Weekend cu reduceri

Reclame

Jurnalul motanului Pandalie – 25 – Şi totuşi…



S-ar putea numi dependenţă de jazz, şi totuşi lipseşte jazzul.

S-ar putea numi dans clasic, şi totuşi lipseşte dansul.

S-ar putea numi poveşti de iubire, şi totuşi lipseşte iubirea.

S-ar putea numi o seară în familie, şi totuşi lipseşte familia.

S-ar putea numi rătăciri sub lună, şi totuşi lipseşte luna. (E lipsă. Nu elipsă. Eclipsă.)

Toate astea s-ar putea numi vicii de exprimare, sau de logică, şi totuşi diagnosticul e altul.

Care?

Unii ştiu, şi totuşi nu scoate nimeni niciun sunet

Tăcerea e de aur, şi totuşi nu-s nababi toţii muţii. Pentru că surzii nu apreciază tăcerea; bat toba să priceapă iapa. Şi totuşi nu pricepe nici calul. Poate calea. Cala. Zicala. Zăbala. Zăbava. Zău.


Şi totuşi, zău că eu aş fi scris altceva pentru Jocul Cuvintelor, dar mi-a luat-o înainte tălâmbul de Fane!

Jurnalul motanului Pandalie – 24 – Poza de profil

Eu fiind, din nefericire sau nu, un biet personaj imaginar*, sunt nevoit să iau cu împrumut o fotografie pentru aşa-numitul Gravatar. Prin urmare, în noua mea poză de profil îl puteţi admira, de fapt, pe motănelul Zorro, strănepotul unui cuplu de bucureşteni şi finul lui Cudi, zisă şi Condesa.



* domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Cugetările motanului Pandalie – 14 – Un spaţiu eminamente democratic

După ce mi-am amintit că 13 (treisprezece) e, zice-se, număr cu ghinion, m-am gândit să pun pe fugă această posibilitate cu o a paisprezecea cugetare, şi ea tot despre fenomenul numit transformare.

Iat-o:

Presupun că limba evoluează din greşeală în greşeală fiindcă e mai uşor să faci modificări în dicţionare decât într-o groază de capete neşcolite. Vorba aia: „proşti, dar mulţi”. O limbă „vie” pare să trăiască într-un spaţiu eminamente democratic: gloata dă tonul.

În consecinţă, sunt aproape sigur că din următoarea ediţie a DEX-ului o să aflăm, printre alte noutăţi, că „resort” înseamnă şi „staţiune”, iar „a aplica” e sinonim cu „a solicita”. 😛

Cugetările motanului Pandalie – 13 – Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă

Când nu şed şi dorm, ci şed şi cuget, răsucesc pe toate feţele minunata lege a conservării materiei pe care v-am servit-o mai sus, în titlu, şi ajung să-mi spun că, de la sfârşitul anului de graţie o mie nouă sute optzeci şi nouă încoace:

  • s-au pierdut multe (mai multe din cele bune decât din cele rele);
  • s-au câştigat puţine (mai puţine din cele bune decât din cele rele);
  • s-au transformat foarte multe, printre care, de pildă:
    • pe tarlaua lingvistică:
      • î s-a transformat în â;
      • sînt s-a transformat în sunt;
      • vroiam s-a transformat din corect în incorect;
      • nici un s-a transformat în niciun;
      • coperte, cocteil (şi-or mai fi şi altele, dar nu-mi vin acu’ în minte) s-au transformat din variante preferate în variante tolerate;
      •  binevenit s-a transformat din cuvânt al limbii române în cuvânt inexistent;
      • a comemora s-a transformat din ” a celebra printr-o ceremonie un eveniment (trist) sau dispariția unei persoane importante” (cf. Marelui dicţionar de neologisme, ed. 2000), în „a celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important” (conform Dicţionarului explicativ al limbii române, ed. 2009 – drept care ieri m-am mai sărbătorit „Mica Unire”, am comemorat-o, cu binecuvântarea DEX-ului şi preşedintelui ţării noastre „de glorii” şi „de dor”, ajunsă în „marele-i viitor” (i-am înşiruit pe blagoslovitori în ordine alfabetică);
      • limba de lemn s-a transformat în romengleză;
    • pe alte tarlale:
      • ţiganii s-au transformat în rromi;
      • bătrânii s-au transformat din înţelepţi în idioţi;
      • religia s-a transformat din fruct oprit în fruct hulit;
      • milionul de lei vechi s-a transformat în suta de lei noi;
      • eu* m-am transformat din tehnician-proiectant în motan firoscos.

Aş mai continua, dar tocmai mi s-a transformat foamea în somn, că m-au pus ăştia la dietă, ca să nu mă transform din grăsuţ în grăsan.


* – Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul

Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!

Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi  în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!

Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.



* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Cugetările motanului Pandalie – 11 – Lordul Nopţii


El e Lordul Nopţii.

Aşa l-am botezat după ce l-am decupat de aici, de pe un tricou.

Şi, după ce l-am botezat, m-am jucat cu imaginea lui în fel şi chip, am pus-o chiar şi-n caleidoscop (clic pe poze ca să le măriţi).

Iar joaca asta mi-a demonstrat ceva:
Ce e negru trebuie să rămână negru.

Când încerci să-l albeşti cu de-a sila, nu-l înfrumuseţezi, îl urâţeşti.


Dacă vreţi să aflaţi cine a mai scris despre vreun lord al nopţii, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Dezvăluiri de vrăjitoare (3) – Marghioala lu’ Huhurezu către popor

Ţineţi minte, dragii babei, ţineţi minte că, oricum ar fi piesa şi pe orice scenă s-ar juca, la urmă pică o cortină grea, o ploaie de gheaţă care stinge cât ai clipi tot ce se cheamă patimă aprinsă, ascunde, prin cufundare de-a valma în somn etern, faimă, avere, idealuri, orgolii, invidii, duşmănii, iubiri, lacrimi, izbânzi… şi lasă-n hoitul putred doar viaţa viermilor de-l mistuie.



Cu duzina de cuvinte îngroşate aci s-au mai jucat şi alţii. O să daţi de ei la Eddie, într-unul din viitoarele tabele ale jocului cu nr. 105.

Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici