Jurnalul motanului Pandalie – 22 – Rugăciune

Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.

Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!

Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.

Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**! 

Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).

Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Cugetările motanului Pandalie – 7 – Nu vreau aur

poza inspiratoare, preluată de la Vienela, la al cărei joc particip astfel

 

Meseria-i brăţară de aur!
Dar eu nu vreau aur, fraţilor!
Bogăţia-i vânare de vânt, fârtaţilor!
Nu vreau nici muncă înnobilatoare!
Vreau numai lenea albă a zăpezii topite sub soare!
Plăcere vremelnică, asta ni-e viaţa!
Eu vreau numai albul şi sărbătoarea din ea!
Aurul muncii li-l las altora!

Cugetările motanului Pandalie – 6 – Orbind

 

Îmbătrânind încet şi-orbind treptat,
Nu mai vedem nimic din ce-a-ncânat
Privirea noastră-n primăvara vieţii.
Dar, cu trufie,-ncepem să dăm lecţii.

N-admitem c-avem văzul alterat.
Susţinem, sastisiţi, că s-a stricat
Tot ce era, cândva, bun şi frumos,
Că astăzi este totul mai prejos.

Mai ştim cum îi priveam pe cei bătrâni,
Dar spunem c-am fost tineri şi nebuni.
E lumea peisaj înnegurat
Când, mai şi-acrindu-ne, orbim treptat.

 

Provocat fiind, am cugetat niţel.
Şi m-am trecut şi-aici, într-un tabel.
Dar, ştiţi, eu doar mă joc – şi-s şi cam ţăcănit.
Nu luaţi prea în serios un motan măsluit! 😛

Cugetările motanului Pandalie – 5 (cu o duzină de cuvinte impuse)

 

Uneori mă gândesc că-n mine se-ascunde un filozof în stare latentă. Pentru că, într-un stil pur omenesc ce încă nu mi-a devenit străin, îmi trec prin cap tot felul de întrebări:

Unde ne e liberul arbitru atunci când vine somnul, când nu-i putem scăpa din mreje? Aş fi în stare să pun rămăşag  că orele în care ne stăpâneşte sunt o arvună pe care i-o plătim morţii în rate minuscule, noapte de noapte, şi nu numai noaptea…

Oare n-ar trebui să ne fascineze mai mult umbrele, modul în care călătoresc alături de noi?

Oare n-ar fi fost mai mişto dacă pe Traian Vuia l-ar fi chemat Decebal? Ca să fie dacii mai cu moţ decât romanii?

Am putea considera cuvântul o arcadă care limitează gândul? Sau gândul o arcană care iniţiază cuvântul?

Ne putem lăsa conduşi de lene când dorim mai multă graţie în mişcări?

Şi aşa mai departe…

 

Dar, până una alta, vă sfătuiesc să vă lăsaţi conduşi de linkurile pe care le veţi găsi în acest tabel.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Lacătele nu sunt pentru hoţi!!!

Ca început al ciclului UITE CE FAC EU ÎN LOC SĂ TRADUC, vă invit să citiţi o poezie furată de la psi, cu copy-paste – deşi, aparent, blogul nu o permite   😛

nicio lacrimă şuşotind

şi nici vinul nu plânge-n pahare

când ea trece-n picioarele goale

prin alaiul tăcut.

păsări nu mai vin pe cer

nuntaşii toţi ca nişte ciocli

cu smoală zvâcnindu-le-n ochii

ce sânge mai cer.

fără vorbe şi fără vioară

fecioara se prinde în hora de lupi

niciun râs, cu toţii par muţi

şi e ziua amară.

jefui-vom inocenţa din nou

la lăsatul nopţii, în somn,

pe când toţi străjerii dorm

pe un vis ca o coajă de ou.

şi iată alaiul cu ochii lucind,

din negru spre roşu păcat

cerc de foame-nchegat

pe-un trup alb, al miresei dormind.

nuntă mută şi slută

când adevărul se-adună

cu o moarte tăcută

şi hâdă.

.

 Invitaţi de onoare sunt membrii clubului psi, din tabelul furat, tot cu copy-paste, din aceeaşi sursă:

1. carmen pricop 2. Vero
3. tibi 4. Scorpio
5. Lolita 6. tot Vero
7. Dictatura Justitiei 8. ch3815h
9. almanahe 10. jora
11. dordefemeie

.

Ca bonus vă ofer poezia postată de psi astăzi:

dacă ţi-aş spune într-o zi că ne vom legăna pe sub apele lunii şi liniştea ne va iubi ca pe nişte fraţi buni, ai să mă crezi?

dacă ţi-aş spune într-o zi, că pe sub barca lunii nu curge apă ci liniştea albastră se desenează, ai să mă crezi?

eu vin, ca începutul zilei vin, ca dorul nopţii vin, plutire pe ape neştiute cântând…

tu eşti începutul nopţii fără sfârşit, albastrul cel fără de care inima mea nu ştie să bată.

pe sub barca de lună te strig. tu nu înţelegi că mi-e…?

.

şi superba poezie „plagiată” de Carmen Pricop după nunta mută 2:

Fecioară despletită cu părul de argint

În valuri care-i curg pe umeri spre pământ

Şi mătură cu ele veşnicia şi-o adună,

S-o prindă printre valuri cu pace, cu furtună,

Când s-a născut întâi, s-a prăvălit pe ape

Şi a căzut – cascade – de miez tot mai aproape,

Apoi fecioară zveltă şi mândră a crescut

Cu trupul mlădios şi prefăcut în lut,

Şi frământat de doruri, şi închizând ispite

În lut uscat de arşiţi mereu neistovite.

La prânz, când să se coacă, s-a preschimbat în zbor,

În aripă de înger, în lacrimă de nor

Şi s-a predat deplin în zarea unui vis

De care toată lumea ştia că-i interzis.

Şi când s-a prăvălit în vis a doua oară

Lumea se pregătea din neguri să răsară,

Căci visul cel închis între zăbrele reci

S-a împlinit cu ea, eliberat pe veci.

Având tumult de ape în suflet de pământ,

Cu gândul făcut zbor netulburat de vânt,

Când s-a unit cu visul s-a scris o altă cale

Şi viitorul curge mai bun pe altă vale…

De-ar fi în lume visători destui,

Cu sete de înalt, la fel de nesătui,

Nu s-ar promite fericire pentru ani o mie

Dar am avea din ea cu toţii o felie.

.

Ia să vedem, mai ştie cineva cum se fură de pe un blog protejat, ca al lui psi? (Menţionez că pe mine nu m-a învăţat nimeni, am bănuit că trebuie să fie posibil şi am încercat – cu succes !)

Pe margine, în mijloc

LA MIJLOC POEZIE, PE MARGINE PARODIE

Tema parfumul unui poem (la care am fost tentată să particip cu minunăţia de mai jos, dar n-am făcut-o din lipsă de timp) mi-a adus aminte de „Romanţa Rozinei” (Ion Minulescu) aşa cum am auzit-o citită prima oară, de o colegă de liceu, într-o pauză:

Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine” fără chiloţi.
Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
Extras din cupele de crin fără chiloţi
Cu numele necunoscutei cu chiloţi—
Boeme fără chiloţi
Sau aristocrate cu chiloţi—
In ale carei bucle blonde fără chiloţi,
Decolorate cu chiloţi
Sau pudrate fără chiloţi,
A cunoscut intaia oara cu chiloţi
Parfumul cupelor de crin fără chiloţi…
Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine” fără chiloţi.
Rozina cu chiloţi…
Unde e Rozina fără chiloţi
Un strop uitat intr-un flacon cu chiloţi
Se-ntreaba : Unde e Rozina fără chiloţi?
Un strop uitat intr-un flacon cu chiloţi
Schiteaza-n grota de cristal fără chiloţi
Regretul cupelor de crin cu chiloţi,
Ce-nstrainate de gradina fără chiloţi
Din care le-a cules o mana cu chiloţi
De trecator sentimental fără chiloţi
Jertfesc blazonul florentin cu chiloţi
Pe-o balustrada de balcon fără chiloţi…
Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine fără chiloţi”.
Guerlain a cunoscut-o poate cu chiloţi.
Dar cand fără chiloţi,
Si unde cu chiloţi,
Si-n ce fel fără chiloţi?…
Guerlain a cunoscut-o poate cu chiloţi…
Si a iubit-o fără chiloţi…
Dar Rozina cu chiloţi?…
Rozina l-a iubit pe el fără chiloţi?…
Parfumul lui Guerlain imi spune cu chiloţi
Ca-n golul cupelor de crin fără chiloţi
Divinizatele nebune cu chiloţi
N-au picurat decat minciuna fără chiloţi
Si ca Rozina-a fost… nebuna cu chiloţi!…
Si totusi, el o canta si-astazi fără chiloţi
In blondul cupelor de crin cu chiloţi…
Guerlain a botezat parfumul fără chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine cu chiloţi”.

Pe tema „pe margine, în mijloc”, au mai scris astăzi şi alţii, pe care vă invit să-i descoperiţi în tabelul lui psi

Copia tabelului:

1. tibi 2. almanahe
3. cita 4. scorpio
5. aA 6. virusverbalis
7. dictatura justitiei 8. Vantdetoamna
9. Vero 10. Abisurile
11.  io

=========================================

Iar dacă vreţi să mai citiţi şi altceva, vă recomand articolele pietenilor mei piguitori:

Elucubraţii – Năpârstocii

– Îs făpturile Răului! s-a oţărât moş Gherasim, înverşunat, încropind o cruce din două crengi de mesteacăn legate cu sfoară.

– Ba ale Domnului! i-a ţinut piept baba Anica, nevastă-sa, străduindu-se să-şi înăsprească glasul firav şi să-şi sumeţească boiul încovoiat şi împuţinat de povara anilor, de năvala corvezilor şi de supunerea cu care, înainte de a fi fost blagoslovită cu înţelepciunea bătrâneţii, răbdase toanele bărbatului. A spus-o Părintele ieri, la îngropăciunea lui Mitu. Şi învăţătoru’ ăl tânăr, azi, în mijlocu’ satului…

– Învăţătoru’ s-a vândut dracului, s-a întărâtat moş Gherasim, stupind într-o parte. Ca şi popa! Năpârstocii îs neoameni! Ca pocitania de la televizor, de-au hărtănit-o doftorii din America. De-aia nu se cade să ne spurce pământul şi mâine, în ziua Naşterii Domnului! Şi geaba te-a îndemnat mintea ta a proastă să doseşti crucea a sfinţită! I-oi goni şi cu asta. Că e făcută de mână de om cu frica lu’ Dumnezeu şi cu credinţa nesmintită!

– Ba eşti smintit! s-a burzuluit baba, că altminteri te-ai potoli şi m-ai ajuta să‑mpodobesc bradu’, că acuş e ziuă şi fac ochi nepoţii!

– Te-oi ajuta după ce-oi avea cugetu-mpăcat. Va să zică, după ce piperniciţii or să plece! a spus moşul, îndesându-şi căciula bine pe urechi. Apoi a luat crucea şi, fără să-i mai pese de bodogănelile babei, a ieşit în ogradă.

Era noapte senină, dar lumina stelelor se oprea dincolo de curcubeele strălucitoare şi jucăuşe pe care le zămislea, pe coama măgurii, „strachina diavolească” ce adusese străinii „de pe cele pustii”.

„Zaiafet păgânesc” a bolborosit Gherasim – şi a ridicat ameninţător crucea. Pe urmă s‑a simţit învigorat, a deschis portiţa care a scâncit subţire şi jalnic, ca un prunc părăsit, şi a pornit-o către măgură cu paşi mari, înfigându-şi hotărât bocancii ponosiţi în zăpadă.

A trecut pe lângă casa fiică-si, pe lângă ale fraţilor, ale verilor, ale finilor, ale cumetrilor. Pe lângă ale prietenilor cu care, după ce-şi golea ţoiul, tăifăsuia la cârciuma din vale. Şi peste tot a zărit câte-o lumină (pasămite, îşi găteau brazii, că se lăţise obiceiul ăsta orăşenesc, de ani buni, în tot satul). Dar n-a bătut la nici o poartă. Că n-avea nevoie de ajutor. Pe „ăia” putea să-i alunge singur, cu tăria gândului curat cu care încropise crucea.

Până pe culme ea ceva cale! Cam la un ceas pentru un moşneag, la vreme de iarnă şi de noapte. Dar el, cu mâna încleştată pe crucea licărind din ce în ce mai albă, a prins să urce cu graba unui făt-frumos şi cu sprinteneala unui bidiviu înaripat.

– Mulţumescu-ţi, Doamne! a spus, cu ochii flacără din flacăra credinţei, când s-a văzut ajuns degrabă, dar fără urmă de osteneală, la câţiva paşi de soborul oaspeţilor nepoftiţi. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, a strigat apoi, săltând crucea deasupra capului, pieriţi, făpturi necurate!

– În numele Tatălui, al Fiilor şi al Sfântului Duh, i-au răspuns, în cor smerit, năpârstocii. Nu ne goni, omule, că amar ne căim pentru păcatele noastre! Căci într-adevăr ucisu-l-am pe Fiul Domnului, cel care, prin dumnezeiască minune, s-a fost născut din stirpea noastră! Dar el înviat-a, arătatu-s-a mulţimilor, dojenitu-le-a pentru credinţa slabă şi încrederea puţină, şi menit-a neamului nostru să-şi dobândească iertarea pribegind care-ncotro şi aflând popas numai şi numai unde alţi fii ai Domnului jertfitu-s-au. Iară preoţii noştri desluşit-au în cărţile sfinte că e cu multă priinţă a ne îngădui această odihnă la vremea când bine-credincioşii locului prăznuiesc naşterea Mântuitorului lor, spre a ne bucura împreună cu dânşii…

– Minciuni! s-a stropşit Gherasim. Dar imediat a ţipat, scăpând crucea ce îi arsese mâna.

– Fie aceasta martora credinţei noastre, a spus un năpârstoc, prinzând crucea – şi sărutând-o.  Frate! a exclamat apoi, luând în mâna lui mică, cu patru degete, dreapta lui Gherasim.

Şi, după ce acea atingere i-a ostoit durerea, iar crucea, către care s-au plecat toţi năpârstocii, a început să izvodească lumină ca o stea, moşul a simţit o pace cum nu mai cunoscuse pogorându-i-se în suflet şi, cu un zâmbet larg, a grăit aşa cum, dintr-o dată, a priceput că se cuvenea:

– Bine aţi venit, creştinilor!

* * *   * * *   * * *

povestire inclusă în volumul supra-Vieţuitorii

Ce se mai vântură pe net – 2

Am primit un e-mail intitulat Descoperă cine e adevăratul tău model de viaţă!

Eu am descoperit – şi m-am gândit că poate-or fi tentaţi şi alţii. Ca urmare, amatorii sunt invitaţi să facă – fără şmecherii! – calculul de mai jos:

  • Alege un numar intre 1 şi 9, inclusiv;
  • Înmulţeşte-l cu 3;
  • Adaugă 3;
  • Înmulţeşte din nou cu 3;
  • Ai obţinut un numar format din 2 sau 3 cifre; adună-le;
  • Caută numărul obţinut în lista de mai jos şi află cine este modelul tău.

1 – Albert Einstein
2 – Audrey Hepburn
3 – Barbara Streisand
4 – Amadeus Motzart
5 – Bill Gates
6 – Mahatma Ghandi
7 – Maica Tereza
8 – Roger Federer
9 – Motanul Grişka 😛
10 – J.F.Kennedy

😆

😆

😆

Ei. şi dacă tot îţi sunt model :roll:, mă simt obligat să-ţi fac oarece recomandări de lectură:

Desenul

Pericolul lecturii

Măriuca şi zâna Tara

Anghelofanie

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 138

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 19

Uneori…

Cum se măresc taxele…

A fost odată în România…(8)

Totuşi, iubirea

DOAMNE, OCROTEŞTE-I PE ROMANI!

Jean Malrieu (1915-1976) – Astrologie

Basm răsăritean

Deosebiri

Tu unde te incadrezi?

Dexign: noul site, la inaugurare. Design de brand

Fără vorbe – sunt inutile…

Pisica neagra – Sange balcanic (142) poem

Dintr-un colţ de blogosferă – 2

foto: Iulia Diana Mihai

poză emailată

Şi, ca bonus, un sandviş  mai… neobişnuit 🙂

Paturi suprapuse

Sunt adeptul seturilor de paturi suprapuse pentru pisici – vândute în prezent de bipezi sub un nume cu desăvârşire bizar, pe care cred că-l veţi deduce din fotografiile de mai jos 🙂


Zgomot alb

http://ivanuska.wordpress.com/2010/05/15/joi/

http://veronicisme.blogspot.com/2010/03/peisaj-postapocaliptic-comtemporan.html

http://cum-va-place.blogspot.com/2010/05/veste-rea.html

http://anavero.wordpress.com/2010/05/09/white-noise/

http://micilemizerii.blogspot.com/2010/05/matilda-suspansul-si-popularizarea.html

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/05/14/progresam-regresam-degresam/