Dezvăluiri de vrăjitoare (4) – Marghioala lu’ Huhurezu către ăia de le e frică să rupă lanţu’

Nu trimiteţi mai departe, dragii babei! Nu-i stresaţi pe alţii! Trimiteţi înapoi, stresaţi-i p-ăia de v-au stresat pe voi!

Uite aşa:

Abarum-bacala-tram-blele, lanţul s-a rupt în mâinile mele! Eu am zile bune. Tu o să ai belele! Belele urâte şi grele, dacă nu trimiţi ameninţarea ‘napoi, scurt pe doi! Nu aştepta, zău aşa, c-ajungi schilod/schiloadă şi nărod/năroadă, cerşind la cap de pod, cu picioarele retezate, c-o mâna pe jumătate, înecat/înecată-n în pişat şi căcat, şi cu asta am terminat, afurisit/afurisită să fii dacă nu faci aşa, s-ai bale la gură şi nasu-n hazna!!! Şi n-ai decât să blestemi cât oi vrea, mie nu-mi pasă şi nu-mi va păsa, eu sunt oglindă şi reflect tot, tot tu o s-o iei peste bot!!! Baracoro-corot-coşot!!!

P.S. Chiar credeţi că trimite vreun sfânt ameninţări? Misiva ceea-i scrisă pe talpa iadului, prostovanilor, cu nectar smolit!

Anunțuri

Dezvăluiri de vrăjitoare (3) – Marghioala lu’ Huhurezu către popor

Ţineţi minte, dragii babei, ţineţi minte că, oricum ar fi piesa şi pe orice scenă s-ar juca, la urmă pică o cortină grea, o ploaie de gheaţă care stinge cât ai clipi tot ce se cheamă patimă aprinsă, ascunde, prin cufundare de-a valma în somn etern, faimă, avere, idealuri, orgolii, invidii, duşmănii, iubiri, lacrimi, izbânzi… şi lasă-n hoitul putred doar viaţa viermilor de-l mistuie.



Cu duzina de cuvinte îngroşate aci s-au mai jucat şi alţii. O să daţi de ei la Eddie, într-unul din viitoarele tabele ale jocului cu nr. 105.

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Duzina de cuvinte – Fără Titlu (preluare de pe „Micile Mizerii”)

După cum v-am mai povestit aici, „când vrea să-şi descarce sufletul, Matilda scrie. Întotdeauna cu creionul, întotdeauna pe una dintre colile îngălbenite pe care le ţine de mulţi ani într-un sertar. Şi, de obicei, nu rupe foaia. O mototoleşte şi o aruncă. Nu în tomberonul nostru. În coşul de hârtii de pe trotuarul de vizavi. Şi întotdeauna o aruncă după miezul nopţii. Iese din casă în vârful picioarelor, dar face suficient de mult zgomot ca s-o simtă Mitrea, motanul Letiţiei, care doarme de obicei pe pervazul ferestrei.
Mitrea miaună, iar Letiţia îşi lasă deoparte cartea – de obicei citeşte la ora aia – se duce la fereastră şi pândeşte de după perdele întoarcerea Matildei. Pe urmă îşi ia lanterna, coboară la rândul ei şi caută în coşul de hârtii…

De unde ştie ea ce face Matilda în toiul nopţii? A urmărit-o acum vreo cinci ani, când se juca de-a detectivul şi spiona pe toată lumea din casă, ba chiar şi pe vreo doi vecini – scop în care folosea un binoclu vechi, de vânătoare, rămas de la bunicul.”

Eâi bine, azi-noapte Letiţia a recuperat o altă hârtie mototolită, care dovedeşte că Matilda apelează la acelaşi procedeu şi când o „chinuie talentu'”, după cum se vede mai jos:

Când te duci, dis-de-dimineaţă,

Vere, la mall şi poate la piaţă,

Să cumperi trei bucăţi de săpun;

Să nu te zgârceşti, să iei d-ăla bun!

Prima e pentru dârele de ipocrizie,

A doua sper să scoată pete – de ticăloşie…

Cât despre a mai mare, a treia.

Vreau să trasez, vere, cercuri cu ea.

Sau măcar unul – alb incandescent,

Săpun preschimbat în pârjol virulent,

Pară de foc pe întregul contur,

Rug pentru cei cu creierul ciur…

Nu, nu spun vorbe lipsite de sens,

Gugumănia e un pericol – imens.

Şi dau toţi cu piatra în alfabet,

Şi numesc cultura rahat desuet.

Se-alege praful şi pulberea

De viaţa aia care-mi plăcea;

Prinsoarea este pierdută, se ştie,

Captivă e lumea într-un ţarc de prostie!

sâmbătă, 30 iunie 2012

Faceţi o vizită la psi, să vedeţi cine s-a mai jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte îngroşate.

Reclama e sufletul comerţului…


.

Recomandări: Mirela Pete, Luna Pătrată, Vania, Carmen, Rokssana, Androxa, Adele, Gabriela Elena, Zina,  Teo, Zamfir Turdeanul, Theodora,  Stropi de suflet, Amintiri din filumenie, Ulise II, Florina, Clipe de Cluj, Filumenista

Hârtii îngălbenite – De ce miaună pisica

pisicuţă de adoptat - clic pe poză pentru detalii

Pisica posedă un întreg arsenal prin care ne spune ce doreşte şi în ce stare psihică se află. Miaună, deci vorbeşte. Îşi manifestă dorinţa de a fi mângâiată sau cere de mâncare când e înfometată. Tot prin mieunat îşi poate exprima bucuria, teama sau furia, tonul mieunatului variind în funcţie de ceea ce îşi doreşte. Există, fireşte, şi emoţii pe care le exprimă într-un mod mai discret. Pentru a o înţelege nu e nevoie decât să-i priveşti cu atenţie coada, ochii şi boticul. Cum ştim dacă-i este foame? Fiind mâncăcioasă din fire, cere mâncare chiar dacă nu e înfometată. Cum ştim dacă e flămândă sau doar pofticioasă? Ne uităm în ochii ei. Dacă îi e foame, pupilele sunt foarte dilatate. Şi deschide, de asemenea, ochii mari şi când îi place ce vede. Când trebuie să-şi apere teritoriul, priveşte fix. Când simte o ameninţare, are ochii uşor întredeschişi. Când îi are aproape închişi i se întinde, înseamnă că se află într-un moment de plăcută relaxare şi are mare încredere în persoana care îi este aproape. Starea de relaxare e indicată şi de poziţia urechilor, care sunt ridicate, deschise sau îndreptate spre exterior. Când e curioasă, urechile sunt îndreptate spre înainte, iar când e nervoasă le mişcă. Îşi mai exprimă mulţumirea şi prin mişcarea cozii. Când o mişcă de la stânga la dreapta, cu vârful îndoit, înseamnă că e mulţumită şi relaxată. Însă atunci când părul de pe coadă e drept, înseamnă că se teme de ceva. Când miaună des, o pisică este fie înfometată, fie nervoasă. Când miaună rar e cu siguranţă fericită.

dintr-un  ziar vechi

Când nu miaună pisica, puteţi cotrăbăi prin blogosferă, unde-o să găsiţi, printre altele:


Ce se mai vântură pe net – 2

Am primit un e-mail intitulat Descoperă cine e adevăratul tău model de viaţă!

Eu am descoperit – şi m-am gândit că poate-or fi tentaţi şi alţii. Ca urmare, amatorii sunt invitaţi să facă – fără şmecherii! – calculul de mai jos:

  • Alege un numar intre 1 şi 9, inclusiv;
  • Înmulţeşte-l cu 3;
  • Adaugă 3;
  • Înmulţeşte din nou cu 3;
  • Ai obţinut un numar format din 2 sau 3 cifre; adună-le;
  • Caută numărul obţinut în lista de mai jos şi află cine este modelul tău.

1 – Albert Einstein
2 – Audrey Hepburn
3 – Barbara Streisand
4 – Amadeus Motzart
5 – Bill Gates
6 – Mahatma Ghandi
7 – Maica Tereza
8 – Roger Federer
9 – Motanul Grişka 😛
10 – J.F.Kennedy

😆

😆

😆

Ei. şi dacă tot îţi sunt model :roll:, mă simt obligat să-ţi fac oarece recomandări de lectură:

Desenul

Pericolul lecturii

Măriuca şi zâna Tara

Anghelofanie

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 138

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 19

Uneori…

Cum se măresc taxele…

A fost odată în România…(8)

Totuşi, iubirea

DOAMNE, OCROTEŞTE-I PE ROMANI!

Jean Malrieu (1915-1976) – Astrologie

Basm răsăritean

Deosebiri

Tu unde te incadrezi?

Dexign: noul site, la inaugurare. Design de brand

Fără vorbe – sunt inutile…

Pisica neagra – Sange balcanic (142) poem

Hârtii îngălbenite – Trucuri – 2

Vreţi un ten strălucitor, deşi picaţi din picioare de oboseală?

Aplicaţi o mască-minune: un gălbenuş de ou la temperatura camerei, cinci-şase picături de zeamă de lămâie, o jumătate de linguriţă de ulei de măsline. Ungeţi-vă faţa cu acest amestec şi lasaţi-l să se usuce. Clătiţi apoi cu apă călduţă şi pulverizaţi un strop de apă minerală. Ştergeţi-vă uşor faţa şi nu vă machiaţi înainte de a trece 15 minute.

din nu mai ştiu ce ziar vechi

Cât se usucă masca, puteţi intra pe net, să mai citiţi câte ceva. De exemplu:


Hârtii îngălbenite – Trucuri – 1

Aveţi tendinţe de îngrăşare?

Iată o reţetă bavareză:
Fierbeţi, timp de zece minute, într-o jumătate de litru de apă, o portocală şi trei lămâi, tăiate felii. Adăugaţi două linguri de miere şi mai fierbeţi încă cinci minute. Strecuraţi şi lăsaţi să se răcească. Trei linguriţe pe zi vor fi suficiente.

dintr-un ziar vechi, probabil Curierul Naţional

Şi, fiindcă cititul nu îngraşă, vă recomand câteva articole de pe câteva bloguri:

Dureros (poate), dar adevărat (sigur!)…

Nu-mi făceam iluzii că cineva ar şi lectura… Că, din lectură, n-a avansat nimeni în ZeList!…

Ivanuska

Am constatat că are dreptate, de aceea nici nu ne omorâm pe-aici cu scrisul… 😈

Cât despre lectură, aseară, sau mai bine zis azi-noapte, am citit o povestire foarte frumoasă