Oltzii – sau Am Fost Odată Prieteni

foto: Alex Mazilu

Motto:

Nu contează că
am fost odată prieteni…
Trădarea costă!
.

– Dumnezeule, Gom! exclamă bătrâna Hilde, după ce se dezlipi de rotocolul transparent pe care îl croise, cu poala şorţului, pe geamul murdar. De ce‑or fi crezând proştii ăştia în reclame?!

Încântat, Gom îşi frecă palmele grăsulii.

– Câţi vin? întrebă, înveselit.

– Trei. Mulţi pentru hârbul care i-a adus! L-am zărit asolizând pe platou acum o oră.

– Doar trei! se posomorî Gom. Oricum, se răsti, nu sta, babo! Deschide uşa, zâmbeşte‑le – şi ţine‑ţi gura!

– Păcătosule, mârâi Hilde, încruntându‑se, dar nepotu‑său o privi chiorâş, şi ea, amintindu‑şi că, de vreo trei ori, chiar o bătuse, înălţă din umeri şi se grăbi să-i facă pe plac…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

____________________

Povestirea se încadrează în categoria psi-lunelilor, alături de cele semnate de psi şi de ceilalţi membri ai clubului care-i poartă numele (almanahe, jora, viru-sake, scorpiuţa, carmen-dictatura, Carmen Pricop, Tibi, dor de dragoste, SimonaR, cammely, anacondele, drugwash)

Reclame

Parfumul cărţilor

*

„Închise ochii şi inhală aerul gros şi înmiresmat care i se învolbura în jur precum un abur. Cu ceva timp în urmă, ar fi fost dezgustat de duhoarea Templului, dar asta se întâmpla înainte de a fi fost blagoslovit cu ascuţimea simţurilor. Planta îi făcuse acest dar, precum şi multe altele. Acum totul se schimbase. Pentru el, mirosul era un peisaj într-o continuă schimbare, pictat în toate culorile imaginabile, aici strălucitor şi limpede, aici întunecat şi misterios. Erau munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme, imposibil de descris în limbajul omenesc. Prin comparaţie, lumea era o imagine plată, urâtă şi aridă.”

Douglas Preston & Lincoln Child – Relicvariul (al doilea roman din seria Pendergast)

Mi-am adus aminte de citatul ăsta – cum aş fi putut să-l uit, când eu sunt muza sub a cărei oblăduire a fost tradus, pe măsuţa noastră din sufragerie? Mi l-am amintit şi l-am pus aici ca să vă pot spune că un motan ca mine ştie – ştie cum e lumea aia, cu „munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme”. Sigur că (între noi fie vorba) nu există doar miresme, mai sunt şi duhori, pe care însă le acoperim cu nisip, că de-aia ne-a dat Doamne-Doamne lăbuţe şi gheruţe! Le acoperim şi nu le mai pomenim! Despre altele vorbim! Adică despre altul. Despre un alt miros, vreau să zic – unul de nota zece, trecut de mine, Grişka, zis şi Teroarea Gri, în categoria aromelor: parfumul hârtiei, al cărţilor, pe care-l cunosc, miao! de mic, când m-a ameţit atât de tare încât nu m-am putut abţine şi am ros cotorul acestui DEX grăsun, alături de care mă vedeţi aici

… l-am ros de parcă aş fi fost un prăpădit de căţeluş – şi aşa am căpătat dependenţă faţă de acel drog care este cuvântul tipărit!

Ei, şi, cum vă spuneam, parfumul ăsta al cărţilor e… e mai multe într-unul singur! Credeţi-mă, ştiu ce spun, mi-am petrecut multe ceasuri printre ele, adulmecând, fie în vis

… fie în vreme ce  le studiam cu ochii mei ceacâri.

Parfumul cărţilor e, aşadar,  uneori condimentat cu esenţă de praf şi de hârtie veche..

… alteori cu aromă de cerneală şi de hârtie proaspăt tăiată

… de hârtie caldă, blagoslovită de tipar cu rumeneala de pâine neagră a literelor, a acestor furnici încremenite, care mai de care, alcătuind, în toate clipele istorisirii, luuungi şiruri disciplinate. Dar, mai presus de orice, parfumul cărţilor e parfum de poveste. Şi cel mai fain miros poveştile SF – au o aromă exotică, de planetă îndepărtată, de univers străin, de timp prin care încă n-am trecut, sau prin care am trecut altcum…. şi de imaginaţie, de vis omenesc ţesut cu ochii pierduţi în depărtări!

Iar când printre poveştile astea mai sunt şi flori… ca floarea de loldilal, aţi auzit de ea? Aţi auzit vreodată de „mireasma fascinantă a loldilalului, a florilor lui carnivore”? Eu unul am simţit-o, ieşind, îmbătătoare, dintre foile cărţii! M-a fermecat!

L-a fermecat şi pe prietenul meu Alberto!

Iar de frumoasa Jora ce să mai vorbesc? Pe ea a topit-o de-a binelea! A înnebunit-o! 🙂

Închei spunându-vă un secret: au mai descoperit şi alţii parfumul cărţilor, au mai scris şi alţii despre ele! Dacă vreţi să aflaţi despre cine vorbesc, faceţi o vizită la Mirela!

Închei, boieri dumneavoastră,
Cu plecăciune pisicească,
Grişka

Poveste în zori – şi un concurs…

Am pregătit un haiku – încă de săptămâna trecută:

Zâmbet în zare
sub stele ce pier din cer –
povestea din zori!

Era deja programat – pe Idei Înghesuite.  Dar, după potopul de haiku-uri de la duzina de sâmbătă, plagiate şi parodiate pe deasupra, mi s-a părut că nu mai are niciun haz! 😛

Aşa că m-am gândit c-ar fi mai bună o poezie.  Dar inspiraţie – ioc! Sâmbătă seara am scris şase versuri, după care m-am blocat. Însă în noaptea asta, după ce am citit povestea lui psi, mi-a ieşit cât ai clipi o altă poezie:

Când mi te rupi din braţe-n zori,
Rămâne perna ta pustie,
Şi-o mângâi, şi mă-ncing fiori
Dulci şi amari, ca o beţie.

Încă te simt, atingeri aspre,
Şi apăsate, şi nebune,
Fierbinte amintire despre
Tot ce e dor, dar n-are nume.

Te-ascult plecând, gonindu-ţi calul
Spre altă casă, spre alt pat,
Şi te urăsc fiindcă treci dealul
Ca alteia să-i fii bărbat!

Pe urmă mi-am amintit de poezia începută  sâmbătă, m-am întors la ea şi i-am găsit imediat o încheiere, probabil inspirată fiind de somnul „muzei” Grişka!

Nu-mi place să mă scol în zori,
Pentru că noaptea e prea scurtă
Şi o lungesc adeseori
Dormind până târziu pe burtă;

Pe burtă, sau în sus cu faţa,
Sau cu genunchii strânşi, pe-o parte,
Căci dulce-i somnul dimineaţa –
Fiindcă de muncă mă desparte!

* * *

În plus, m-am gândit să nu abandonez nici ideea unui concurs (cu premiu) legat de poveştirile mele din volumul Floarea de Loldilal. „Zori” e un cuvânt care îmi place, aşa că se află, sub forma sa articulată, „zorii”, atât în fraza cu care începe una dintre povestirile din acest volum, cât şi în fraza cu care se termină o alta. Prin urmare, dacă ştiţi cum se numesc aceste două povestiri (cea care conţine cuvântul „zorii” în prima frază şi cea care îl conţine în ultima frază), menţionaţi titlurile lor într-un comentariu la acest post, până vineri, 10 august, la ora 23:59.

Premiul, atribuit prin tragere la sorţi, este un exemplar din romanul Nu te încrede în nimeni (Gregg Hurwitz), tradus de mine şi apărut în luna mai a acestui an la editura RAO. Vi-l prezint pe scurt în cele ce urmează:

Trust No One este povestea lui Nick Horrigan, un bărbat de treizeci şi patru de ani cu conştiinţa împovărată de moartea unui om pe care nu l-a ucis, un bărbat care s-a străduit vreme de şaptesprezece ani să-şi construiască o nouă viaţă normală, spulberată într-o noapte din toiul unei campanii electorale prezidenţiale, când se trezeşte implicat fără voia lui într-o luptă – cu adversari misterioşi, dar puternici, fără scrupule şi fără milă – ce pare legată de evenimentele petrecute cu şaptesprezece ani în urmă, o luptă care se desfăşoară, palpitantă, în paralel cu zbuciumul sufletesc la fel de palpitant al protagonistului ei, nu doar în fiecare pagină, ci chiar în fiecare rând al unui roman captivant, cu întorsături elegante de frază şi cu răsturnări subtile de situaţie, întotdeauna imprevizibile, deşi întotdeauna amorsate de detalii strecurate mai înainte, peste care cititorul trece pe moment fără a le acorda prea multă atenţie.

Pentru a nu servi drept sursă de inspiraţie pentru alţii, comentariile vor fi moderate; cele care conţin răspunsul vor fi vizibile abia sâmbătă, când voi anunţa şi câştigătorul.

Ca să descoperiţi şi alte psi-luneli, mergeţi, ca de obicei, la psi, şi ţineţi cont de tabel:

1. carmen pricop 2. dor-fior
3. eu 4. virusverbalis
5. Scorpio 6. tibi
7. Irealia 8. Cita
9. almanahe 10. Poveste în zori

Reclama e sufletul comerţului…


.

Recomandări: Mirela Pete, Luna Pătrată, Vania, Carmen, Rokssana, Androxa, Adele, Gabriela Elena, Zina,  Teo, Zamfir Turdeanul, Theodora,  Stropi de suflet, Amintiri din filumenie, Ulise II, Florina, Clipe de Cluj, Filumenista

Veste poveste

E miercurea fără cuvinte, aşa că mă rezum la imagine 🙂

există şi cuvinte – clic pe poză ca să le găsiţi!

Recomandări: Mirela Pete, Luna Pătrată, Vania, Ioan Sorin Usca, Ana Usca, Ilarie, Caius, Rokssana, Androxa, Blogul cu atitudine, Gabriela Elena, Zina, Kadia, Teo, Zamfir Turdeanul, Theodora,  Stropi de suflet

Ciot de poveste: Oglinda – 1

.

A pus o droaie de slugi să frece oglinda, dându-i acel luciu trebuitor pentru o distilare desăvârşită a luminii – până la puritatea unor sâmburi de lacrimă încă neîncolţiţi în suflet –, şi abia apoi s-a dezghiocat din aşternuturi, a simţit temperatura camerei îmbrăţişând-o ca un cocon de mătase răcoroasă, a numărat treisprezece plasturi de gheaţă dantelată de pe ferestre, a-ntors treisprezece pagini din cartea cea mai veche, reamintindu-şi  toate cele treisprezece descântece, şi a privit îndelung, neclintită, imaginea reflectată a trupului ei tânăr şi gol – pentru a sparge într-un târziu cu lovituri înverşunate de pumn cristalul, împestriţând cu mărgele de sânge strălucirea de staniol opac pe care-o căpătase în clipa când s-ar fi cuvenit să-i înfăţişeze ursitul…

Pe margine, în mijloc

LA MIJLOC POEZIE, PE MARGINE PARODIE

Tema parfumul unui poem (la care am fost tentată să particip cu minunăţia de mai jos, dar n-am făcut-o din lipsă de timp) mi-a adus aminte de „Romanţa Rozinei” (Ion Minulescu) aşa cum am auzit-o citită prima oară, de o colegă de liceu, într-o pauză:

Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine” fără chiloţi.
Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
Extras din cupele de crin fără chiloţi
Cu numele necunoscutei cu chiloţi—
Boeme fără chiloţi
Sau aristocrate cu chiloţi—
In ale carei bucle blonde fără chiloţi,
Decolorate cu chiloţi
Sau pudrate fără chiloţi,
A cunoscut intaia oara cu chiloţi
Parfumul cupelor de crin fără chiloţi…
Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine” fără chiloţi.
Rozina cu chiloţi…
Unde e Rozina fără chiloţi
Un strop uitat intr-un flacon cu chiloţi
Se-ntreaba : Unde e Rozina fără chiloţi?
Un strop uitat intr-un flacon cu chiloţi
Schiteaza-n grota de cristal fără chiloţi
Regretul cupelor de crin cu chiloţi,
Ce-nstrainate de gradina fără chiloţi
Din care le-a cules o mana cu chiloţi
De trecator sentimental fără chiloţi
Jertfesc blazonul florentin cu chiloţi
Pe-o balustrada de balcon fără chiloţi…
Guerlain a botezat parfumul cu chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine fără chiloţi”.
Guerlain a cunoscut-o poate cu chiloţi.
Dar cand fără chiloţi,
Si unde cu chiloţi,
Si-n ce fel fără chiloţi?…
Guerlain a cunoscut-o poate cu chiloţi…
Si a iubit-o fără chiloţi…
Dar Rozina cu chiloţi?…
Rozina l-a iubit pe el fără chiloţi?…
Parfumul lui Guerlain imi spune cu chiloţi
Ca-n golul cupelor de crin fără chiloţi
Divinizatele nebune cu chiloţi
N-au picurat decat minciuna fără chiloţi
Si ca Rozina-a fost… nebuna cu chiloţi!…
Si totusi, el o canta si-astazi fără chiloţi
In blondul cupelor de crin cu chiloţi…
Guerlain a botezat parfumul fără chiloţi
“Voila pourquoi j’aimais Rosine cu chiloţi”.

Pe tema „pe margine, în mijloc”, au mai scris astăzi şi alţii, pe care vă invit să-i descoperiţi în tabelul lui psi

Copia tabelului:

1. tibi 2. almanahe
3. cita 4. scorpio
5. aA 6. virusverbalis
7. dictatura justitiei 8. Vantdetoamna
9. Vero 10. Abisurile
11.  io

=========================================

Iar dacă vreţi să mai citiţi şi altceva, vă recomand articolele pietenilor mei piguitori:

Elucubraţii – Oyoja Onuk

„Oyoja Onuk” e o poveste, ca să spun aşa,  tangentă la tema judecata, abordată azi de  clubul psi.

=====================

Despre Sheagad Hurm se vorbeşte mereu, pretutindeni – dar nu i se pronunţă numele. Oamenii o numesc Vrăjitoarea Roşie – dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului – dacă teama le e mai puternică decât ura.

Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, şi ei – exponatele din valea numită Circul Clipelor, la care gloata se zgâieşte cu fascinaţie bolnăvicioasă – par statui de carne bine conservată între ziduri invizibile şi impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschişi şi imobili. Totuşi, minţile lor trăiesc în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp îngheţat – de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracţiunea de secundă în care tăişul ghilotinei i-a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul – numai timpul lui – exact înainte ca lama să-i despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oţelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima senzaţie din viaţa lui – şi singura conştientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii şi are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziţie tot timpul din lume pentru a-şi simţi şi pieptul sfâşiat de gheara groazei, şi balele prelinse pe bărbie, şi udul cald ajungându-i la genunchi, şi necurăţeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, şi demenţa bulbucându-i ochii şi căscându-i gura spre a slobozi, zadarnic şi iraţional, un urlet amputat…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

=====================

Între noi fie vorba, visez să transform povestioara asta într-un roman. Deocamdată n-am comis decât 2 începuturi, total diferite între ele, aici şi aici.

 

Promo – Palatul Vrăjitoarei – episodul 20

Episodul 20 – Năluciri

Nu e decât o nălucire, a răspuns gândul lui, şi-n clipa aceea s-a aprins şi lumânarea din centrul porţii, şi flacăra ei a crescut brusc, mistuind totul şi înălţând un nor de cenuşă… Cenuşă care s-a învârtejit, luând în cele din urmă forma lui Negrush şi căpătând culoarea lui… citeşte mai departe,  pe blog

De data asta nu le-am pus nici o întrebare cititorilor dornici să se implice. De data asta îi rugăm să scrie episodul următor – pentru că noi nu mai avem timp.
Cei care doresc să continue povestea sunt rugaţi să trimită episodul 21 la adresa veronicisme [de la] gmail.com, sub forma unui ataşament de maximum 10.000 de caractere (inclusiv spaţiile), însoţit de o fotografie ca ilustraţie (cu precizarea sursei de unde au preluat-o, dacă nu le aparţine).
Vom posta pe blog tot ce primim în decurs de 2 săptămâni, fără să facem corecturi sau alte modificări, iar cititorii vor fi rugaţi să voteze varianta preferată. Povestea va continua cu varianta respectivă – şi aşa mai departe.
Autorul variantei câştigătoare va primi o bilă albă şi, în final, deţinătorul celui mai mare număr de bile va primi un premiu în cărţi. (Dacă se vor găsi participanţi, vom găsi şi noi una sau două edituri care să ne sponsorizeze.)

Am adăugat totuşi şi un sondaj (îl găsiţi în coloana din dreapta, ca de obicei):
Ideea vi se pare bună, sau nu?
Dacă răspunsul e NU, lăsaţi vă rog şi un comentariu prin care să explicaţi de ce nu vă place.

==================================================================
Mulţumiri pentru pinguitorii: Rokssana,  Androxa, Theodora, Caius, Carmen, Shayna, Teo, Vania, Mirela Pete, Clipe de Cluj, Napobloghia, Zamfir Pop, Ulise al II-lea, Filumenie, Teologul, Ana Usca, Ilarie, Tanya, blogul cu atitudine, Gabriela Savitsky. Tu1074

Hârtii îngălbenite – De ce miaună pisica

pisicuţă de adoptat - clic pe poză pentru detalii

Pisica posedă un întreg arsenal prin care ne spune ce doreşte şi în ce stare psihică se află. Miaună, deci vorbeşte. Îşi manifestă dorinţa de a fi mângâiată sau cere de mâncare când e înfometată. Tot prin mieunat îşi poate exprima bucuria, teama sau furia, tonul mieunatului variind în funcţie de ceea ce îşi doreşte. Există, fireşte, şi emoţii pe care le exprimă într-un mod mai discret. Pentru a o înţelege nu e nevoie decât să-i priveşti cu atenţie coada, ochii şi boticul. Cum ştim dacă-i este foame? Fiind mâncăcioasă din fire, cere mâncare chiar dacă nu e înfometată. Cum ştim dacă e flămândă sau doar pofticioasă? Ne uităm în ochii ei. Dacă îi e foame, pupilele sunt foarte dilatate. Şi deschide, de asemenea, ochii mari şi când îi place ce vede. Când trebuie să-şi apere teritoriul, priveşte fix. Când simte o ameninţare, are ochii uşor întredeschişi. Când îi are aproape închişi i se întinde, înseamnă că se află într-un moment de plăcută relaxare şi are mare încredere în persoana care îi este aproape. Starea de relaxare e indicată şi de poziţia urechilor, care sunt ridicate, deschise sau îndreptate spre exterior. Când e curioasă, urechile sunt îndreptate spre înainte, iar când e nervoasă le mişcă. Îşi mai exprimă mulţumirea şi prin mişcarea cozii. Când o mişcă de la stânga la dreapta, cu vârful îndoit, înseamnă că e mulţumită şi relaxată. Însă atunci când părul de pe coadă e drept, înseamnă că se teme de ceva. Când miaună des, o pisică este fie înfometată, fie nervoasă. Când miaună rar e cu siguranţă fericită.

dintr-un  ziar vechi

Când nu miaună pisica, puteţi cotrăbăi prin blogosferă, unde-o să găsiţi, printre altele:


Promo – Palatul Vrăjitoarei – episodul 19

După o altă pauză lungă, iată şi episodul 19 din Palatul Vrăjitoarei. Vă aşteptăm să citiţi şi să votaţi 🙂

Episodul 19 – Poarta cu lumânări

Sfătuitor… doar unul singur… pe cine să aleg? L-aş fi ales pe Grysh, dar nu era printre cei amintiţi! L-aş ales pe Luck, pe micul trubadur care trecuse prin atât de multe… dar el era în stare să-şi stâlcească sfaturile, ca să găsească rimele de care nu se putea lipsi… Poate că Sheeda, Sheeda-Natasha, farmec-făcătoare cu şnururi roşii vrăjite şi pisică războinică în acelaşi timp, ar fi fost alegerea cea mai potrivită, dar… Dar, într-un fel, îi purtam pică. Pentru că ea mă adusese acolo, în altă lume, adică în alt timp…citeşte mai departe,  pe blog sau în format pdf.

Pe lângă episodul din povestea noastră, vă recomand să mai citiţi:

Promo – Palatul Vrăjitoarei – episodul 18

După o pauză lungă, luuungă, avem în sfârşit un episod nou din Palatul Vrăjitoarei. Vă aşteptăm să citiţi şi să votaţi 🙂

umbre cu mâini

Episodul 18 – Alegerea

Adică… nu-mi dădeam seama dacă se mai schimba şi altceva, dar eu… eu mă schimbam, mie mi se-ntâmpla ceva ciudat!
Era… aşa, de parcă m-aş fi strâns, de parcă-aş fi-ncercat să mă înghesui într-o piele mai strâmtă şi, cumva, de-o formă diferită…Mă micşoram şi, pe de altă parte, ceva trăgea de mine, sau trăgea ceva din mine – părea să mă tragă de şira spinării, ca şi cum ar fi vrut să mi-o scoată-n afara trupului, să mi-o lungească în jos, către picioare… citeşte mai departe,  pe blog sau  în format pdf

Pe lângă episodul din povestea noastră, vă recomand să mai citiţi:

Promo – Palatul Vrăjitoarei – episodul 17

Negrush

Episodul 17 – Alte Dezvăluiri

Am privit-o lung… şi îndelung… Am tăcut şi m-am gândit. Iar ceilalţi au păstrat, la rândul lor, tăcerea. Mă simţeam obosită… mi se întâmplaseră atât de multe… şi aflasem atât de multe… într-un timp atât de scurt… Şi mă simţeam nedreptăţită… Adică, m-am întrebat iarăşi, de ce mi se întâmplau toate astea tocmai mie? Nu eram decât o fetiţă, nu împlinisem nici măcar şapte ani… citeşte mai departe, pe blog sau în format pdf

Acesta fiind cel mai recent episod, aşteptăm şi oarece voturi – votaţi una dintre variantele propuse pentru continuarea poveştii!
Episodul 18 o să apară peste cel mult o săptămână.

Pe lângă episodul din povestea noastră, vă recomand să mai citiţi:

Promo – Palatul Vrăjitoarei – episodul 16

oastea de pisici

Episodul 16 – Dezvăluiri

– N-o mai las să-ntemniţeze pe nimeni! s-a auzit un mieunat cunoscut.
M-am întors spre dreapta şi am văzut o uşă deschisă – o uşă care până atunci nu existase. În faţa ei stăteau doi motani – n-aş putea spune de unde am ştiut că erau motani amândoi! Dar unul era leit Grysh al meu, iar celălalt părea să fie motanul negru care apăruse ca prin farmec pe Dealul Mic, după întâlnirea mea cu Sheeda. I-am aruncat lui Luck o privire întrebătoare.
– Da, Sushush, e Negrush, a zis el, părând încântat că rima exista de la sine… citeşte mai departe, pe blog sau în format pdf

Pe lângă episodul din povestea noastră, vă sugerez să mai citiţi:

Promo – Palatul Vrăjitoarei – episodul 15

norii din viitor

Episodul 15 – Vorbe în ploaie

– Bine-aţi venit, a spus cealaltă Sushush, şi a zâmbit – cel mai frumos şi cel mai cald zâmbet pe care-l văzusem vreodată, sau poate că mi se părea numai, cu gândul – sau cu speranţa? – că mă priveam pe mine, aşa cum aveam să arăt într-o bună zi, frumoasă ca o zână din poveştile pe care mi le torcea Grysh la ureche în nesfârşitele seri mohorâte de iarnă. Vă aşteptam, a adăugat. Haideţi, intraţi, nu staţi în ploaie.
Avea şi voce dulce, cea mai dulce voce din lume, ca un susur de apă, ca un cântec de leagăn…
– Vorba ei miere împarte, dulce ca vraja de moarte, a şoptit din nou Luck la urechea mea… citeşte mai departe, pe blog sau în format pdf

Pe lângă episodul din povestea noastră, vă sugerez să mai citiţi: