Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Reclame

Jurnalul motanului Pandalie – 19 – Supă cremă de cuvinte

Netotu’ de Fane scrie. A-nvăţat în sfârşit să scrie. Cleptoman cum e, de când avem laptop a furat meseria (scrisul pe taste, că ăla de mână nu se lipeşte de mâna lui) de la frate-su Nelu. Asta n-ar fi nimic, adică ar fi bine, că oarece transpiraţie pe fruntea dobitociei sale, prea netedă (cum îi e, pesemne, şi creierul), nu strică şi nici nu pute, ca aia de-i iese prin tricou.

Rău e că mai şi citeşte. Că-mi citeşte mie. Mă-nşfacă pe neaşteptate şi mă ţine strâns în braţe până când îşi termină de citit, poticnindu-se pe ici, pe colo, cu răsuflarea tăiată, cel puţin una dintre idioţenii. Noroc că niciuna nu depășește o pagină standard (2000 de semne, inclusiv spaţiile) cu mai mult de încă două. Iar ultima (e musai s-o citez, ca să-nţelegeţi prin ce trec eu*) sună cam aşa:

Supă cremă de cuvinte

Nu-mi place supa cremă. E ca o mâzgă. N-o mănâncă nici motanul, adică nici tata. Că, zice Nelu, cine dracu a mai văzut pisică sănătoasă la cap care să mănânce supă cremă de praz? Vrei să-l omori, tâmpitule? Tâmpit e el, că n-a făcut supă cremă de whiskas! Păi nu?

Păi da.

Dar eu fac supă creme de cuvinte. Cuvintele îmi plac.

Uite, iată-l pe ăsta: aloe. Un cuvânt din două: alo e. Alo, e careva acasă?

Eu sunt mereu acasă. Am şi halat de casă. Nu e alb, ca al doctorului cu bisturiu. Pe doctorul cu bisturiu îl cheamă chirurg. Şi trebuie să-i dai şpagă ca să te taie cum trebuie. Aşa zice Nelu.

Şi şpagă e un cuvânt frumos. Cred că e nevasta lui şpagat. O nevastă budincă, adică nu, pudincă, sau nu, pudică. Pudică. Fiindcă trebuie s-o îmbraci. În plic. Aşa zice Nelu.

În plic, nu în plisc. Pui o literă în plus şi se schimbă cuvântul. De-aia plac mie cuvintele. Fiindcă şi dacă smenuieşti o literă se schimbă cuvântul. Adică, nu-i aşa, ce-am avut şi ce n-am pierdut?

N-am pierdut nimic. Dacă luăm din monarh un r rămâne monah, adică facem din rege călugăr în rasă (grasă fără g), şi rămânem cu palatul după ce se mută el în chilie, lângă colegii lui de breaslă. Adică de biserică, unde stau toţi în strane. Şi iar mai luăm un r şi rămân stane. Stane de piatră. Sau ce mai faci, bă, Stane? Stan păţitu. Care nu păţeşte nimic dacă-i luăm două litere. S şi t. Că rămâne an. E mai bine an decât Stan. Fiindcă Stan nu poţi fi decât până mori, dar an eşti tot timpul. Timpul are mulţi ani. Mult mai mulţi decât algele din toate oceanele. Alge sunt şi la mijloc de talger, după ce şmenuim t-ul şi r-ul. Adică râul. Sau răul, dacă schimbăm căciulile între ele, pe aia concavă cu aia convexă. Sau invers. Nu ştiu prea bine care e conul cu cavă şi care e conul cu vexă. Îl ştiu doar pe conul cu vestă. Îl cheamă Manole şi stă peste drum. Aşa zice Nelu, şi îl cred, deşi eu îl văd pe conul Manole stând, cu vestă, adică în vestă, peste banca de la poarta lui. Dar trebuie să-l cred pe Nelu, fiindcă el e inginer şi eu sunt idiot. Conul Manole zice că există şi ingineri idioţi, dar când l-am întrebat dacă există şi idioţi ingineri a zis că sunt nerod (ne rod şoarecii brânza). Şi eu l-am întrebat dacă n-aş putea să fiu norod (n-o rod şoarecii, o linge tata, cu limba lui de mâţă care roade maţe), adică mai mulţi nerozi (ne rozi sau nu ne rozi) într-unul singur, ca anii ăia mulţi dintr-un singur timp, şi el a zis că-s zevzec, şi eu l-am întrebat dacă zevzecul e un animal care seamănă cu berbecul, şi el a zis că da, e prost ca berbecul, şi pe urmă l-a înjurat nevastă-sa, fiindcă pe tac-su ei, răposatul, cum îl porecleşte conul Manole, îl chema Vasile Berbec, şi pe ea o chema Manuela Berbec înainte să-i ceară conul Manole mâna, ca să-i pună în ea numele lui de familie, adică Bran, că nu ştiu de ce-a luat el numele castelului Bran, că doar nu s-a măritat cu castelul, dar ştiu că, dacă şi-ar scoate r-ul, adică râul sau răul, din numele ăsta, ar rămâne şi el cu un ban, adică cu doi, Manole Ban şi Manuela Ban, punguţa cu doi bani, adică ar fi o familie de două parale, dar când am ajuns cu explicaţiile aici m-au înjurat (ingraţii nu mă au în graţii!) şi el, şi nevastă-sa, şi supă cremă de înjurături fac mâine.

Plictisitor, nu? Dar e, totuşi, un idiot cu oarece idei interesante. 😛 Este, au ba?

Adică:



Scris_pentru_12* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 18 – Ritual solemn, cu jucării din lemn

 

În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.

Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?

Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…

Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.

— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.

Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.

Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.

bigjigs-primul-meu-puzzle-safari-set-4-bucati-198567   learning-resources-sonerii-pt-raspuns-animale-1227

În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.

Cugetările motanului Pandalie – 9 – Încă o firimitură de Magnific, Preaadorat şi Preaonorat

Deoarece individa care m-a inventat mai are, gata transcrisă, o bucăţică din povestea al cărei început m-am gândit săptămâna trecută să-l dezvălui („Magnificul, preaadoratul şi preaonoratul”), în clipa de faţă cuget că aş putea să vi-o arăt şi pe aceea – şi mă grăbesc s-o trântesc până nu mai răzgândesc. 🙂 S-o trântesc mai jos, adică. (Dacă vreţi să pricepeţi ceva, citiţi mai întâi primul episod).

~

MAGNIFICUL, PREAADORATUL ŞI PREAONORATUL

sau

LUCRU NAIBII LA CASA POPII

episodul precedent

Aşa cum scontase, elipsa şi grimasa atraseră deopotrivă privirea singurului ochi al patronului – zis Rusu sau Chioru, privire ce se îndulci peste măsură când posesorul supraponderal al ochilor ceacâri din care pornea decise că era cazul să iasă personal în întâmpinarea lui Cesare.

– Bun venit, Excelenţă! îi ură, schiţând o plecăciune, în măsura în care i-o permitea burta. Clienţii ca domnia voastră îmi sunt fala localului şi bucuria inimii!

Cesare zâmbi subţire, înălţându-şi mâna într-un gest de lehamite. Ipostaza servilă a Chiorului i se părea fadă în comparaţie cu cea de zbir cu gura spurcată pe care le-o arăta lefterilor – era convins că ticălosul nu-şi schimbase năravul.

„E greu să devii altul. Dar eu am făcut-o!”, îşi spuse, felicitându-se fiindcă nu fusese recunoscut. Mocofanul nu era, pare-se, capabil să-şi aducă aminte că, vreme de patru ani, îl văzuse, cel puţin o seară din trei, tocindu-şi coatele pe mesele cele mai şubrede, sorbind cu parcimonie poşirca botezată pompos „bere Terra” şi tocmindu-se îndelung cu cele mai ieftine prostituate.

– Vreau un separeu. Cel mai bun, ceru – pe tonul cu care în Viena, Terra, li se adresa roboţilor menajeri. Vreau maximum de confort şi de intimitate, plus posibilitatea de a vedea tot ce merită văzut, explică, uitându-se la patron ca la un biet oligofren.

– Desigur, Excelenţă. Suntem sigurul local din megalopolis care oferă aşa ceva, susură Chioru, cu un zâmbet extaziat, mai degrabă bizar pe faţa lui buhăită. Îngăduiţi-mi să vă conduc, e o cinste pentru…

– Prefer să mă conducă micuţa cere-taxă, i-o reteză Cesare. Şi să rămână cu mine.

Patronul înghiţi în sec, oarecum încurcat.

– A, vă place Candice… Ştiţi, ea nu…

Cesare se încruntă.

– … nu însoţeşte decât clienţi iluştri. Ca excelenţa voastră, se grăbi celălalt să specifice, adoptând brusc un aer inocent. Apoi îi făcu semn fetei. Candy, e seara ta norocoasă! Laşi taxele pe seama Marshei. Marsha! Unde dracu eşti, Marsha?!

În colţul opus al sălii, o fată nu cu mult mai vârstnică decât Candice, dar cu ochi mai şăgalnici şi forme mai voluptoase, se ridică alene, strigând din toate puterile un „Muncesc!” şi dând să-şi smulgă mâna dintr-ale unui tânăr cu aer boem şi cu o haină lălâie, demodată, de catifea vişinie.

– Munceşti?! zbieră Chiorul. Pierzi vremea cu un lefter! Te crezi angajată la Azilul Săracilor, fetiţo? Scuzaţi-mă, Excelenţă, adăugă, cu voce scăzută şi îndulcită. Trebuie să le pun la punct. Sunt atât de tinere încât nu deosebesc ciorile de lebede!

va urma, sper că într-o carte

Cugetările motanului Pandalie – 8 – Marile speranţe… deşarte

Când i-a apărut cartea, individa care m-a inventat a sperat că tipărirea celor 16 povestiri într-un volumaş avea să fie un imbold, c-avea să se reapuce de scris…

Şi-a scris… de s-a topit. Două povestiri („Întoarcerea Vrăjitorului” şi „Clipa Eternă”), apărute în două antologii, dintre care prima fusese începută cu ani în urmă. 😛

Nici gând să-şi termine romanele începute, ăsta, şi ăsta, şi ce mai are prin „cioturile de poveste„.  Şi nici gând să-l revizuiască pe cel al cărui început îl redau în încheierea acestui articol („Magnificul, preaadoratul şi preaonoratul”) şi care e terminat, dar se cere pieptănat serios – şi transcris în format electronic.

Însă cu scrisul se ocupă: traduce – şi bine face, că de-aici ies banii – şi blogăreşte când vrei şi când nu vrei, fapt pentru care taaare i-aş trage uneori câte-o bătaie – că nici măcar n-are cititori de-o ciorbă, una bună, cu care să te saturi! :mrgreen:

~

MAGNIFICUL, PREAADORATUL ŞI PREAONORATUL

sau

LUCRU NAIBII LA CASA POPII

1

FIUL RISIPITOR

Harald Weber îşi dorise dintotdeauna să ajungă pe Marte. Dar, până la treizeci şi cinci de ani, îi lipsiseră banii – numai costul unui bilet dus-întors depăşea salariul lui pe un an. Apoi, când începuse să prospere, constatase, cu stupoare transformată de nesimţite în resemnare amară, că timpul liber i se topea într-un ritm mult mai alert decât cel în care îi sporea contul bancar şi, implicit, i se ameliora poziţia socială.

Criza de timp atinsese apogeul la patruzeci şi doi de ani, când fusese ales, cu o majoritate confortabilă, Preşedinte al Federaţiei Interplanetare a Neuropsihiatrilor. Atunci se consolase spunându-şi că era un tip sănătos şi rezistent, care urma să se bucure de o bătrâneţe luuungă, şi se văzuse pe sine însuşi albit, ridat şi oarecum împuţinat, dar încă viguros şi aşadar capabil să savureze faptul că avea să dispună de suficient timp ca să-şi cheltuiască banii. Dar nu-şi imaginase, nici măcar preţ de o secundă, că, peste nici doi ani, propria sa dibăcie avea să-l aducă în situaţia de a decide ca întrunirea vârfurilor Federaţiei să nu mai aibă loc la Viena, Terra, în impunătoarea clădire a Sediului Central, ci în edificiul nonconformist al filialei din Nuova Roma, Marte.

Cei doi vicepreşedinţi fuseseră nevoiţi să-i accepte hotărârea (noul statut al Federaţiei îi obligase s-o facă), dar, în sinea lor, amândoi o detestaseră.

Primul, Brian Ladd, pe care părinţii săi, un cuplu de multimilionari ahtiaţi după călătorii, îl trambalaseră în copilărie prin toată Zona Colonizată, detesta deopotrivă călătoriile interplanetare, hotelurile şi casele de oaspeţi. Căci nici în acestea două din urmă, nici în astronave, indiferent cărei companii i-ar fi aparţinut, nu regăsea confortul cu care era obişnuit: cel din vila sa personală.

Al doilea vicepreşedinte, Cesare Fagiano, copilărise pe Marte, în sânul unei familii numeroase, ai cărei membri n-ar fi pregetat să dea buzna peste el imediat ce ar fi prins de veste că se afla la o distanţă mai mult decât accesibilă – chiar în metropola sa de baştină! Căci bieţii oameni, ca mai toţi sărăntocii, ţineau încă la mare preţ aşa-numita Lege a Clanului – cea dintâi dintre legile nescrise, dar sacre, ale Epocii Colonizării.

Aşa se face că, atunci când Harald Weber, făcând uz de dreptul său de veto, spusese: „Nu, domnilor, de data asta ne vom întâlni pe Marte!”, vicepreşedinţii schimbaseră, pentru prima oară de când se cunoşteau, o privire complice. „Ticălosul ne-a păcălit! I-am lăsat prea multă putere”, pricepuse fiecare că gândea celălalt. „Trebuie să-l strunim cumva, ce dracu!”

Preşedintele le ignorase ocheadele. Nu fiindcă nu le-ar fi observat, ci fiindcă îl lăsau rece. Doar avea mandat pe zece ani şi reuşise să impună un statut care-l favoriza! Începând din momentul acela, nu mai avea decât o singură grijă: să profite din plin de călătoria mult râvnită. Şi chiar asta făcea, transformând intervalele dintre consfătuiri în tot atâtea excursii. Avea de gând să vadă, măcar în treacăt, toate atracţiile turistice de pe planetă.

Fireşte, niciunul dintre vicepreşedinţi nu îl însoţea.

Brian Ladd era convins că, deşi ea însăşi lăsa mult de dorit, Casa de Oaspeţi a Federaţiei era singurul loc de pe Marte unde se putea trăi omeneşte. Şi, chiar dacă n-ar fi fost aşa, îi mărturisise lui Cesare Fagiano, ce folos să te tot foieşti de colo-colo? Oamenii reuşiseră să transforme toate planetele după gustul lor, adică le făcuseră atât de asemănătoare cu pământul natal, încât o vizită în colonii nu mai avea niciun haz, nemaifiind, după părerea lui, decât un mod de a-ţi irosi timpul şi banii.

Ca unul ce copilărise mutându-se, odată cu Clanul Fagiano, dintr-un dom colectiv într-altul – şi avusese parte mai ales de cele care, fără a deţine absolut nimic din savoarea mierii, fuseseră numite faguri graţie apartamentelor minuscule şi îngrămădite, despărţite prin pereţi a căror subţirime îţi dădea fiori – Cesare considera Casa de Oaspeţi o reşedinţă princiară. Îi privinţa asemănării coloniilor cu Pământul îi era oarecum mai greu să se pronunţe, căci, cu excepţia lui Marte, nu le ştia decât din holoproiecţii. Totuşi îi ţinea isonul lui Ladd cu o convingere căreia se silea din răsputeri să-i dea aparenţa sincerităţii. Pentru că una era să se alieze cu el împotriva lui Weber şi alta să-i mărturisească fără ocolişuri că-şi petrecea timpul liber în Casa de Oaspeţi numai şi numai fiindcă, în ciuda întinderii megalopolisului numit Nuova Roma, fiecare ieşire sporea probabilitatea de a fi zărit şi recunoscut de vreun binevoitor care s-anunţe clanul că fiul risipitor dădea târcoale prin preajmă.

„Dar acum riscul nu mai există”, chibzui în ultima seară. Chiar dacă ar fi avut neşansa să dea nas în nas cu vreo rudă, chiar dacă acesta ar fi stârnit toată şleahta, Clanul avea să-i piardă urma pentru a doua oară, căci urmau să plece spre Viena, Terra, cu prima astronavă care avea să-nfrângă gravitaţia lui Marte în zorii zilei următoare.

După ce se autoconvinse de justeţea acestui mod de a privi lucrurile, Cesare îl lăsă pe Felix, motanul pe care-l căra după el în toate deplasările, să doarmă de unul singur, şi părăsi Casa de Oaspeţi cu fruntea sus, hotărât să cutreiere pe îndelete metropola în ale cărei suburbii copilărise şi să-şi încheie escapada la Marţianul Fericit – dintotdeauna obiectul fascinaţiei sale, fiindcă era, în acelaşi timp, speluncă rău famată şi restaurant de lux, bordel şi local respectabil, cabaret şi cârciumioară cu lăutari oricând gata să murmure la urechea unui client nostalgic şlagărele tinereţii sale mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Tot cu fruntea sus se lăsă purtat de căile rulante, privind plictisit locurile aproape neschimbate. Era ca şi cum n-ar fi lipsit mai mult de o săptămână, ca şi cum n-ar fi existat cei douăzeci de ani scurşi din ziua în care se îmbarcase – clandestin – pe un transportor de minereuri cu destinaţia Terra. Căci numai acolo, în buricul lumii, considerase că era potrivit să-şi înceapă cariera – pe care şi-o visase strălucită – de specialist în neuropsihiatrie.

„Şi am reuşit binişor!”, conchise, susţinând cu aparent dezarmantă candoare privirile agresive ale tinerilor în haine ponosite ce se îngrămădeau pe „drumurile melcului” – calea rulantă lentă şi fâşia pietonală –, singurele căi de suprafaţă pe care accesul era gratuit şi pe care îşi permisese să le folosească el însuşi pe vremea studenţiei, când îşi drămuise bursa, unicul său venit, cu o stricteţe pentru care colegii ce nu-l invidiau îl luau în râs, dar pe care toţi o considerau inumană.

Atunci intra în Marţianul Fericit doar pe uşa din dos, supranumită „poarta lefterului”, care scârţâia penibil, dar în spatele căreia nu exista o „cere-taxă”, ci doar o „gorilă” – un haidamac cu vocea mai spartă decât nasul şi cu ochii tâmpi, însă suficient de ageri ca să-i zărească şi să-i îmbrâncească fără greş, împiedicându-i să treacă pragul, şi pe indivizii după toate aparenţele mai beţi şi mai violenţi decât permitea „legea Casei” (de altfel destul de elastică), şi pe curvele prea bătrâne şi prea jigărite, care ar fi lezat privirile clienţilor – până şi pe ale celor mai puţin năzuroşi clienţi ai aceleiaşi Case.

Acum, Cesare urmări, nehotărât, câţiva „cetăţeni aşezaţi”, care intrau pe aşa-numita „uşă onorabilă” şi descoperi în spatele acesteia o cere-taxă între două vârste, căreia cocul uşor încărunţit, cât un cozonac bine crescut, şi formele moi, zigzagate şi gata să rupă zăgazurile unei rochii în stil clasic, îi dădeau aerul unei gospodine bigote şi îndobitocite.

Clipi dezgustat, schimonosindu-şi gura într-o grimasă dispreţuitoare, şi se îndreptă ţanţoş spre uşa centrală, „intrarea nababului”, unde găsi ceea ce dorea. O cere-taxă înveşmântată astfel încât să-şi dezvăluie, la fiecare gest, câte o porţiune mai mult sau mai puţin infimă din goliciunea fragedă, de puştoaică superbă. Satisfăcut, o ciupi de sfârcul ivit printr-o despicătură mascată de falduri, şi fata zâmbi, mimând perfect recunoştinţa şi încântarea. Un zâmbet larg, devenit sincer când Cesare achită taxa maximă, din care ei îi reveneau cinci procente.

O mai ciupi o dată, de coapsa albă şi tare dezvăluită în timp ce ea îi întindea o elipsă argintie – însemnul care-i garanta dreptul de a ocupa orice loc şi de a emite orice pretenţie. Pe urmă luă elipsa, şi-o prinse de rever cu nonşalanţă şi, în loc să intre în luxosul salon de recepţie destinat „lumii bune”, preferă să-şi facă apariţia în sala comună, nu fără a arbora o mină greţoasă, de aristocrat care, deşi compania gloatei îşi străpezeşte dinţii, se abandonează în sânul ei fie dintr-un imbold masochist, fie pentru a-şi evidenţia afinitatea pentru talpa societăţii, conştient fiind că prostimea îl apreciază – şi îl votează – pe cel care se bate măcar din când în când cu ea pe burtă.

va urma, sper că într-o carte, dar, până una-alta, puteţi citi episodul următor


 Aici veţi găsi şi alte mari speranţe, sper că nu tot deşarte.

Jurnalul motanului Pandalie – 17 – Iluminare

Am visat corpuri de iluminat. (Dacă nu ştiaţi că motanii visează, eu vă garantez că da!)  Sau corpuri iluminate? Sau minţi iluminate? În fine, nu ştiu, visele sunt confuze, iar nouă (mie şi lui Nelu[1] – adică mai ales lui) nu ne plac confuziile. De-aia face el liste de cumpărături[2] – ca să nu confunde priorităţile. Iar prioritatea noastră numărul unu se numeşte – cine ghiceşte? Eu cred că nu ghiceşte nimeni! Se numeşte panouri led.

Bineînţeles că niciun alt biped din familia noastră nu ştie ce-s alea, aşa că Nelu trebuie să dea explicaţii:

— Sunt o chestie magică, spune el, pe limba preferată de Fane, iubitorul tuturor poveştilor, cu „Capra cu trei iezi” în frunte. De-aia o să le şi cumpărăm de la MagicLED.ro – unde găsim unele elegante, la un preţ care nu ne goleşte buzunarele. Mai prozaic spus, sunt corpuri de iluminat (nişte chestii care dau lumină, ca şi becurile normale sau ca alea economice) care se montează cu uşurinţă. Le putem încastra sau doar aplica, pentru că sunt foarte subţiri şi se pot utiliza în orice tip de spaţiu interior, deci şi în casa noastră.

— Şi de ce trebuie să ne punem noi de-astea în casă? se strâmbă Fane.

minipanou-led-sticla-12w-alb-cald-patrat-2-600x600— Pentru că dau cea mai uniformă lumină, fără fluctuaţii. Şi au o durată de funcţionare mult mai mare decât sistemele tradiţionale de iluminare – adică decât becurile (ca alea din curţile vecine, în care tragi tu la ţintă cu pietre – până când te-o prinde careva şi ţi-o trage o mamă de bătaie). În plus, panourile LED consumă puţină energie (ne rămân bani mai mulţi pentru toanele domniilor voastre) şi sunt rezistente la şocuri, vibraţii şi variaţii de temperatura, nu se încălzesc şi n-au nevoie de întreţinere pe timpul duratei de funcţionare.

— Şocurile sunt când dai cu pietre? întreabă Fane, cu cel mai candid aer din lume.

— Nu, şocurile sunt când te dau eu pe tine dracului afară din casă! se enervează Nelu (de la o vreme băiatul ăsta e cu nervii la pământ, zău aşa[3]) şi, după ce mai adaugă câteva vorbe dulci, trece pe listă următoarea noastră prioritate: boxe încastrabile.

Dar despre ele nu mai oferă explicaţii. La ce să strice orzul pe gâşte?


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.

[2] Nelu susţine că listele sunt treabă inginerească – adică ţin de domeniul lui de activitate. Eu credeam că ţin mai degrabă de contabilitate (sau contabilizare?) – dar cine mai ţine cont de părerea mea în casa asta?

[3] Şi nici măcar nu ştie să se prefacă şi el puţin, ca să pară ceva mai calm. O să-l sfătuiesc să meargă la nişte cursuri de actorie, la TeenMedia, că acolo înveţi să-ţi controlezi emoţiile, să improvizezi, să te concentrezi… etc şamd – ce mai, o grămadă de lucruri utile pentru tipul care vrea să fie şeful unei familii ca a noastră! 🙂

Motanul Pandalie SE Ocupă de optimizare


— Alo, cucoană! strigă motanul Pandalie – în capul meu, unde hălăduieşte când iese din povestea lui de baştină[1]. La ce te-ai ostenit să faci un blog în care mă tot pui să scriu vrute şi nevrute, dacă îl laşi de izbelişte? Adică l-ai pus în spaţiul ăsta, virtualu’, şi mai departe, Dumnezeu cu mila, nema promovare site!

Cu alte cuvinte, cucoană, nu ştii că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă-n traistă? Pare-mi-se că habar n-ai! Habar n-ai că există o cale către traista puturoşeniei tale, de fapt o cale către toate traistele, care se numeşte SEO, adică Search Engine Optimization sau, în traducere nu liberă, ci de-acum consacrată, Optimizare pentru motoare de căutare.

Eu ştiu, fiindcă mi-am rupt din timpul de somn ca să mă uit în Wikipedia, şi-am aflat că e de fapt vorba despre „un proces de perfecționare (favorizare) a vizibilității site-urilor web sau paginilor web în cadrul ordonării rezultatelor căutării în lista făcută de motorul de căutare. SEO este o subcategorie a marketingului online SEM[2]… și reprezintă totalitatea tehnicilor prin care un site web este adus la o formă în care este propulsat mai sus în lista de rezultate date de un motor de căutare pentru diverse cuvinte-cheie. Cu timpul, optimizarea unei pagini web a unui site a devenit un serviciu oferit de unele companii și/sau corporații.”

Deci există experţi, cucoană, pricepi? Dar să vezi poznă, în Wikipedia nu scrie absolut nimic despre factorul SEO pe care îl ignoră 90% din specialişti[3]. Ar trebui să actualizeze cineva articolul ăla, nu crezi? Şi să trimită lumea pe site-ul agenţiei DWF, care pune la dispozitia clienţilor săi 2 solutii complete (creşterea vizibilităţii siteului prin SEO şi eliminarea rezultatelor negative din Google prin ORM, adică Online Reputation Management) şi un e-book care se poate descărca gratuit şi din care înveţi tot felul de lucruri[4].

Şi tu ar trebui să-nveţi. Să intri în rândul lumii – al unei lumi unde companiile care se ocupă de SEO sunt o prezenţă din ce în ce mai proeminentă.

Şi i-am promis c-o să-nvăţ – ca să scap de gura lui şi să-mi pot vedea de-ale mele.


[1] „Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316.

[2] Search Engine Marketing.

[3] Interacţiunea utilizatorului cu site-ul reprezintă factorul 1 în poziţionarea siteului în Google.

[4] Principalele etape de evolutie în SEO, factorii actuali în poziţionarea unui site, ingredientul magic în SEO, părerea specialiştilor despre noile update-uri Google, metode de devansare a celor mai puternici competitori.

Jurnalul motanului Pandalie – 16 – Fane şi lenjeria de pat

După cum am mai spus-o pe-aici, pe undeva, citez: „Când îmi era de-adevăratelea nevastă  (eu, tehnician-proiectant[1] – ea, casnică relativ grea de cap), Neaga (azi scăunel cu trei picioare aproape distrus după ce-a susţinut marele fund de băiat mare al mezinului nostru, Fane pe numele său de alint) colecţiona lenjerie de pat.”

Citatul odată încheiat, revin în actualitate menţionând că idotul de Fane pare să fi moştenit pasiunea maică-sii. Acum, după ce, aşa cum v-am povestit mai ieri, şi-a ales neveste (două gemene, una blondă şi una roşcată) de pe un site cu jocuri pentru copii, mezinul meu şi al Neagăi vrea să se pregătească pentru nunta dublă achiziţionând lenjerie de pat în cantitate suficientă, tot de pe Internet, aşa că sunt obligat să aflu ce avantaje are dacă o comandă de pe site-ul pe care tocmai l-a descoperit (din fericire, de data asta n-a mai nimerit la jucării):

  • produse de calitate superioară alese cu rigurozitate de la branduri de renume internaţional;
  • ţi se înapoiază cinci la sută din valoarea comenzii în puşculiţa din contul tău;
  • poţi returna produsul în 14 zile calendaristice;
  • transport gratuit oriunde în ţară pentru comenzi mai mari de 300 RON;
  • începând din aprilie 2015 magazinul online de Home&Deco homeX are atestare trusted.ro.

Imaginaţi-vă că mi le citeşte pe toate silabisind şi bâlbâindu-se şi că, după ce reuşeşte cu chiu, cu vai, să-ncheie lectura, mă mitraliază cu întrebări, iar eu îi dau cele mai simple răspunsuri posibile. Cam aşa:

EL: Rigurozitate e tot una cu rugozitate?

EU: Nu.

EL: Fain. Nu-mi plac cearşafurile rugozicioase, fiindcă zgârie, este?

EU: Este.

EL: Puşculiţa e o puşcă mai mică?

EU: Nu.

EL: E un pistol?

EU: Nu.

EL: Atunci ce e?

EU: O puşcărie pentru bani. O spargi ca să-i ajuţi să evadeze.

EL: Trebuie s-o sparg ca să-mi iau ăia cinci bani din fiecare sută pe care-o să-i capăt înapoi?

EU: Nu, că o să ai cont, adică cheie.

EL: Atunci să ştii c-am pierdut ieri contul meu de la casa noastră.

EU: Poate-l găseşte cineva şi te fură dracului, să scăpăm de tine.

EL: Da, l-am scăpat. În buda vecinului din capul străzii, ieri, când m-am întors de la piaţă şi m-a durut burta. O singură oră, nici măcar nu m-a durut o zi. O zi calendaristică. Ce-s zilele calendaristice?

EU: Toate alea din calendar.

EL: Produsele se pot trimite înapoi şi după zile care nu-s în calendar?

EU: Nu, dar ai putea să le numeri numai pe alea lucrătoare.

EL: Zilele lucrează? Ieri ce-a lucrat?

EU: Te-a mai tâmpit o bucată.

EL: O bucată mare?

Şi o ţinem tot aşa, până se plictiseşte şi trece la poze. Alege de pe site-ul ăla două lenjerii, reprezentative[2], după părerea lui, pentru blondă:

… şi pentru roşcată:

— Gata, spune pe urmă, apăsând hotărât capacul laptopului peste tastatură. Azi a lucrat destul!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

[2] Na, c-a mai învăţat de undeva încă un cuvânt „rar”, cum îi zice el. 😈

Poze de profil


Sunt pentru pagina de facebook a cărţii Floarea de Loldilal.

Imaginile sunt botezate, în ordinea alfabetică, de la stânga la dreapta. Plimbaţi mouse-ul peste ele ca să vedeţi ce literă le corespunde. Câte un clic vă ajută să le vedeţi mărite.
Mulţumesc anticipat pentru ajutor.

Jurnalul motanului Pandalie -15 – Mirese pentru Fane

Aş vrea să dorm, încovrigat pe rotundul lemnos – şi destul de răcoros – susţinut de cele trei picioare ale Neagăi, nevasta mea preschimbată în scăunel, un fenomen pe care l-am explicat, cum m-am priceput, în povestea mea[1]. Aş vrea să dorm, dar nu pot, fiindcă Fane, fiul meu idiot, îmi dă neobosit târcoale, de parc-ar vrea să-şi prindă o coadă invizibilă, şi bombăne la fel de neobosit:

— Nimeni nu se gândeşte la Nelu, singur la Londra, încercând, bietul, să se-nsoare. Numai eu sunt cu gândul alături de el, numai eu, numai eu. Numai eu mă gândesc c-o să fie nevoie de-o rochie de mireasă! Numai eu. Singur eu. Singur eu am găsit online o casă de modă, un loc unde poţi să-ţi alegi un manechin şi să-l îmbraci cum pofteşti.

Ilian, care moţăia pe canapea, face ochii mari şi-l priveşte cu interes.

— Ce casă de modă e asta?

— Jocuri online dress up.

— Poftim?!!!

mireasa_pt_Nelu mireasa_pt_Nelu2

— Pofteşte să vezi, zice idiotu’, îşi întrerupe târcoalele şi se îndreaptă pe laptopul vechi, lăsat de Nelu pe mâna lui. Uite, am ales două gemene, o blondă şi o roşcată, şi câte-o rochie de mireasă pentru fiecare…

Ilian se ridică de pe canapea, priveşte ecranul peste umărul lui şi izbucneşte în râs.

— Bă, eşti prost făcut grămadă, eşti dus cu sorcova rău de tot! Nu vezi că ăsta-i un joc pentru fetiţe? Eşti pe www.xjocuri.com, un portal de jocuri!

Fane cască gura, cască ochii, închide gura şi o deschide iar, ca să-ntrebe:

— Fetele astea frumoase sunt de jucărie? Adică putem să le cumpărăm? Că tot ce e de jucărie e mai ieftin, nu? Şi, dacă le cumpărăm, pot să le păstrez eu, mirese pentru mine, şi să-i trimitem lui Nelu numai rochiile?

— Ia te uită ce-i trece cretinului prin minte! râde Ilian. Ia intră tu în contu’ ăla de ţi l-am făcut pe feisbuc şi-anunţă-ţi amicii c-ai găsit online un târg de fete!

— Păi hotărăşte-te, se supără Fane, ori e joc pentru fetiţe, ori e târg de fete!

 — Dă şi tu cu banu’, răspunde Ilian, şi se întoarce râzând pe canapea.

Aş râde şi eu, dar, de când sunt motan, nu prea-mi mai reuşeşte. Şi, oricum, aş face mai bine să m-ascund sub canapea; pentru că, dacă se prinde că râde cineva de el, Fane se răzbună trăgându-mă pe mine de coadă.


[1] Sunt Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen: