Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

 

Ştiţi cine sunt eu, da?

Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.

Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!

Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:

— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!

Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!

Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.

Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.

Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!


Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Anunțuri

11 comentarii la “Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

  1. Cum nu sunt un fan al felinelor…nu pot totuşi să nu recunosc faptul că îţi trebuie multă inspiraţie să brodezi în jurul unui animal fără inspiraţie. Pisica, cred eu, îţi solicită imaginaţia, atâta timp cât acesta este atât de ternă. Spun asta comparând-o cu un câine, spre ex. , care este de-a dreptul … creativ… faţă de pisică.
    Sper să nu lezez în nici un fel dragostea faţă de Pandallie, ştiind că iubirea este necondiţionată.

    Apreciază

    • N-am avut niciodată câine – un câine care să fie cu adevărat al meu, cu care să stau zi de zi. Prin urmare, nu vreau să mă hazardez făcând comparaţii între câine şi pisică fără să deţin toate informaţiile şi toată experienţa necesară. Dar cu o pisică stau de opt ani şi nu găsesc că ar fi un „animal fără inspiraţie”. 🙂
      În al doilea rând, se poate broda şi în jurul unui obiect neînsufleţit (chiar mi-ai dat o idee, mulţumesc! 🙂 ), care e, cu siguranţă, lipsit de inspiraţie. :mrgreen:
      În al treilea rând, dragostea pentru Pandalie nu e nicidecum în pericol, fiindcă Pandalie nu există. E un personaj dintr-o poveste de-a mea, exact aşa cum a spus, deosebirea constând în faptul că n-a fost niciodată altceva. Îi folosesc drept avatar poza unui motan pe care nu l-am văzut în viaţa mea, împrumutată cu acordul stăpânei acestuia.

      Apreciază

      • Mulţumesc pentru explicaţii. Totuşi merită experimentată relaţia cu un câine. Îmbracă aspecte de o profunzime nebănuită , în ambele sensuri.
        Am descoperit un fapt pe cât de evident, pe atât de ignorat. Animalele de companie nu trebuie crescute pentru nevoile noastre, cât pentru nevoile lor. Doar atunci le vom trata cu respectul cuvenit şi acest respect nu înseamnă de a încerca să le „civilizăm”, să le impunem obiceiurile noastre alimentare şi nu numai. În ceea ce mă priveşte, fiind la ţară, cresc pui de iepuri găsiţi vara în iarbă şi le dau drumul toamna, grauri căzuţi din cuib şi le dau drumul să înveţe să zboare până când pleacă definitiv, câini şchiopi, părăsiţi de stăpânii care au plecat în străinătate, sau câini neajutoraţi. Bineânţeles că încerc să-i plasez. Acum mai am 5 câini, dintre care unul şchiop pe care-l voi păstra. Nimeni nu ia un câine şchiop. Încerc să le explic oamenilor normalitatea acestui comportament. Din păcate mă fac greu înţeles…

        Apreciat de 1 persoană

        • Sunt de acord că animalele de companie trebuie crescute mai ales pentru nevoile lor şi nu mi se pare anormal să iei în grijă un câine şchiop.
          Sunt de acord şi că relaţia cu un câine trebuie experimentată. Dacă o să ne mutăm la ţară (la pensie, carevasăzică), vom avea neapărat şi un câine. 🙂 Un câine al nostru – acum au socrii mei unul, aşa cum au avut întodeauna (şi câine, şi pisici), dar noi ajungem rar pe-acolo, aşa că între noi şi animalele lor nu există cu adevărat o relaţie.

          Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul | FLOAREA DE LOLDILAL

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s