Elucubraţii – Iarbă

Clientul e un tip slăbănog, cocârjat, cu chip prelung, obraji supţi şi ten ponosit, alb-vineţiu – figura standard a geneto-ciberneticianului pensionat. Se foieşte pe taburetul şchiop, îşi frânge mâinile şi, după ce ratează primele două încercări de a emite sunete articulate, mărturiseşte, privind temător tapetul hărtănit de pe peretele opus:
Am visat iarbă trei nopţi la rând…
I-a-r-b-ă?! se cruceşte tălmăcitoarea, bulbucându-şi ochii ceacâri.
Ce-mia-i mi-aia m-iarbă? pronunţă cu greu primul consultant, un specimen galben, supraponderal, pe care clientul, după ce îl evaluează aruncându-i pe furiş câteva ocheade, îl încadrează, ţinând cont de avansata-i uzură fizică şi morală, în categoria cyberfelinelor din a treia generaţie.
„Fosila asta are pe puţin cincizeci de ani!”, cugetă, nostalgic. „Pe vremea aia nu abandonaseră regimul de asigurare a calităţii…”
A doua fosilă, o cucuvea cu cap mimetic care reproduce fidel fizionomia clientului (excepţie făcând faptul că pe frunte i se reliefează, fosforescentă, inscripţia „consultant excepţional”), cârâie dispreţuitoare:
Iarbă e fiinţă. Mitologică. Băutoare de ploaie, mâncătoare de soare..
Ce-mia-i mi-aia mi-ploaie? se miorlăie, parcă cu ciudă, primul consultant.
Soare…, suspină tălmăcitoarea, în extaz. Şi închide ochii, transfigurată.
Nţ, nţ, nţ, protestează consultantul al doilea, un boa pitic, cu noduri ghimpoase, încolăcit direct pe podeaua fluorescentă. Iarbă a fost. Odată ca niciodată. Era un clan – ba nu, o colonie de filiformi de verde…
– Ce-mia-i mi-aia mi-verde? stupeşte primul consultant.
– Gata! se răsteşte tălmăcitoarea. Aţi bălmăjit destul. Simt tălmăcirea – şi vreau s-o desluşesc în linişte!
Surprins, clientul tresare. Apoi strânge, spăsit, din umeri şi se foieşte iar, neliniştit.
Primul consultant cască, dezvăluindu-şi implanturile dentare. Al doilea consultant se destinde şi îşi deplasează, tacticos, o treime din noduri către vârful cozii, unde şi le îndeasă unul într-altul, generând scrâşnete şi jerbe de fulgere miniaturale, ceea ce are darul să-l amuze pe consultantul excepţional, care râde mânzeşte, imitând acum chipul tălmăcitoarei (excepţie făcând faptul că are şi nasul care celeilalte îi lipseşte).
– Mm…, mm…, mda…, murmură, în transă, tălmăcitoarea.
Clientul riscă să o privească fix, rugător.
– E limpede, conchide ea, părând că se trezeşte.
– Înseamnă că o să reuşesc? Că o să apuc s-o văd? bâiguie clientul, transpirând.
Femeia îl studiază preţ de zece secunde lungi (el le numără în gând, ca să-ţi stăvilească nerăbdarea) apoi catadicseşte să-i răspundă, plictisită:
– Pe naiba… O să mori!
– Mia-mori, mia-mori, mia…, prinde să scandeze primul consultant.
– Ţţ, ţţ, ţţ, îl acompaniază consultantul al doilea, grăbindu-şi toate nodurile înspre cap.
Clientul se ridică rotindu-şi ochii, derutat. Şi pare să se dezmeticească văzând noul chip al consultantului excepţional – o hârcă alungită, chicotind.
– Cât datorez? întreabă, absent.
– De la muribunzi nu cer nimic. Moşule, drept cine mă iei?
– Bogdaproste, aruncă omul peste umăr, aproape alergând către uşă.
„Patru hidoşenii cretine”, îşi spune. Dar teama nu-l ascultă. I s-a ghemuit în stomac – şi nu se dă dusă. Ba chiar prinde să se răsucească, înghiontindu-l. „Parcă aş fi înghiţit şarpele cu noduri ghimpoase”, cugetă – dar asta nu-l amuză. Aşa că oftează, resemnat, împingând uşa grea.
„Lemn veritabil! Cum s-o fi pricopsit şarlatanii cu aşa ceva?”
Afară, tăişul vântului îi arde faţa şi el se zgribuleşte, înfrigurat. Şi tuşeşte îndelung, încovrigându-se, după ce îşi umple plămânii cu smogul gros, înecăcios.
„Sunt bolnav. Şi bătrân. Treizeci şi doi de ani! N-am auzit de nimeni care să-l fi împlinit pe al treizeci şi treilea! Tălmăcitoarea n-a minţit! O să mor – şi munca mea o să se piardă!”
– Dă-mi parale, tataie! Măcar una, să-ţi fie de suflet, că te văd cu un picior în groapă!
Se întoarce încet, după ce cerşetorul îl trage de două ori de haină.
E un puşti. O puşlama jerpelită, fără implanturi, fără proteze, fără defecte. Un copil intact! O fiinţă mitologică!
– Îşi dau, piciule. După ce te juri pe norocul tău c-o să ai grijă de asta!
– Ce-i aici? întreabă copilul, primind mica elipsă pe care celălalt şi-o desprinde de la gât.
Seminţe. Truda mea de-o viaţă. Seminţe de iarbă, băiete!



Textul

  • a apărut în:
    • Curierul Naţional nr. 1282 / 1995
    • Telegraful (periodic editat de trustul TELE’M), Piatra Neamţ / 01.05.1998
  • a fost citit în emisiunea radiofonică Exploratorii Lumii de Mâine / 16.09.1995
  • pe Internet se poate citi în dosarul de autor de pe RomaniaSF Online
Anunțuri

20 comentarii la “Elucubraţii – Iarbă

    • Grişka are acum un ghiveci cu iarba mâţei, sau cum i-o fi zicând (din seminţe cumpărate de la magazinul specializat), şi pe cel din fotografie, cu grâu. Se pare că preferă grâul… 🙂
      Dar când am făcut fotografia nu era grâu, ci o bucăţică de gazon. Îi plăcea şi ăla… 😀 Şi a ţinut vreo 2-3 săptămâni, deşi l-a tratat după cum se vede… 🙂

      Apreciază

  1. Pisicile mele se tavaleau in iarba din gradina, in fiecare primavara. Mai si mancau dar mai rar… Exista insa unele tipuri de plante fata de care se comporta ciudat – zici sa intra in transa si se tavalesc, se rostogloesc, se freaca de parca incearca sa ia mirosul, seva pe tot corpul – daca puneti o picatura de valeriana pe ceva si i-o dati sa miroase veti vedea cam ce vreau sa spun 🙂

    Apreciază

  2. Biţi îşi ascuţea gheruţele pe tulpina trandafirului meu japonez care este un adevărat copac. Şi aşa îi şcrijelea tulpina… Drept pentru care îl certam. Deci, ştiind că nu are voie, mă pândea şi, când mă auzea venind, o zbughea sub masa din bucătărie, în cel mai îndepărtat colţ, după care mă privea cu expresia „hai, prinde-mă, dacă poţi!” Evident, până să ajung eu la el, o zbughea şi mă provoca din alt loc. Şi tot aşa.
    Bine, ar mai fi multe de povestit, dar… cât timp ai la dispoziţie? 🙂

    Apreciază

    • Grişka nu-şi ascute ghearele te tulpina trandafirului japonez, dar îi fură bobocii. Se joacă cu ei de parcă ar fi şoareci şi uneori îi şi mămâncă. Şi el ştie că n-are voie să-i fure, dar nu fuge, se ceartă cu noi când îl ocărâm – face ochii mari şi miaună scurt şi des 😀
      Timp la dispoziţie nu prea am – ca să povestesc eu. Dar îmi fac timp să citesc, printre picături, ce povestesc alţii 🙂

      Apreciază

  3. Pingback: O Românie, două Românii, trei Românii… « Dispecer Blogosferă

  4. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 15 « Ana Usca

  5. Pingback: Aprilie învolburat « Ioan Usca

  6. Pingback: Decizie « Nataşa

  7. Pingback: Comentarii la Facerea – 4 « Ioan Sorin Usca

  8. Pingback: Vladimir Başev (1935 – 1967) – Desen « Orfiv

  9. Pingback: Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 9 « Caius

  10. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 16 « Ana Usca

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s