor de veghe, că planta „fără nume”, cea cu frunze galben-verzui, nu mai e pe raftul C12! Ciudat! Intrigată, aprinde toate neoanele. Abia apoi observă cioburile glastrei. Sunt împrăştiate pe duşumea. Alături de raft, cu tulpina frântă, planta spânzură de speteaza unui scaun. Numai că – ce minune! – bobocul albastru-pal de aseară s-a metamorfozat într-o superbă floare transparent azurie. Floarea atârnă într-o parte, părând capul unei zâne leşinate, iar pe scaun zac, contorsionate, rădăcinile lungi şi groase.

Femeia nu pricepe ce s-a întâmplat. E buimacă, e prea adormită şi prea tulburată ca să încerce măcar să priceapă! Cu gesturi mecanice, desăvârşeşte opera hazardului, rupând definitiv tulpina, apoi pune floarea – magnifica floare! – într-un vas cu apă – aşa o să reziste până dimineaţă, când vin ceilalţi. Şi, fără nici un gând pentru restul plantei „fără nume”, îşi regăseşte culcuşul improvizat.

***

 Atingerea celeilalte fiinţe e numai durere pentru prizoniera în agonie. Cu ultimele puteri, imploră un ajutor eficient. Dar – ce straniu! – în stare de veghe mintea celeilalte e opacă, impenetrabilă!

Frângerea brutală a trupului mustind de sevă e gata să o cufunde in neant, dar îmbrăţişarea apei o salvează. Încet, încet, durerea e ostoită, gândurile de limpezesc. Acum nu mai există dubii. Ştie că moartea e aproape, că e inevitabilă. Îşi vede propriile rădăcini, abandonate undeva – atât de departe! -, încă zvâcnind, zvâcnind atât de lent încât, pentru un ochi omenesc, convulsiile lor sunt imperceptibile.

Apoi pricepe că fiinţa cealaltă a recăzut în acea stare ciudată, în care mintea îi este din nou accesibilă. De-ar reuşi măcar s-o facă să înţeleagă la ce a condamnat, cu nepăsare şi fără motiv, un mesager bogat în gânduri bune!

***

 Carmen nu l-a prins pe George.

El e cel care a prins-o.

El i-a retezat gâtul şi i-a pus capul într-un vas cu apă-vie.

Pentru câteva zile, apa asta, schimbată la timp, o să-i menţină creierul în formă. O să-i menţină şi prospeţimea tenului, şi strălucirea ochilor, şi bogăţia părului mătăsos. Apoi va muri, fireşte, dar până atunci George şi femeia străină se vor desfăta privind chipul ei frumos, ascultându-i vocea dulce, mângâindu-i buclele blonde… Se vor întrista puţin când ea va orbi, încă puţin când va surzi, încă puţin când îşi va pierde graiul, încă puţin când se va zbârci, încă puţin când îi va cădea părul… iar ea va înţelege totul şi va suferi, căci va fi conştientă până în ultima clipă.

Pe urmă îi vor azvârli cu nepăsare, sau poate chiar cu scârbă, capul printre gunoaie, alături de trupul aruncat cu câteva zile înainte…

Şi ce dacă? Doar aşa se procedează întotdeauna cu soţiile părăsite. Capul celei ce nu e în stare să-şi păstreze locul din inima bărbatului e menit să desfete privirile celeilalte – ale celei ce a reuşit s-o înlocuiască…

Bine, dar ea nu vrea să moară! De ce nu înţelege George că ea nu vrea să moară?

Plânge în hohote, cerşind imposibilul, cerşindu-şi înapoi trunchiul retezat, pe care îl vede aruncat – atât de departe! -, zbătându-se încă.

- E frumoasă chiar şi când plânge! se bucură femeia cealaltă, sărutându-l pe George. E un dar minunat! Păcat că, înainte de moarte, o să se zbârcească!

- Vă urăsc! ţipă capul lui Carmen, şi furia neputincioasă îi îmbujorează obrajii.

Fireşte, ei se bucură, pentru că aşa e şi mai frumoasă!

- Vă urăsc şi vă blestem pe amândoi, monştrilor! Să muriţi curând, şi să nu muriţi altfel decât mine!

***

 Încă nu e zi plină când George intră, gâfâind, în sala plantelor rare.

- Carmen! Aici erai! Mi-ai tras o spaimă! Te-am căutat toată noaptea, ca un nebun! Sunt frânt de oboseală!

Carmen zâmbeşte printre lacrimi, fără să-şi ia privirea de la o floare ofilită, transparent-azurie, aşezată pios alături de o vază fără apă.

- Ce floare e asta? se miră bărbatul. N-am mai văzut aşa ceva!

- N-are nume. Am omorât-o azi-noapte, răspunde femeia, grav, ştergându-i lacrimile cu dosul palmei.

- Draga mea! Cred că eşti obosită! Ai plâns o noapte-ntreagă aici, singură… Mă simt atât de vinovat pentru toate! Te rog să mă ierţi! Poţi să mă ierţi, dragostea mea?

Cu ochi plecaţi şi cu chipul întinerit de un zâmbet timid, George îi oferă buchetul pe care-l ţinuse ascuns la spate.

Cu un gest pripit, Carmen refuză crinii, florile ei preferate.

- Te-am iertat. Îţi iert orice. Nu trebuie decât să-mi promiţi că n-o să mai cumperi flori ucise – niciodată!

povestire publicată în Literatura şi Artele Imaginarului (suplimentul cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei) / 1 iulie 2006

.

Despre coşmaruri au mai scris: psi, redsky, abisuri, virus, scorpio, dictaturajustiţiei, sara, tiberiu, cita, cristiangheorghe, dagatha, rokssana

=== === ===   === === ===   === === ===

Recomandări din blogosferă:
Pasarea libera…
Pe scurt, despre domnii Dickens si Pickwick
Asus K53SJ și secretul lui Hitler
De sezon
Stiri scurte: 16.10.2011
Toamna – Life in pictures
life in pictures 9 – semne
Life in Pictures – 9. Anuck
Iar cogitează Boc…Când a mai făcut-o ultima oară?
Priveşte în jur!
Neverending Love
Poveste de vis (53)
“O lume întreagă”
Flăcăul cel năzdrăvan – 5
Luna Moon Perfume. Poveste parfumată
O surpriză plăcută
90 de ani – Lupoaica din Cluj
Miercurea fara cuvinte…An Alien in Parcul Pantelimon monday morning….
Bogdan Teodorescu – Un guvern care amana alegerile din teama ca o sa le piarda
Icoana făcătoare de minuni de la Hadâmbu
Baieram de ziua Regelui Mihai
Lumea noastră va dispărea
Broaste… IMAGINILE VIETII 11
“Presa are rolul de câine de pază al democraţiei”
Linişte înflăcărată (121011)
Miercurea făr’multe cuvinte – 14 (leapșă ilustrată)
Joc nou cu… zebra 

“The Bridegroom’s doors are opened wide,
And I am next of kin;
The guests are met, the feast is set:
May’st hear the merry din.”

He holds him with his skinny hand,
“There was a ship,” quoth he …

Iar dacă găsiţi traducerea acestor versuri, vreţi să mi-o scrieţi aici, într-un comentariu, adăugând numele traducătorului, editura la care-a apărut cartea şi anul apariţiei?

Vă mulţumesc de pe acum dacă mă puteţi ajuta.

ADDENDA: Problema s-a rezolvat deja, am primit o traducere prin e-mail, pentru care mulţumesc şi pe această cale.

=== === ===
Pinguitorii (Vania, Rokssana, Androxa, Mirela Pete, Shayna, Teo, Caius, Carmen, Stropi de Suflet, Theodora, Gabriela Elena, Zamfir Pop, Filumenie, Clipe de Cluj, Zina, TU1074′s Blog, Dispecer, Ilarie, Blogul cu atitudine, paporniţa cu vorbe, Ulise al II.lea) primesc oricum  mulţumirile mele