Încă un început…

… fiindcă la începuturi mă pricep; cu dusul la bun sfârşit e mai greu 🙂

Am venit pe lume noaptea. În doimea ei rea. Când strigoii cutreieră tot pământul fără să plătească vamă, iar demonii fecundează ielele, şi ele zămislesc coşmaruri.

Eu am fost – şi sunt! – coşmarul mamei. Mi-a urât din prima clipă trupul miniatural, ireal de hâd. Deşi ar fi trebuit să mă iubească necondiţionat, că doar eram copilul ei, nu? Născut din sămânţa nomadă a lui făt-frumos, a menestrelului îndrăgit de muze şi adorat de femeile pe care nu le băga în seamă. Nici mamei nu i-ar fi dat atenţie, dacă nu l-ar fi îmbătat când a-nnoptat la hanul ei; şi dacă nu i-ar fi pus în vinul roşu şapte stropi de sânge de turturică, plus încă unul, cât un vârf de ac, din sângele lepădat de ea. De-aia şi l-a putut atrage în pat pentru o noapte, şi tot de-aia m-am născut eu cocoşat şi şchiop, cu degetele piciorului stâng unite într-o copită, cu doar patru degete la mâna dreaptă, cu dinţii rari şi strâmbi, cu buză de iepure şi cu urechile fără lobi. Sau cel puţin aşa zic babele din târgul nostru, când se-ntâlnesc în piaţă, să facă troc cu murăturii şi dulceţuri – şi cu opinii.

Trăgând cu urechea la opiniile astea ale lor am aflat că tata se numea Hylm [1] . Hylm menestrelul. Şi că iubea o femeie dintr-o lume îndepărtată, din lumea lui. Şi c-a plecat înapoi, la ea.

Şi am să plec şi eu, să-l caut. Să văd dacă am fraţi şi surori. Să văd dacă femeia aia i-a făcut copii la fel de pociţi ca mine.

Uraţi-mi drum bun. Şi noroc. Şi, cine ştie, poate că, din când în când, o să vă povestesc cum am călătorit, pe unde-am poposit, ce-am văzut, ce-am aflat…

.

---

[1] Personaj din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142

---