Preoteasa Loldilalului (1)

.

Ferăstrăul are o pânză nouă, lucitoare – obositor de lucitoare pentru ochii mei miopi. Şi funcţionează corect, codul de comunicare e cel mai simplu cu putinţă. Furnizorul n-a folosit niciun fel de tertipuri care să te facă dependent de serviciile sale.

De fapt, de când sunt Preoteasa Loldilalului[1], nimeni nu-ndrăzneşte să-mi mai ascundă vreo informaţie.  Mă uit amuzată cum se amestecă respectul cu teama superstiţioasă, luând în stăpânire chipul oricui, imediat ce îi pătrund în câmpul vizual. Şi toată lumea îşi pleacă fruntea în faţa mea – în primul rând ca măsură de prevedere. Se spune că e riscant să mi te uiţi în ochii de un albastru albicios, cumva străveziu, după toate aparenţele singurii din lume care pot hipnotiza şi paraliza florile carnivore ale loldilalului. Prin imensul nostru oraş circulă poveşti despre răul pe care i-l pot face unei fiinţe omeneşti, transformând-o instantaneu în statuie de albzrit, de negruzrit, de galbenzrit sau, în funcţie de culoarea pielii, de o altă varietate de zrit, bizarul minereu – catifelat ca o petală trandafir şi totuşi tare ca piatra – adus de pe planeta unde s-a născut loldilalul, planeta străbunilor mei.

Da, sunt urmaşa celor care au adus aclimatizat aici loldilalul şi, în acelaşi timp, cea mai mare dintre fiicele încă frumoasei împărătese Leira, singura dintre cele cinci prinţese despre care se spune că e hidoasă. Poate fiindcă sunt singura care îl are drept tată pe Amirp Enob, primul consort al mamei. Nu vreau să spun că tata a fost un bărbat urât. Dimpotrivă. Mama l-a ales pentru frumuseţea, pentru cutezanţa şi pentru inteligenţa lui, ca şi pentru talentul înnăscut de a depista mirosul gunoaielor, cum încă li se mai spune aici imigranţilor clandestini – cu deosebirea că, tocmai datorită influenţei tatălui meu asupra mamei mele, numărul lor celor declaraţi admisibili a înregistrat o creştere spectaculoasă. Leila – nu-i spun mamă, nu mi-a îngăduit niciodată s-o numesc astfel, poate fiindcă i-a fost dintotdeauna teamă de mine – Leila l-a adorat pe tata până în clipa morţii lui, deşi gurile rele şoptesc că, în ziua ceremoniei nupţiale, era deja atins de nebunie. De nebunia duhorii.

Tata era convins că oraşul pute. Şi că numai mireasma loldilalului îi poate alunga miasma. De dragul lui, mama a poruncit să fie deviate căile rulante urbane şi să se scoată pavajul din Piaţa de Mijloc, al cărei centru a fost preschimbat într-o plantaţie rotundă, cu diametrul de un kilometru, numită Parcul Loldilalului. Un parc cu alei pavate cu zrit de toate culorile şi nuanţele imaginabile, dar pe care nu se plimbă nimeni; toată lumea ştie că oamenii sunt friptura preferată a frumoaselor flori parfumate, adesea suficient de mari ca să înghită un cap.

va urma… cândva


[1] Aceste rânduri reprezintă o tentativă de continuare a povestirii „Floarea de Loldilal”, inclusă în volumul cu acelaşi nume  , la p. 280

(Cele de mai sus reprezintă, totodată, o duzină incompletă, pe care din acest motiv nici nu am înscris-o în tabelul jocului din ziua respectivă. Cât despre povestea începută, o s-o şi termin într-o bună zi… 🙂 )

Anunțuri

12 comentarii la “Preoteasa Loldilalului (1)

  1. Pingback: Clubul Poveștii Parfumate e așteptat la o cafea « Mirela Pete. Blog

  2. Pingback: Parfumul zeiței Ciocolată (poveste parfumată) « Mirela Pete. Blog

  3. Pingback: Atelier II « Mirela Pete. Blog

  4. Pingback: N-şpe arome | Micile Mizerii

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s