Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 2

*

Aşa cum povesteşte Liviu Radu în fragmentul din prefaţă redat mai sus, după prima ediţie a concursului organizat de Nemira au urmat vreo patru sau chiar cinci ani în care concursurile s-au ţinut lanţ – şi acesta e contextul în care am scris povestirile despre care am de gând să vorbesc în continuare.

6. Sfinte Dumnezeule!

Am început să scriu povestea asta într-o seară în care eram singură acasă – şi ştiam că urma să fiu singură toată noaptea. Şi nu mi-a plăcut niciodată să stau noaptea singură; în copilărie mi-era grozav de frică de întuneric, iar acum încă mai am coşmaruri în care apăs zadarnic pe toate întrerupătoarele din apartament, pentru că niciun bec nu vrea să se-aprindă. Aşa că m-am apucat să scriu – fiindcă atunci când scriu timpul trece întotdeauna atât de repede.

Am ţăcănit până târziu la maşinuţa mea de scris (n-aveam pe cine să trezesc din somn). Iar când am citit paginile acoperite de litere negre am fost foarte mulţumită de rezultat. Nici de data asta nu ştiam cum o să continui şi unde vreau să ajung, dar, fiindcă mi-a plăcut ceea ce înşirasem, am decis că aceea avea să fie povestea mea pentru concursul Nemira din 1993 – la data respectivă deja anunţat.

Aşa a luat fiinţă prima şi ultima poveste pe care am terminat-o vreodată cu mult înainte de termenul limită pentru trimiterea textelor la concurs. Şi am fost sigură că scrisesem ceva care urma să-mi aducă un premiu, ceea ce s-a şi întâmplat (a fost tot premiul II) – din fericire, fiindcă altminteri aş fi fost îngrozitor de supărată. (Presupun că bărbatul meu a avut dreptate când mi-a spus că sufăr de sindromul premiantului ;))

Antologie 1996 Nautilus 102

Editura mi-a şi publicat textul – în Antologia SF NEMIRA ’96. Am ştiut că urma să apară Cred că am aflat-o de la Sebastian A. Corn, alias Florin Chirculescu. Oricum îmi amintesc că mi-a dat un telefon şi că am vorbit despre asta. Până aici, toate bune şi frumoase. Numai că, pe urmă, totul a fost tăcere 🙂

Nu ştiu dacă editura Nemira avea pe vremea aia vreun site. Cert este că, oricum, eu nu aveam nici conexiune la Internet, nici calculator. Şi poate că apariţia cărţii o fi fost anunţată prin vreun ziar. Dar mie nu-mi place să citesc ziare. Aşa că am început să urmăresc tarabele cu cărţi (oricum le aveam în colimator, căutam SF-uri :)). Pe vremea aia încă mai erau foarte multe şi peste tot, nu trebuia să bat drumul până la o librărie.

Nu ştiu nici dacă ceilalţi autori publicaţi în micuţa antologie au fost anunţaţi când a apărut cartea sau dacă au primit vreun exemplar. Ştiu doar că mie nu mi s-a întâmplat nici una, nici alta. Eu am văzut pentru prima oară volumul când mă aflam în concediu, la Neptun, la un stand de pe aleea care duce spre plajă. Am rămas cu ochii lipiţi de ea, mi-am descoperit numele pe copertă, am scos banii şi cred că mâna mi-a tremurat vizibil când i-am întins vânzătoarei.

Am deschis cartea imediat ce am ajuns pe plajă, am aflat, cu stupoare, că sunt o „feministă înfocată” 😆 şi, după ce mi-am revenit, mi-am citit pe îndelete propria poveste, fiind cât se poate de curioasă să văd cum îmi „sună” aşa, tipărită… 🙂

7. Ghinion

E o poveste pe care n-am scris-o fiindcă am avut o idee, ci pentru că soţul meu mi-a dat idee. O idee care mi-a plăcut atât de mult încât am decis că o voi folosi într-o poveste pentru concursul organizat de Nemira – în 1994. Şi m-am apucat de scris chiar a doua zi!

Şi, în ciuda titlului şi a faptului că am ales drept motto (textele pt. concurs se semnau cu un motto, trecut şi pe un plic lipit, care conţinea numele autorului) celebra lege a lui Murphy „dacă ceva poate să meargă prost, va merge”, povestea a fost cu noroc, fiindcă de data asta am reuşit să iau premiul I 🙂

8. Închisoare Contravenţională

Ideea de la care a pornit „Ghinion”-ul m-a încântat într-o asemenea măsură încât m-am gândit că trebuie valorificată la maximum, aşa că am mai folosit-o şi într-o altă povestire – mai scurtă şi de o cu totul altă factură. Iar povestea a mers, fireşte, şi ea la un concurs, şi anume tocmai la Timişoara, la Helion ’94 – de unde s-a întors cu premiul II.

A fost un premiu substanţial (cel puţin după standardele mele de inginer prost plătit), ca şi cel de la Nemira (pentru „Ghinion”), şi, cu toate că de obicei ne ţinem leuţii la grămadă, atunci i-am dat soţului din dotare o cotă parte – am uitat cât – pentru idee 🙂 Am uitat ce şi-a luat el din banii în cauză, dar eu am avut bani de cărţi SF timp de mai multe luni (pe vremea aia cumpăram tot ce apărea) şi m-am ales şi cu o căciulă – care încă mai arată bine, deşi astă-iarnă a avut nevoie de o mică reparaţie, după ce a încăput în ghearele jupânului Grişka! 😆

9. Ziua Retragerii

Am scris povestea asta fiindcă, după ce am auzit la televizor o ştire despre încheierea sezonului de vânătoare, m-am întrebat cum ar putea fi lumea unor oameni aflaţi în pielea vânatului 😛 Şi bineînţeles că am scris-o tot pentru un concurs. A mers la Giurgiu, la ediţia din 1994 a concursului „Quo Vadis?” de unde s-a întors  cu o menţiune.

10. Rayadatys

A mers tot la „Quo Vadis?”, dar în 1995, şi s-a întors cu premiul special „Ion Vinea”.

E o poveste  de care m-am apucat după ce am găsit undeva o referire la Acheron – tot fără să am habar ce voiam să scriu de fapt. Pe urmă mi-a venit ideea să amestec şi aici călătoriile în timp şi lumile paralele şi să folosesc începutul gata scris al unei alte poveşti. E vorba despre fragmentul care debutează cu paragrafele de mai jos:

„Plumburie, turma de vălătuci pufoşi goneşte către orizont, şfichiuită de vântul subţire. Acolo piere fără veste, pradă oceanului care o preschimbă în trâmbe lungi, cenuşii, repezite înapoi, spre plaja pustie, unde urlă, neputincioase, năruindu-se, lăbărţându-se şi destrămându-se în zdrenţe albe – retrase fără a cuteza să atingă trupul Shayar‑ei.

Ea zace nemişcată, cu ochii închişi. Vântul cerne nisip prin plasa părului ei răvăşit şi, uneori, câte o şuviţă lungă se zbuciumă, flacără rebelă pe un altar uitat. Alteori, rochia portocalie, lungă şi largă, tresare înfiorată, grăunte viu neizbutind să se desprindă de palidul linţoliu care înfrăţeşte cerul, oceanul şi nisipul.”

11. Slujbă Temporară

E o poveste mai lungă, trimisă, tot în 1994, la concursul organizat în tabăra Atlantykron – de unde s-a întors cu premiul III pentru nuvelă.

De scris am scris-o într-o perioadă când mă uitam uneori prin ziare după oferte de serviciu, în care menţiunea „vârsta maximă 35 de ani” era omniprezentă. Aşa că am fost de-a dreptul şocată când am găsit un anunţ (oferea de lucru undeva, în stăinezia) fără limită de vârstă. M-am gândit că ascundea pesemne o chestie foarte dubioasă – şi de aici până la ceea ce mi-am imaginat în povestire n-a mai fost decât un pas 🙂

12. Irecuperabilul Donald

Ei, în cazul ăsta m-am apucat de scris cu gândul că o să-mi iasă un roman, sau măcar o nuvelă grăsuţă.  M-am gândisem şi să leg cumva povestea de „Sfinte Dumnezeule!” – dacă o să le citiţi pe amândouă o să vedeţi de ce. Numai că între timp s-a ivit un alt concurs, „Vladimir Colin”, organizat la Reşiţa, în 1995. Şi, fiindcă n-aveam altceva de trimis, am trimis cât scrisesem până atunci – m-am gândit că merge şi aşa 🙂

Şi chiar a mers, m-am ales şi de data asta cu un premiuleţ special, acordat de cenaclul „Laser SF” din Braşov.

va urma
Anunțuri