*
Când am ieşit desculţă-n iarbă, acolo, printre licurici, în acea linişte a nopţii din livadă, am auzit întâi o larmă, vaier şi vuiet… Apoi am desluşit cuvintele:
– Languros…, lacustru…, lacom…, larmă…, lacrimă…, latent.., licurici…, limpezi…, livadă…, licoare…, linişte…, limanuri…
Păreau rostite, limpezi, de însăşi vocea babei Hâda[1], venită de departe, numai narzii ştiu din ce limanuri, ca o lacrimă prelinsă languros, trădând un chin latent… Şi le-am sorbit pe toate, cu dor lacom, ca pe-o licoare dintre cele păstrate la mare preţ în beciul meu lacustru…
Le-am ţinut minte, dar nu fost-am în stare a pricepe ce vor fi vrut să-nsemne. Şi nici acum n-aş ştii, dacă n-aş fi avut, în-aceeaşi noapte, visul lacustru, visul în care Maud, fratele meu, cel care m-a iubit şi m-a dorit mireasă şi care s-a jertfit ca să le-nchidă Poarta narzilor în nas, se-nalţă, lacom de viaţă, dintr-un lac întunecat… Şi mă priveşte languros, cu ochii limpezi şi cu părul sclipitor, ca presărat cu licurici, dar totdeauna în tăcere, într-o linişte de mormânt, pe-o obrazul drept c-o lacrimă stingheră, un strop dintr-o licoare dureros sărată, furişat dintr-un izvor latent, în căutare de limanuri care nu există, aşa cum nu există larmă-ntr-o livadă îngropată sub zăpezi…
Însă de-această dată a rupt acea obişnuită linişte, şi am simţit ceva tânjind, latent şi languros, în glasu-i stins:
– Mă simt ca într-un iad lacustru, ca-ntr-o licoare puturoasă, pe jumătate încleiată… N-am mai putut răbda, m-am milogit de acea babă hâdă, ca să îţi spună ea cuvintele, fiindcă ştiam c-apoi rămâne-vor pentru vecie limpezi în mintea ta de farmecfăcătoare, că vor sticli acolo ca nişte licurici de-a pururi vii, fiindcă numai şi numai pe vorbele hoaştei pui tu preţ, de parcă şi le-ar fi cules, cu trudă şi migală, dintr-o livadă a înţelepciunii…
– Da, mi-au rămas cu toatele în minte, am spus, şi vocea mea, mult mai răsunătoare decât a lui, mi s-a părut, nu ştiu de ce, o larmă lipsită de orice cuviinţă.
– Atunci e bine, s-a bucurat, fiindcă e vremea să mă scoţi de-aici, să-mi dăruieşti limanuri înălţate cu puterea ta de farmec. Să născoceşti, tu însăţi, douăsprezece descântece, în stihuri toate, şi toate să cuprindă cele douăsprezece vorbe rostite de baborniţă. Ştiu că poţi, Loena, că eşti iute de minte, că eşti în stare a le stihui, în fiecare zi pe câte unul, spre a-l striga apoi în miez de noapte… douăş’pe nopţi la rând. Iar în a treisprezecea zi să îi zâmbeşti, c-o lacrimă în ochi, întâiului bărbat ce o să te privească lacom, cu mult jind – că, ştiu eu, pentru aceasta se găsesc destui! Şi, dacă o să-ţi şteargă lacrima, să ştii că vei fi izbândit, că mă vei fi scăpat de narzi, că voi fi ajuns, nu aici, în lumea ta, ci în acea cu cinci cuprinderi, unde m-aşteaptă Criiseela, Sriiba şi Zaarda. Dar dac-acel bărbat o să-ţi surâdă numai, să ştii că şi al treiş’pelea descântec e trebuitor, şi să îl faci cu mare grabă! Da?
– Păi…, am zis, şovăitoare, cu zeci de întrebări, nicidecum limpezi, rotindu-mi-se, vifor latent, în gânduri.
– Păi îmi eşti datoare, a spus, poruncitor, dar cu o linişte ciudată-n glas. Pentru copilul meu, pe care tu l-ai lepădat din pântec, fără să-l fi jelit măcar c-o biată lacrimă răzleaţă… Pentru bărbăţia de care-atâta vreme m-ai lipsit… Şi pentru acea farsă care-a fost nunta noastră, pentru ruşinea şi durerea care m-au potopit atunci, ca larma unui roi de lăcuste, prăpăditor de lacom… Pentru că m-ai lăsat fără limanuri, cu surghiunul adus de o biruinţă asupra narzilor drept singur ţel… Îmi eşti datoare… datoare acum şi-n veci… Şi, crede-mă, de când sălăşluiesc acolo, printre narzi, atât de bine învăţat-am să blestem…
Cu-aceasta vocea i s-a stins, ca o lumină de licurici sub zorii zilei, şi trupul a părut să i se-nalţe, în zbor deodată languros, într-un văzduh lacustru, cu stelele ciorchini de fructe stranii dintr-o livadă întemniţată-n ceţuri…
Şi m-am trezit cu gust amar în gură, de parc-aş fi benchetuit cu o licoare bogată în pelin…
Şi-am început a face stihuri, şi iată, strig cum, înspre tării, primul descântec:
Lacustru şarpe, să-mi ieşi afară
din astă baltă neagră, murdară!
Fără de larmă, sub limpezi stele,
vino-n livadă, la dans cu iele!
Languros şarpe, în ochii lor
pune limanuri cu lacom dor
şi ia-le-n schimb lacrima pură,
dar îmbibată, latent, cu ură;
în linişte caldă, cu licurici,
pune-o pe limbă şi-adu-o aici,
ca leac să fie astă licoare:
din iad să-l smulgă pe cel ce n-are
în lumea noastră un loc sub soare!
Dar vai, fi-voi în stare eu să născocesc şi altele, alte descântece asemeni lui? Şi oare fi-va îngăduit să mă ajute cineva?
Asta mă-ntreb acuma eu, urmaşa babei Hâda, eu, Loena, cea mai puternică farmecfăcătoare a acestei ub-ubarii, crescută în castelul de deasupra Râpei Amăgirilor, în vremea când se străduia Alonda, robită unei iubiri nelegiute, să-şi facă rost de-o cheie-nsângerată, spre a deschide Poarta pentru narzii prelinşi din altă lume.
Pingback: Litere lucid legate, lîncezind la lumina lunii « Loc de dat cu capu'
Pingback: Duzina de cuvinte – Lamentabil | Cioburi de chihlimbar
Un curcubeu de vorbe şi-nţelesuri
într-o poveste de pe alt tărîm,
descîntece în inspirate versuri –
mulţam frumos (teşekkür ederim)! 😉
ApreciazăApreciază
Din alt tărâm, de umbre bântuit, Loena îţi urează somn tihnit! 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Licurire | Joramotive de sărit obstacole
tuşă Vero, acuma văd verdealbatrurozroşunegru de la licuricii Jorei, aşa că, merg să iau o gură de aer(io parcă aş trăi în America) şi când mă întorc, dacă m-o ţine, poate-oi descânta cu tine…
ApreciazăApreciază
Foarte bine, foarte bine! 😀
ApreciazăApreciază
Ehee, ce bine ar fi sa gasim licoarea zeilor prin lanuri..Numa ca acu-s parjolite..Ne descurcam noi, cumva..Luam da la altii.. :)) O sambata frumoasa,Vero!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Viru-Sake! 🙂 Asemenea!
ApreciazăApreciază
Pingback: Zilele noastre de duzină « Tiberiuorasanu's Blog
Pingback: Duzina de cuvinte- Latent..de moment « Cățărătorii
Asa descantece numai tu poti nascoci, noi te putem doar sustine… haide Vero 🙂
ApreciazăApreciază
Mulţumesc pentru susţinere! 🙂
ApreciazăApreciază
Loena se pricepe la descantece…
Tare mi-e frica sa nu afla Mama Omida de ea si sa ii faca vraji :)) .
ApreciazăApreciază
Nicio problemă, sunt despărţite de mulţi ani lumină, nu-şi fac concurenţă! 😀
ApreciazăApreciază
Mă zăpăciși de tot !
Să fie de la descântec ?
ApreciazăApreciază
Fără doar şi poate!
ApreciazăApreciază
Cred că n-ai citit povestea, Carmen! Adaosul ăsta e pentru ochii celor care o ştiu!
ApreciazăApreciază
Tot fără doar şi poate! 🙂
ApreciazăApreciază
de parcă nu ai şti tu cât iubesc eu râpa amăgirilor! 🙂
cum îi spuneam şi şerpoaicei, stai numa să curgă cerneala în vene… stai numai.
ApreciazăApreciază
Ştiu, psi, ştiu… 🙂
Şi… iaca stau! 😀
ApreciazăApreciază
Pingback: Poem comunitar « Almanahe
n-o stai tu numa stai, ca-ţi vin eu de hac la descântecul ăsta cu un os de broască şi-apoi să vezi de ţi-o mai ţine descântecul 😆
ApreciazăApreciază
Numai dacă-i os de broască din iazul de sub Râpa Amăgirilor! 😆
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte 18 – Gânduri fără noimă « BLOG D'AGATHA
înapoi în poveste,
pe urmă iarăşi afară,
ca să ne pară
rău că nu mai este
poveste după poveste. 🙂
ApreciazăApreciază
Câte-o poveste pe lângă poveste o să mai fie pe-aici, când mi-o veni „pe chelie”! 😀
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzină dubioasă cu el – cu „L”, adică | Cioburi de chihlimbar