M-am gândit să-ncerc să-mi pun în jurnal măcar o singură frază lungă, lungă cât o zi de post, din postul Paştilor sau din al Crăciunului, adică din postul mare sau din postul mic, dar nu ştiu care e mare şi care e mic, pentru că eu* nu ţin post, nu ţin de bună voie, iar când îl ţin de nevoie nu e nici mare, nici mic, e negru, de foame văd negru înaintea ochilor când uită idiotu’ de Fane să-mi dea de-ale gurii, pe el, pe idiotu’ de fiu-meu mai mic, care acum e mare, îl văd negru, şi dacă-l văd negru vreau să-l albesc, îl zgârii cu disperare ca să iau pe el pielea aia neagră, dar de sub ea iese roşu şi miroase a sânge, şi sânge înseamnă carne, şi carne înseamnă mâncare, şi de-aia îl muşc pe Fane, şi el urlă, urlă ca din gură de şarpe, şi mă înşfacă, adică uneori reuşeşte să mă prindă de ceafă şi vrea să dea cu mine de pământ, sau de ciment, sau de podea, după caz, şi ăsta e un caz grav, aşa că miaun, miaun şi iar miaun, şi el chiar înţelege ce miaun, şi ştie că-l înjur de mamă, şi mă-sa e scăunel cu trei picioare, şi-l înjur şi de tată, şi ta-su sunt eu, c-a fost o vreme când nu eram motan, şi nici mă-sa nu era scăunel, şi ne iubeam prin mansarde, adică numai prin mansarda noastră, că ne luaserăm cu acte în regulă, dar mansarda în care ne regulam nu era în regulă, stătea sub un acoperiş prin care trecea ploaia, avea vreo trei locuri de trecere, şi mă treceau toate apele până storceam apa din covor, dar într-o zi cu soare, cu curcubeu adică, am tăiat covorul, adică am tăiat partea udă, ca să nu mai fie acolo, să nu se mai ude şi altădată, şi Neaga, adică nevastă-mea, m-a tăiat de la porţie, de la porţia de ciorbă şi de la aia de iubire pură, şi i-a apărut o floare roşie pe gură când i-am dat un dos de palmă, singura palmă pe care i-am dat-o vreodată, plus ăia doi pumni cu care n-am nimerit-o, fiindcă eram beat, beat muci, mă îmbătasem de bucurie că ne mutaserăm în sfârşit din mansardă, şi de beat ce eram n-am putut să mă feresc şi m-a nimerit ea cu coada măturii, şi mi-a părut rău, tare rău mi-a mai părut că nu-i luasem aspirator, adică de bucuria mea s-a ales praful, dar era praf metaforic, nu pentru aspirator, pentru ochi, praf în ochi adică, dar am uitat în ochii cui, am uitat şi ce voiam de fapt să vă spun, aşa că mai bine mai treceţi pe-aici altădată.
* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
Pingback: Guest post: Dialog cu toamna | VERONICISME