Pe-asta n-o văzusem până acum…

… dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? 🙂

loldilal

Anunțuri

Cugetările motanului Pandalie – 14 – Un spaţiu eminamente democratic

După ce mi-am amintit că 13 (treisprezece) e, zice-se, număr cu ghinion, m-am gândit să pun pe fugă această posibilitate cu o a paisprezecea cugetare, şi ea tot despre fenomenul numit transformare.

Iat-o:

Presupun că limba evoluează din greşeală în greşeală fiindcă e mai uşor să faci modificări în dicţionare decât într-o groază de capete neşcolite. Vorba aia: „proşti, dar mulţi”. O limbă „vie” pare să trăiască într-un spaţiu eminamente democratic: gloata dă tonul.

În consecinţă, sunt aproape sigur că din următoarea ediţie a DEX-ului o să aflăm, printre alte noutăţi, că „resort” înseamnă şi „staţiune”, iar „a aplica” e sinonim cu „a solicita”. 😛

Cugetările motanului Pandalie – 13 – Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă

Când nu şed şi dorm, ci şed şi cuget, răsucesc pe toate feţele minunata lege a conservării materiei pe care v-am servit-o mai sus, în titlu, şi ajung să-mi spun că, de la sfârşitul anului de graţie o mie nouă sute optzeci şi nouă încoace:

  • s-au pierdut multe (mai multe din cele bune decât din cele rele);
  • s-au câştigat puţine (mai puţine din cele bune decât din cele rele);
  • s-au transformat foarte multe, printre care, de pildă:
    • pe tarlaua lingvistică:
      • î s-a transformat în â;
      • sînt s-a transformat în sunt;
      • vroiam s-a transformat din corect în incorect;
      • nici un s-a transformat în niciun;
      • coperte, cocteil (şi-or mai fi şi altele, dar nu-mi vin acu’ în minte) s-au transformat din variante preferate în variante tolerate;
      •  binevenit s-a transformat din cuvânt al limbii române în cuvânt inexistent;
      • a comemora s-a transformat din ” a celebra printr-o ceremonie un eveniment (trist) sau dispariția unei persoane importante” (cf. Marelui dicţionar de neologisme, ed. 2000), în „a celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important” (conform Dicţionarului explicativ al limbii române, ed. 2009 – drept care ieri m-am mai sărbătorit „Mica Unire”, am comemorat-o, cu binecuvântarea DEX-ului şi preşedintelui ţării noastre „de glorii” şi „de dor”, ajunsă în „marele-i viitor” (i-am înşiruit pe blagoslovitori în ordine alfabetică);
      • limba de lemn s-a transformat în romengleză;
    • pe alte tarlale:
      • ţiganii s-au transformat în rromi;
      • bătrânii s-au transformat din înţelepţi în idioţi;
      • religia s-a transformat din fruct oprit în fruct hulit;
      • milionul de lei vechi s-a transformat în suta de lei noi;
      • eu* m-am transformat din tehnician-proiectant în motan firoscos.

Aş mai continua, dar tocmai mi s-a transformat foamea în somn, că m-au pus ăştia la dietă, ca să nu mă transform din grăsuţ în grăsan.


* – Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul

Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!

Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi  în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!

Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.



* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Cugetările motanului Pandalie – 11 – Lordul Nopţii


El e Lordul Nopţii.

Aşa l-am botezat după ce l-am decupat de aici, de pe un tricou.

Şi, după ce l-am botezat, m-am jucat cu imaginea lui în fel şi chip, am pus-o chiar şi-n caleidoscop (clic pe poze ca să le măriţi).

Iar joaca asta mi-a demonstrat ceva:
Ce e negru trebuie să rămână negru.

Când încerci să-l albeşti cu de-a sila, nu-l înfrumuseţezi, îl urâţeşti.


Dacă vreţi să aflaţi cine a mai scris despre vreun lord al nopţii, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Dezvăluiri de vrăjitoare (3) – Marghioala lu’ Huhurezu către popor

Ţineţi minte, dragii babei, ţineţi minte că, oricum ar fi piesa şi pe orice scenă s-ar juca, la urmă pică o cortină grea, o ploaie de gheaţă care stinge cât ai clipi tot ce se cheamă patimă aprinsă, ascunde, prin cufundare de-a valma în somn etern, faimă, avere, idealuri, orgolii, invidii, duşmănii, iubiri, lacrimi, izbânzi… şi lasă-n hoitul putred doar viaţa viermilor de-l mistuie.



Cu duzina de cuvinte îngroşate aci s-au mai jucat şi alţii. O să daţi de ei la Eddie, într-unul din viitoarele tabele ale jocului cu nr. 105.

Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Cugetările motanului Pandalie – 9 – Încă o firimitură de Magnific, Preaadorat şi Preaonorat

Deoarece individa care m-a inventat mai are, gata transcrisă, o bucăţică din povestea al cărei început m-am gândit săptămâna trecută să-l dezvălui („Magnificul, preaadoratul şi preaonoratul”), în clipa de faţă cuget că aş putea să vi-o arăt şi pe aceea – şi mă grăbesc s-o trântesc până nu mai răzgândesc. 🙂 S-o trântesc mai jos, adică. (Dacă vreţi să pricepeţi ceva, citiţi mai întâi primul episod).

~

MAGNIFICUL, PREAADORATUL ŞI PREAONORATUL

sau

LUCRU NAIBII LA CASA POPII

episodul precedent

Aşa cum scontase, elipsa şi grimasa atraseră deopotrivă privirea singurului ochi al patronului – zis Rusu sau Chioru, privire ce se îndulci peste măsură când posesorul supraponderal al ochilor ceacâri din care pornea decise că era cazul să iasă personal în întâmpinarea lui Cesare.

– Bun venit, Excelenţă! îi ură, schiţând o plecăciune, în măsura în care i-o permitea burta. Clienţii ca domnia voastră îmi sunt fala localului şi bucuria inimii!

Cesare zâmbi subţire, înălţându-şi mâna într-un gest de lehamite. Ipostaza servilă a Chiorului i se părea fadă în comparaţie cu cea de zbir cu gura spurcată pe care le-o arăta lefterilor – era convins că ticălosul nu-şi schimbase năravul.

„E greu să devii altul. Dar eu am făcut-o!”, îşi spuse, felicitându-se fiindcă nu fusese recunoscut. Mocofanul nu era, pare-se, capabil să-şi aducă aminte că, vreme de patru ani, îl văzuse, cel puţin o seară din trei, tocindu-şi coatele pe mesele cele mai şubrede, sorbind cu parcimonie poşirca botezată pompos „bere Terra” şi tocmindu-se îndelung cu cele mai ieftine prostituate.

– Vreau un separeu. Cel mai bun, ceru – pe tonul cu care în Viena, Terra, li se adresa roboţilor menajeri. Vreau maximum de confort şi de intimitate, plus posibilitatea de a vedea tot ce merită văzut, explică, uitându-se la patron ca la un biet oligofren.

– Desigur, Excelenţă. Suntem sigurul local din megalopolis care oferă aşa ceva, susură Chioru, cu un zâmbet extaziat, mai degrabă bizar pe faţa lui buhăită. Îngăduiţi-mi să vă conduc, e o cinste pentru…

– Prefer să mă conducă micuţa cere-taxă, i-o reteză Cesare. Şi să rămână cu mine.

Patronul înghiţi în sec, oarecum încurcat.

– A, vă place Candice… Ştiţi, ea nu…

Cesare se încruntă.

– … nu însoţeşte decât clienţi iluştri. Ca excelenţa voastră, se grăbi celălalt să specifice, adoptând brusc un aer inocent. Apoi îi făcu semn fetei. Candy, e seara ta norocoasă! Laşi taxele pe seama Marshei. Marsha! Unde dracu eşti, Marsha?!

În colţul opus al sălii, o fată nu cu mult mai vârstnică decât Candice, dar cu ochi mai şăgalnici şi forme mai voluptoase, se ridică alene, strigând din toate puterile un „Muncesc!” şi dând să-şi smulgă mâna dintr-ale unui tânăr cu aer boem şi cu o haină lălâie, demodată, de catifea vişinie.

– Munceşti?! zbieră Chiorul. Pierzi vremea cu un lefter! Te crezi angajată la Azilul Săracilor, fetiţo? Scuzaţi-mă, Excelenţă, adăugă, cu voce scăzută şi îndulcită. Trebuie să le pun la punct. Sunt atât de tinere încât nu deosebesc ciorile de lebede!

va urma, sper că într-o carte

Cauciucuri pentru tractor – spicuiri de pe prima pagină

Când ne-am întâlnit, plângea. Jelea ziua muribundă, privindu-i printre lacrimi sângele împroşcat pe cer. Ştiam că avea să plângă şi la despărţire, jelind moartea nopţii, cu ochii la fantoma lunii, din ce în ce mai palidă sub razele soarelui necruţător. Şi ce-aş fi putut să-i spun între cele două hohote metaforice, versificate pe foile îngălbenite ale unui caiet dictando vechi? Am ales ceva prozaic, adică am rostit primele două cuvinte care mi-au trecut prin cap:

— Cauciucuri agricole.

Când m-a auzit, a închis stiloul, dar nu şi caietul. Şi-a ridicat privirea şi şi-a înfipt-o în ochii mei.

— Agricultura e…

Mi-a fost teamă c-o să spună „pe moarte, o sfârtecă plugurile de mii de ani”. Aşa că m-am grăbit să termin propoziţia în locul ei:

— … e pâinea şefului meu. Pâinea suplimentară. A moştenit ceva pământ şi doar n-o să-l lase pârloagă. Îl lucrează. Mecanizat. Şi, într-o civilizaţie pe care-o ţine pe roate roata, anvelopele sunt esenţiale. Iar întrebarea de bază ştii care e?

— Cum a…? a început ea.

Şi mi-e mi-a fost teamă c-o să spună „Cum agonizează roata?” aşa că m-am grăbit dezvălui eu întrebarea în cauză.

Cum alegi cauciucuri agricole?

— De ai inimă şi minte…, a fost noul ei început de răspuns şi, de data asta, m-am temut c-o să-mi recite „Scrisoarea V”, aşa că am întrerupt-o iar.

— Ajunge să ai minte, ca să-ţi dea prin cap să cauţi pe net, să vezi care sunt preţurile, avantajele… De pildă, dacă intri la „Anvelope Acvila”, afli că: „Anvelopele agroindustriale trebuie să ofere performante bune în regim de lucru intens, sub sarcini solicitante. Trebuie să aibă o mare rezistenţă la uzură şi performante solide privind consumul de carburant, să beneficieze de o buna tracţiune pe diferite tipuri de teren (zone agricole, suprafeţe accidentate, terenuri nisipoase, cu pietriş, mlăştinoase).” Şi se subînţelege că de la ei poţi cumpăra aşa ceva. Şi dacă poţi – şi poţi, că preţurile sunt accesibile – cumperi. Sau îţi sfătuieşti şeful să cumpere. Şi el e mulţumit, şi te promovează.

— Şi aşa mor posturile vechi, mai proaste, cu moartea lor se umflă salariile noastre…, a comentat ea, iar mie mi-a venit în sfârşit ideea salvatoare.

Am sărutat-o, şi toate cuvintele macabre au pierit, mistuite de ardoarea pasiunii şi/sau înecate în sângele nostru înfierbântat.


Rândurile de mai sus nu fac parte din nicio povestire inclusă în volumul Floarea de loldilal. Se vor găsi pe prima pagină a unui roman. Sau poate că n-o să fie decât o nuvelă. Deocamdată singura certitudine e titlul. Se va numi Cauciucuri pentru tractor. Iar pentru coperta unu e foarte posibil să-mprumut o poză de pe site-ul acvila-romania.ro. Poate pe asta:

anvelope-kenda-cr308-400-r8-0