Ispitind soarta

 

Iar întru toate-acestea chibzuind, am socotit să-mi caut o povaţă ispitindu-mi soarta, aşa cum fac fecioarele în prag de măritiş. Drept e, nu mai eram neîntinată, dar noua mea cunoaştere-mi spunea c-acest păcat nu eu aveam să-l ispăşesc!

Aşa că am făcut-o, după cum e vechea-nvăţătură, în noaptea când un tril de sortitoare mi-a pătruns prin geam.

Am început smerindu-mă spre ’naltul Cerului, ca să se uite Binele spre mine. Apoi m-am aplecat ş‑am sărutat umbrele răsfirate pe podea, ca să afle narzii că n-am război de dus în contra lor. Abia în urmă am străjuit oglinda de-a dreapta şi de-a stânga cu făclii şi, despuindu-mă, m-am aşezat în faţă-i, ca luciul ei să-mi prindă trupu-ntreg.

Atunci a venit vântul. Adică a fost o pală, care-a izbit făcliile pe rând. Şi, în cea din urmă pâlpâire-a lor, mi-am văzut spaima-n ochii larg căscaţi. Aş fi ţipat de frica beznei dacă oglinda nu s-ar fi luminat, albă ca neaua, dar oprind privirea să-i străpungă adâncul! Apoi s-a limpezit, din colţuri către mijloc, şi iarăşi am putut vedea-n tărâmul ei. Era acolo un bărbat. Voinic, chipeş şi tânăr, cu pleata albă…, cu ochii ispitind…

Am întins braţele spre el, şi el a râs, şi mi-a făcut un semn, ca să-i iau urma. Şi-au fost, o clipă, în oglindă, neguri. Dar s-au săltat, descoperind o chichineaţă, o odăiţă fără de ferestre, cu lut în loc de alte duşumele, şi-n mijloc c-un ceaun proptit de pirostrii. În el bolborosea o zeamă groasă, în care o femeie mesteca c-o creangă-nvârtoşată. Era desculţă şi înfăşurată într-un sac pestriţ, încins cu sfoară. Şi ea bolborosea! Ceva de ne-nţeles! Ca un descântec. Da’ era urâtă… Sfinte Cer! Şi, Sfinte, ce bătrână!… Cum să îţi zic, domnia ta? O babă hâdă! Aşa de hâdă că m-a cuprins frica când ea şi-a repezit spre mine mâinile descărnate, în vreme ce-i râdeau gingiile pustii şi ochii cheli de gene… Am dat din nou să zbier, dar a ţipat, ’nainte-mi, de-afară, sortitoarea.

Şi am ştiut. Deodată am ştiut că vrăjitoarea-aceea îşi trimitea în cele zări chemarea care se-oprea la mine. Şi, uitându-mi teama, am mai ştiut că vreau să merg la ea.

– Ţi se împleteşte soarta cu a ei, mi-a spus atunci o voce. Dar nu ştiu de era de om sau de muiere, aspră sau dulce… Pentru că eu, de fapt, n-o auzeam. Cuvintele creşteau direct în mintea mea, ca şi cum gândul meu le-ar fi născut! Dar eu simţeam că vin din altă parte şi le-am ascultat cu luare-aminte: O s-o găseşti în ziua nunţii tale. Dă-i iertarea ta lui Maud şi soroceşte unirea voastră în acea zi în care cel de-al cincisprezecelea an al vieţii tale va fi plin. Şi-ncrede-te c-atunci vei şti ce vrei, şi totul după vrerea ta o să se‑aleagă!

– Facă-se-ntocmai! am şoptit. Că, poate-oi fi ştiind domnia ta, cu-asemenea vorbe chemi o soartă care ţi-e pe plac.

Şi s-a-ntâmplat ceea ce trebuia. În apele oglinzii m-am regăsit pe mine, cea dintotdeauna – pentru că se-aprinseseră făcliile şi mă puteam vedea!

(Fragment din „Râpa Amăgirilor” – volumul Floarea de Loldilal, pag. 142 -, inspirat de obiceiurile de Bobotează)

Anunțuri