Loldilal în caleidoscop


Acum vreo săptămână m-am jucat de-a caleidoscopul (aici, aici şi aici) – cu ramificaţii de un fel sau altul prin vecini. 🙂

Azi, duminică fiind, m-am gândit să reiau jocul, pornind, de data asta, de la coperta cărţii mele cu povestiri:

Şi iată ce-a ieşit:

Reclame

Jurnalul motanului Pandalie -14- Nelu vrea să se-nsoare la Londra

— Fii atent, bă. c-o să-ţi dictez rar şi clar, îi spune fiul meu Nelu, ingineru’, fiului meu Fane, idiotu’ (pentru că vrea să-l deprindă cu scrisul). Începem: bilete de avion spre Londra la 79 EUR.

— Două bilete, 158 EUR, spun eu, bucuros că încă mai pot face socoteli.

— Lasă, tată, că ştiu că n-ai uitat tabla înmulţirii, se strâmbă Nelu. Nu te mai osteni cu atâtea calcule, că nu iau decât un bilet.

— Păi nu merge şi Fane? mă mir eu[1]. De mine poate avea grijă Ilian.

— De tine pot avea grijă şi vecinii, că eşti mâţ blând şi nici nu zgârii rău. Fane nu merge fiindcă e cleptoman, ai uitat? Nu vreau să fiu nevoit să-l scot  din ghearele poliţiei engleze. Ar fi un unic mare dezavantaj, pe lângă mai multele avantaje pe care le am fiindcă am optat pentru zboruri ieftine cu Aerolines. Ia scrie, Fane:

  1. preţuri transparente
  2. informaţii utile care fac călatoria mult mai plăcută;
  3. planificarea vacanţei din cateva clicuri, multumita opţiunii de rezervare online a biletelor de avion;
  4. facilitare închiriere automobile, în Romania şi în străinatate.
  5. optiuni de cazare la hotel pe site-ul partener;
  6. plata de acasă, prin transfer bancar sau cu carte de credit.

— Mai rar, nene, protestează Fane, abia am ajuns la trei şi-am uitat ce-ai zis să scriu după trei.

— Bine, lasă, opreşte-te, zice Nelu, cu aerul generos al unui nabab. Pentru azi ai scris destul. Trebuie să-l iau cu binişorul, să nu-l tâmpesc de tot, adaugă, întorcându-se spre mine.

Dar, pentru mine, expresia „să nu-l tâmpesc de tot” e lipsită de sens în cazul lui Fane, o matahală deja totalmente şi ireversibil idioată. Aşa că schimb vorba.

— Auzi, da’ tu ce cauţi la Londra?

— Zăresc un prinţ călare, călare, călare, începe Nelu un cântecel din copilăria mea. El caută să se-nsoare…

Sar în sus, oripilat.

— Ce-ai spus?

— Vreau să mă-nsor c-o englezoaică. O agăţ şi-o duc direct la biserică. De exemplu, la Catedrala Sfântul Paul.

— Imposibil, protestez eu. Nu te poţi însura dacă nu zic eu că femeia corespunde.

— Unde scrie?

— E înţelegerea noastră nescrisă. Până acum mi le-ai prezentat pe toate.

— Şi m-ai scăpat, într-un fel sau altul, pe toate, mârâie Nelu, arătând spre Ilian.

Care capătă brusc grai.

— Nelule, iei două bilete şi mergem la Londra împreună. În fond, de când m-am ales cu mutra tânărului Ilie  Pandalie, îţi sunt ca şi un tată…

— Tocmai de-aia mi-am luat măsuri de siguranţă, râde Nelu. Biletul meu e deja cumpărat, bagajul m-aşteaptă la aeroport şi avionul decolează peste o oră şi jumătate. Aşa că… Pa, menajerie! Puteţi să-mi uraţi deja casă de piatră!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Cad stele de pe cerul meu…

(cântecul menestrelului Hylm)

fragment din povestirea Râpa amăgirilor, inclusă în volumul Floarea de loldilal

Cad stele de pe cerul meu…
Dar nu-i cerul de-acasă.
Eu sunt pribeag, pribeag mereu…
De dor fug, el m-apasă…

Cad stele de pe cerul meu,
De-acum e gol de stele,
E negru,-mi stă pe umeri, greu,
Cerul inimii mele.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti sigura rămasă,
Mă urmăreşti ca un duh rău,
Chemându-mă acasă.

Cad stele de pe cerul meu,
Le-ai doborât pe toate,
Dând iama-n ele ca un zmeu,
Căci vraja-ţi orice poate.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti singurul meu astru,
Ai pentru mine chip de zeu
Şi-ţi sunt supus sihastru.

Cad stele de pe cerul meu,
Doar tu rămâi în noapte,
Te văd în vise, curcubeu,
Te simt ciudat de-aproape.

Mă hăituieşti mereu, mereu,
Rea farmecfăcătoare,
Smulgi stele de pe cerul meu,
Chemarea ta mă doare.

Dar e mai rău fără de rău,
Iubita mea frumoasă.
Când stele cad din cerul meu,
Mă-ntorc la tine, acasă.


(Alte stele au căzut în tabelul lui Eddie.)

Vraja rochiilor de seară


Eu, Loena[1], am descoperit de curând magia altor vremuri şi a altor tărâmuri, de aceea m-am făcut luntre şi punte ca să desăvârşesc o vrajă a călătoriilor prin timp şi spaţiu. În lumea voastră am venit de multe ori şi-o să mai vin, fiindcă îmi place vraja numită Internet şi legătura ei cu atât de multe rochii de seară ieftine.

Ia uitaţi-vă, asta roşie, scurtă, e trăsnet! Îmi place culoarea şi ador catifeaua. Ambele fac din trupul meu focos o vâlvătaie, o vrajă a iubirii, a pasiunii.

În paranteză fie spus, vă garantez că rochia e ântr-adevăr superbă, exact aşa cum o vedeţi (toate sunt exact aşa cum le vedeţi), dar eu sunt, fără falsă modestie, de cel puţin o sută de ori mai frumoasă decât diva de pe site!

Mi se potriveşte un astfel de veşmânt provocator, mă dezvăluie cu o îndrăzneală rar întâlnită acolo de unde vin, dar o rochie lungă, tot roşie şi ea, dar de o nuanţă mai blândă (parcă voi îi spuneţi corai, nu?) dă frumuseţii mele un plus de mister. Uitaţi-vă, uitaţi-vă la asta!

Şi asta, a treia, a mi-a fermecat inima! O să mi-o comand negreşit – fără poşetă, în lumea mea nu se poartă.

Cred că e foarte potrivită pentru Marele Bal al Nopţii Lungi – de la curtea ub-ubarului. Ub-ubarul e mai marele planetei noastre, iar eu sunt cea mai mare vrăjitoare de pe planetă (acum, după ce Alonda a plecat la narzii ei – dar nu despre Alonda e vorba aici). Am vrăjit până şi inima lui, mi l-am făcut rob pe vecie, aşa că sunt, pe bună dreptate, Prima Doamnă a unei lumi întregi. Ştiţi ce înseamnă asta, cât de minunată e senzaţia de putere?

Pot face orice vreau, oricând, oriunde, oricui. Viaţa mea e ca o rochie de seară – superbă, fascinantă, aţâţătoare. (Aşa e în lumea mea, dacă o rup de timp şi spaţiu. Însă, în infinitatea de universuri infinite, paralele, e doar ieftină. Nu face nici măcar două parale, sau nu valorează nici măcar cât o ceapă degerată, cum se spune pe la voi, în ochii marilor magi ai continuumului spaţio-temporal, singurii şi cruzii mei stăpâni. Dar nici despre ei nu e vorba aici, o să vi-i descriu altădată. Acum îmi iau rochiile şi plec. Uraţi-mi să le port sănătoasă. 🙂 )


[1] Tânăra vrăjitoare din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal , p. 142

Jurnalul motanului Pandalie – 13 – Lepşuială duzinită sau duzină lepşuită

M-am gândit să duzinesc şi eu[1], ca toată lumea din tabelul ăsta. Şi, în acest scop, m-am autoservit c-o leapşă primită de un motan adevărat, Grigori Gheorghevici, zis şi Grişka, de la un club de pisici adevărate.

1. Ultima carte citită. Cum fu?

Moaşă-sa pe gheaţă, nu-mi aduc aminte decât că mă luă ameţeala! Că era scrisă prea mărunt. Şi cică poţi să umbli de la un pol la altul, cruciş şi curmeziş, fără să găseşti pe undeva ochelari pentru pisici. 😦

2. Citatul preferat.

Nu duce securea la tulpina copacului care te-a adăpostit de furtună. (Nicolae Iorga)

3. De ce blog? De cât timp?

Fiindcă n-am o coşmelie reală, trăiesc într-o poveste, m-am gândit că un blog ar însemna spaţiu locativ în plus. S-a întâmplat după ce-a apărut cartea şi-au zis unii că le-a plăcut.

4. Locul preferat din univers.

Sub cupola cerului.

5. Care este ultima publicație pe care ai cumpărat-o (revistă, ziar)? Când?

În casa asta numai Nelu cumpără reviste – Playboy. Şi le ţine pe toate ascunse într-o mapă, ca să nu le vadă cumva Fane, să se-ncingă tărâţa-n el şi, cleptoman cum e, să fure vreo femeie. (Idiotu’ de Fane e leşinat după poze; de citit nu citeşte decât prospectele medicamentelor, când are gripă.)

6. Ce site urmărești constant?

Dintre toate sitele din casa asta, stau cu ochii mereu pe aia de la duş, ca să nu mă stupească, Doamne fereşte, cu oarece apă. Ea şi afurisitul ăla de furtun cu care udă Fane florile. Mi-a stropit o dată coada şi a fost groaznic! Mi s-a tăiat răsuflarea, am rămas fără oxigen!

7. Preferi să te uiți la un film sau optezi pentru un serial? (Ultimul film vizionat vs. serial preferat)

Mi-s mare amator de telenovele – cine mi-a citit povestea ştie.

8. Mai ții minte care a fost primul tău id de mess? :)))

Îngheţată. Fiindcă Neaga mea, înainte de a se transforma în scăunel cu trei picioare[2], mânca la cină numai şi numai îngheţată.

9. Trei însușiri ale blogului ideal. (În viziunea voastră)

Să scrie despre mine, să facă reclamă cărţii în care locuiesc, să ridice pisicile în slăvi.

10. Produsul cosmetic preferat.

Aş vrea să-mi cosmetizez stomacul cu nişte supă cremă de şoarece.

11. Câine sau pisică? (Fără resentimente!) :)) – Fie! Orice alt animal, la alegere. Dar ziceți și de ce. Că așa… Poți spune vulpe argintie de coteț, dar vreau să aflu motivul pentru care aia argintie și nu roșcată de pădure, de stepă. :))

Om. Pentru pisici, e animalul de companie ideal.


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

[2]  Dacă aveţi nelămurări, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea.

Jurnalul motanului Pandalie – 12 – Din una-n alta

Fane, idiotul meu fiu candriu, s-a tuns… chel şi, zice el, a răcit la cerebel şi de aceea, de bună seamă, a rămas în pană de idei – de doi lei şi o para sau ceva mai răsărite. N-au fost bine priponite, frigu-a reuşit de le-a gonit cu căţel şi purcel printr-o gaură de cercel pe care încă nu şi-a dat-o în frunte ca să-l ajute să-nfrunte conformismul căpos cu ceva frumos. Mai frumos decât rama în care-a pus nana a bătrână, acum o săptămână, un tablou cu mine[1], tembel, surprins de penel cu capu-ntr-o cană cu zeamă de prună, deşi pentru motani nu-i bună, că li se pune pata să dea divorţ de toanta cu trei picioare lemnoase fiindcă n-are perniţe fiţoase şi mustăţi graţioase ca mâţele-n călduri din vecini… Şi fiindcă-mi doresc şi copii felini.

(Ei, lucrurile nu stau mie-n sută aşa, dar am vrut musai să scriu ceva, ca să nu mai stea singurel un împieliţat de căţel la Eddie-n tabel.)


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Cugetările motanului Pandalie – 8 – Împrumutul

 Pe vremea când încă eram eu tehnician-proiectat, împrumuturile se luau de la bănci, de la prieteni, de la rude… Acum văd că se iau de la 17 lei pe săptămână!

Şi, tot pe vremea aia, împrumuturile astea se cereau sau se solicitau, nu se aplicau!

De aplicat se-aplică etichetele, şi-am s-aplic şi eu una:

PROŞTI, DAR MULŢI

V-o aplic vouă, dragi bipezi troglodiţi din România, care ştiţi să umpleţi facebook-ul cu urări insiropate cu patriotism de paradă de 1 Decembrie, dar vă bateţi joc de limba părinţilor voştri. Ptiu, stupi-v-ar mâţele! 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 11 – Ceainicul

Când îmi era de-adevăratelea nevastă  (eu, tehnician-proiectant[1] – ea, casnică relativ grea de cap), Neaga (azi scăunel cu trei picioare aproape distrus după ce-a susţinut marele fund de băiat mare al mezinului nostru, Fane pe numele său de alint) colecţiona lenjerii de pat.

Aşa stând lucrurile, în prezent, când am redevenit singurul autorizat s-o călărească (deoarece bucile lui Fane au lăsat-o fără picioarele pe care i le-a pus la loc fratele lui, Nelu), mă gândesc să-i fac cadou, de ziua internaţională a scăunelelor cu trei picioare (care nu exista până azi, dar azi am decretat eu că există şi că e azi 😛 ), nişte cuverturi de pat 3D. Da, aşa le cheamă, şi 3d sunt ele, nu patul. De fapt, cărui motan îi trebuie pat, când are, în exclusivitate, drept de folosinţă a rotundului lemnos al numitei Neaga?

În fine, fiindcă tot veni  vorba, menţionez că exclusivitatea a devenit… teoretică. Practic, de ieri, de când a şmenuit Fane, zis Şmenaru’,  un ceainic din el ştie ce magazin, obiectul ăla cu fund rotund şi cioc şerpuit tronează pe Neaga. Cu acordul lui Nelu! Că, cică, obiectul în cauză, chiar şi plin, n-are decât două kile, pe când eu, chiar şi lihnit de foame (cum sunt când pleacă Nelu în vreo delegaţie şi rămân în custodia lui Fane) am cinci.  Deci totul e spre binele Neagăi, a decretat fiul meu, din dragoste filială faţă de lemnoasa lui mamă –acum, din  fericire, necuvântătoare.

Din fericire pentru el , căci, dacă ar mai fi putut cuvânta,  ar fi spus şi răsspus că fundul ăluia o arde ori de câte ori se aşează pe ea plin cu ceai fierbinte, ar fi dat telefoane la Protecţia Scăunelelor Tripiciorogate (o organizaţie non-profit care nu există, dar e un musai  să fie înfiinţată) şi ar fi dat în judecată (pe paralele lui Nelu – singura creatură din casa asta capabilă să câştige un ban cinstit) Asociaţia Ceainicelor – şi ea inexistentă, dar Neaga s-ar fi apucat mai întâi s-o înfiinţeze, racolând toate cumetrele din vecini care încă mai preferă bârfa la gard în locul celei de pe pereţii facebookului.

Ei, şi nu mai ştiu ce voiam să vă spun de fapt. Până-mi aduc aminte, mergeţi la Eddie, unde găsiţi un tabel plin cu ceainice. Ceainăreală plăcută!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Ispitind soarta

 

Iar întru toate-acestea chibzuind, am socotit să-mi caut o povaţă ispitindu-mi soarta, aşa cum fac fecioarele în prag de măritiş. Drept e, nu mai eram neîntinată, dar noua mea cunoaştere-mi spunea c-acest păcat nu eu aveam să-l ispăşesc!

Aşa că am făcut-o, după cum e vechea-nvăţătură, în noaptea când un tril de sortitoare mi-a pătruns prin geam.

Am început smerindu-mă spre ’naltul Cerului, ca să se uite Binele spre mine. Apoi m-am aplecat ş‑am sărutat umbrele răsfirate pe podea, ca să afle narzii că n-am război de dus în contra lor. Abia în urmă am străjuit oglinda de-a dreapta şi de-a stânga cu făclii şi, despuindu-mă, m-am aşezat în faţă-i, ca luciul ei să-mi prindă trupu-ntreg.

Atunci a venit vântul. Adică a fost o pală, care-a izbit făcliile pe rând. Şi, în cea din urmă pâlpâire-a lor, mi-am văzut spaima-n ochii larg căscaţi. Aş fi ţipat de frica beznei dacă oglinda nu s-ar fi luminat, albă ca neaua, dar oprind privirea să-i străpungă adâncul! Apoi s-a limpezit, din colţuri către mijloc, şi iarăşi am putut vedea-n tărâmul ei. Era acolo un bărbat. Voinic, chipeş şi tânăr, cu pleata albă…, cu ochii ispitind…

Am întins braţele spre el, şi el a râs, şi mi-a făcut un semn, ca să-i iau urma. Şi-au fost, o clipă, în oglindă, neguri. Dar s-au săltat, descoperind o chichineaţă, o odăiţă fără de ferestre, cu lut în loc de alte duşumele, şi-n mijloc c-un ceaun proptit de pirostrii. În el bolborosea o zeamă groasă, în care o femeie mesteca c-o creangă-nvârtoşată. Era desculţă şi înfăşurată într-un sac pestriţ, încins cu sfoară. Şi ea bolborosea! Ceva de ne-nţeles! Ca un descântec. Da’ era urâtă… Sfinte Cer! Şi, Sfinte, ce bătrână!… Cum să îţi zic, domnia ta? O babă hâdă! Aşa de hâdă că m-a cuprins frica când ea şi-a repezit spre mine mâinile descărnate, în vreme ce-i râdeau gingiile pustii şi ochii cheli de gene… Am dat din nou să zbier, dar a ţipat, ’nainte-mi, de-afară, sortitoarea.

Şi am ştiut. Deodată am ştiut că vrăjitoarea-aceea îşi trimitea în cele zări chemarea care se-oprea la mine. Şi, uitându-mi teama, am mai ştiut că vreau să merg la ea.

– Ţi se împleteşte soarta cu a ei, mi-a spus atunci o voce. Dar nu ştiu de era de om sau de muiere, aspră sau dulce… Pentru că eu, de fapt, n-o auzeam. Cuvintele creşteau direct în mintea mea, ca şi cum gândul meu le-ar fi născut! Dar eu simţeam că vin din altă parte şi le-am ascultat cu luare-aminte: O s-o găseşti în ziua nunţii tale. Dă-i iertarea ta lui Maud şi soroceşte unirea voastră în acea zi în care cel de-al cincisprezecelea an al vieţii tale va fi plin. Şi-ncrede-te c-atunci vei şti ce vrei, şi totul după vrerea ta o să se‑aleagă!

– Facă-se-ntocmai! am şoptit. Că, poate-oi fi ştiind domnia ta, cu-asemenea vorbe chemi o soartă care ţi-e pe plac.

Şi s-a-ntâmplat ceea ce trebuia. În apele oglinzii m-am regăsit pe mine, cea dintotdeauna – pentru că se-aprinseseră făcliile şi mă puteam vedea!

(Fragment din „Râpa Amăgirilor” – volumul Floarea de Loldilal, pag. 142 -, inspirat de obiceiurile de Bobotează)

Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

 

Ştiţi cine sunt eu, da?

Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.

Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!

Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:

— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!

Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!

Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.

Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.

Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!


Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Cugetările motanului Pandalie – 7 – Nu vreau aur

poza inspiratoare, preluată de la Vienela, la al cărei joc particip astfel

 

Meseria-i brăţară de aur!
Dar eu nu vreau aur, fraţilor!
Bogăţia-i vânare de vânt, fârtaţilor!
Nu vreau nici muncă înnobilatoare!
Vreau numai lenea albă a zăpezii topite sub soare!
Plăcere vremelnică, asta ni-e viaţa!
Eu vreau numai albul şi sărbătoarea din ea!
Aurul muncii li-l las altora!

Cugetările motanului Pandalie – 6 – Orbind

 

Îmbătrânind încet şi-orbind treptat,
Nu mai vedem nimic din ce-a-ncânat
Privirea noastră-n primăvara vieţii.
Dar, cu trufie,-ncepem să dăm lecţii.

N-admitem c-avem văzul alterat.
Susţinem, sastisiţi, că s-a stricat
Tot ce era, cândva, bun şi frumos,
Că astăzi este totul mai prejos.

Mai ştim cum îi priveam pe cei bătrâni,
Dar spunem c-am fost tineri şi nebuni.
E lumea peisaj înnegurat
Când, mai şi-acrindu-ne, orbim treptat.

 

Provocat fiind, am cugetat niţel.
Şi m-am trecut şi-aici, într-un tabel.
Dar, ştiţi, eu doar mă joc – şi-s şi cam ţăcănit.
Nu luaţi prea în serios un motan măsluit! 😛

Cugetările motanului Pandalie – 5 (cu o duzină de cuvinte impuse)

 

Uneori mă gândesc că-n mine se-ascunde un filozof în stare latentă. Pentru că, într-un stil pur omenesc ce încă nu mi-a devenit străin, îmi trec prin cap tot felul de întrebări:

Unde ne e liberul arbitru atunci când vine somnul, când nu-i putem scăpa din mreje? Aş fi în stare să pun rămăşag  că orele în care ne stăpâneşte sunt o arvună pe care i-o plătim morţii în rate minuscule, noapte de noapte, şi nu numai noaptea…

Oare n-ar trebui să ne fascineze mai mult umbrele, modul în care călătoresc alături de noi?

Oare n-ar fi fost mai mişto dacă pe Traian Vuia l-ar fi chemat Decebal? Ca să fie dacii mai cu moţ decât romanii?

Am putea considera cuvântul o arcadă care limitează gândul? Sau gândul o arcană care iniţiază cuvântul?

Ne putem lăsa conduşi de lene când dorim mai multă graţie în mişcări?

Şi aşa mai departe…

 

Dar, până una alta, vă sfătuiesc să vă lăsaţi conduşi de linkurile pe care le veţi găsi în acest tabel.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 8 (pt. duzina de cuvinte) – Punct de plecare…

… pentru romanul pe care zice Nelu[1] că ar trebui să-l scriu eu (în calitate de pictor necizelat 😛 ), adică să i-l dictez lui Fane[2]:

Salt în spaţiu şi timp, absorbţie… Eoni absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâtea secunde, parseci absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâţia milimetri, totul ca supliment de imagine stranie, de univers comprimat, pentru o fracţiune de secundă, într-un spaţiu de dimensiunile unui pepene. Şi apoi expansiunea – şi destinaţia la care ajungi, somnolentă ca după orice efort istovitor, dornică de binecuvântata uitare dăruită de o noapte fără vise. Dar nu poţi nicidecum să dormi, nu în acea explozie de lumină, defilare de raze reflectate de miile de oglinzi care-i servesc drept steaguri de luptă unui despot august, în inima unui război cel puţin bizar.


[1] – El a scris tâmpenia asta, pornind de la o duzină de cuvinte. Iar coana Mariana, o cunoştinţă de-a noastră, a folosit aceeaşi sursă de inspiraţie ca să-mi propună un început pentru un cu totul alt soi de poveste (îl puteţi citi mai jos).
[2] – V-am zis că idiotu’ ştie să scrie şi să citească? 😛

 

– Mariano mamă, zice Matilda, pe înserate, ia aprinde tu lumina aia şi uită-te bine la mine. Ei, adaugă, după ce-i fac pe plac, ce zici de înfăţişarea mea din această seară de august? Nu ţi se frânge inima când mă vezi atât de somnolentă? Buhăită ca un pepene? Nu crezi că mi-ar prii o absorbţie de cofeină?

Mă holbez la ea şi-n minte în revine o imagine pe care-o crezusem pierdută în uitare: o văd, cu douăj’cinci de ani mai tânără, întoarsă de la ultima defilare, atât de stoarsă de vlagă încât îmi închipuisem c-o bătuseră colegii cu niscaiva cozi de steaguri, sau că-i adăugase spectacolului patriotic un supliment palpitant, făcând un salt în gol de pe cea mai înaltă tribună…

– Opera Marianei