Pedeapsă sau privilegiu?

(de la motanul Pandalie cetire)

Presupun că nu [prea] e corect să profit de jocul iniţiat de Zina ca să vă bag pe gât un citat din cărţulia mea – şi anume din povestirea „Revelion cu scăunel şi pisică” – dar conţine o întrebare pe care mi-o pun adesea şi care, într-un fel, a inspirat textul, şi mi-ar plăcea să aflu ce răspuns îi dau alţii.

Dependenţă

 

Eşti un student stupid? Lipsa cronică de idei din bietul tău cuget e marea ta durere? Eşti liber să plângi, să verşi un potop de sentimente murate în faţa unor sfinţi impasibili, după ce-ai aprins o droaie de lumânări. Dar ideal ar fi să te faci frate siamez cu un computer deştept – deşi asta dă o dependenţă care poate avea urmări catastrofale, după cum o demonstrează anonimii eroi din schiţa de mai jos, scrisă cu iubire de distopie:

 

Negustorul ambulant, calculatorul si falimentul

(Fragment din „Tarele unui secol prosper”, conferinţa romanţată a istoricului Yehudi Karmah, difuzată marţi, 22.02.2222, la o oră de maxima audienţă, pe toate canalele audio din Eurasia Centrală)

Calculatoarele de buzunar cu bio-alimentare sunt nu numai cele mai fiabile, ci şi cele care iţi asigură independenţa – ceea ce nu se poate spune nici despre cele cu baterii solare, nici despre cele cu baterii clasice, de unică folosinţă. Căci, smogul deceniului VIII al secolului XXI fiind dens şi aproape omniprezent, o baterie solară se reîncarcă greu, dacă – norocosule! – ai nimerit una excepţională; altfel, nu se reîncarcă niciodată! Cât despre bateriile clasice, deşi sunt din ce in ce mai scumpe şi mai greu de procurat, toţi negustorii ambulanţi le prefera.

— Paradoxal!, exclamă cei care nu ştiu că veniturile modeste ale ambulanţilor nu permit accesul la acel regim alimentar strict natural, bogat şi variat, şi la odihna zilnică de minimum opt ore, fără de care nici un organism nu poate alimenta un calculator (fie el şi de buzunar) cu propria lui bio-energie.

Cât despre renunţarea la calculator… Aşa ceva nu se poate concepe! Cum altfel ar putea un ambulant (care nu-şi poate permite nici să achiziţioneze un cititor de cărţi de credit sau de cartele) să socotească câte bancnote din fiecare tip valoric trebuie să primească pentru a aduna suma de, să zicem, 2147 de unităţi monetare? Şi cum altfel ar şti cât să ceară atunci când clientul cumpără mai mult de un singur articol?

Aşadar, când are ghinion şi calculatorul i se strică… Prăpăditul lui de calculator uzat moral, cu baterii de unică folosinţă… Ei bine, individul se poate considera falit! Căci toţi reprezentanţii breslei depanatorilor sunt, fie morţi, fie atât de decrepiţi, încât mai mult distrug decât repară! Iar un calculator nou costă o mică avere, şi prea putini reuşesc să adune bani albi pentru zile negre!

Desigur, nu toţi ghinioniştii cedează fără luptă. Unii se fac luntre şi punte până găsesc câte un escroc bătrân (născut în anul 2000 sau cam pe atunci) de la care obţin, în schimbul unei părţi rezonabile din marfa din stoc, câteva hârţoage îngălbenite, botezate pompos „Tainele adunării şi scăderii şi tablele înmulţirii şi împărţirii”. Numai că apoi îşi plimbă, zadarnic, ore întregi ochii peste coloane înţesate de cifre mărunte, pentru că nicăieri nu scrie cât fac, de exemplu, 3×2147+4×5394.

— Hârtiile te învaţă cum să calculezi tu însuţi, spune Şarlatanul – atunci când păcălitul, c-o falcă-n cer şi alta-n pământ, ii cere socoteală.

— Să calculez eu însumi?! Cum?! Explică-mi!

— Nu ştiu, oftează ghiujul. Ai mei mi-au cumpărat calculator de buzunar de când m-au dat la grădiniţă!

—Şi eu ce fac cu astea?, urlă nefericitul, începând să priceapă că, intr-adevăr, îl paşte falimentul.

— Citeşte instrucţiunile, i se răspunde, arătându-i-se, cu vârful unui deget stafidit, cele câteva rânduri de semne cabalistice din subsolul fiecărei pagini.

— Sa citesc semnele astea decorative?!

— Nu-s semne decorative, i se explică. Sunt litere. Semne care formează cuvinte!

— Cuvinte scrise?! Citeşte-mi-le tu, hodorogule, dacă eşti în stare!

Hodorogul ridică din umeri şi îşi destinde, într-un zâmbet plin de regrete, gura pungită.

— Îmi pare rău, mormăie, cu voce obosită. Când am făcut eu şcoala existau deja calculatoare vorbitoare!


Textul nu a fost inclus în volumul Floarea de loldilal, dar

  • a primit premiul pentru proză umoristică-parodică la concursul SFera ’96, Brăila;
  • a fost citit în emisiunea radiofonică Viitorul s-a Născut Ieri (Radio Tineret Focşani) /20.08.1996;
  • a apărut în:
    • Telegraful (periodic editat de trustul TELE’M), Piatra Neamţ /21.02.1997; 06.01.1998;
    • Ziua TV / 02.06.2000;
  • pe Internet se poate citi în dosarul de autor de pe RomaniaSF Online (linkul nu mai e funcţional, habar n-am ce s-a-ntâmplat cu site-ul ăsta).

Aici găsiţi un microtext pe aceeaşi temă.

În tabelul lui Eddie găsiţi alte texte care conţin cele 12 cuvinte îngroşate din primul paragraf.

Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

 

Ştiţi cine sunt eu, da?

Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.

Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!

Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:

— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!

Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!

Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.

Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.

Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!


Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Dezminţire

Am auzit de două ori, într-un interval de două săptămâni, un zvon pe care ţin să-l dezmint:

Floarea de Loldilal, volumul meu de povestiri, a apărut la Nemira pur şi simplu fiindcă editura a considerat că merită publicat, şi NU ca urmare a unei înţelegeri de genul: „voi îmi publicaţi poveştile şi eu nu vă mai cer banii datoraţi pentru traduceri”. Nici vorbă de aşa ceva. Nemira îmi datorează în continuare bani pentru traduceri, fără niciun rabat (de aceea, după cum se poate vedea aici, în ultima vreme am şi tradus mult mai puţin pentru această editură), şi mi-i şi plăteşte – cu ţârâita, dar mi-i plăteşte.

Iar dacă vreţi să ştiţi de ce mi-am trimis poveştile la Nemira, ei bine, am făcut-o pur şi simplu la plesneală, am încercat marea cu degetul, după ce m-a enervat o altă editură, care m-a dus cu zăhărelul, aşa cum am povestit, indirect, aici. Şi chiar ţin să-i mulţumesc (sincer) pe această cale editurii cu pricina, fiindcă, dacă n-ar fi tergiversat lucrurile, n-aş mai fi avut acum un volum publicat în colecţia Nautilus – o colecţie care înseamnă foarte mult pentru mine, căci mi-a oferit nenumărate ore de lectură plăcută.

Eu atât am avut de spus –  şi stau prost la capitolul timp, aşa că acest articol al blogului nu acceptă comentarii.

Există o măsură a lucrurilor…

… şi a ping-urilor!!!

Cine mai îmi dă nşpe mii de ping-uri aiurea, la acelaşi articol, ajunge pe lista neagră şi comentariile i se duc direct la spam-uri. În dimineaţa asta am făcut începutul cu 2 „persoane”.  Se ştiu ele cine sunt şi cred că ştiu şi de ce am pus cuvântul în ghilimele. 😛

Aviz „amatorilor”: Zamfir Turdeanul, Amintiri din filumenie, Ulise II, FlorinaFilumenista

1 Martie – fără cuvinte

Recomandări la sfârşit de miercuri fără cuvinte: Vania, Filumenista, Florina Lupa Curaru, Teo, Luna Pătrată, Rokssana, Filumenia, Ulise II, Viaţa-n imagini, Clipe încremenite, Mirela Pete

Nu faceţi ca mine!

Nu vă ţineţi de prostii, ca mine în poza de mai sus!

Citiţi, AICI, şi daţi o mână de ajutor, dacă şi cum puteţi!

Alte lecturi recomandate:

Lume, lume! – 3

Dacă sunteţi bucureşteni şi amatori de cenacluri literare,  puteţi merge la Prospectart, pe 28 mai. Cei interesaţi sunt rugaţi să dea un clic aici sau pe imaginea de mai sus – vor afla toate amănuntele!



Dacă nu vă interesează cenaclul, poate vă place să citiţi poezii!

Citeşte şi dă o mână de ajutor – sau dă mai departe!

S.O.S.

Noi am citit acest mesaj pornind de  aici, şi îl dăm mai departe, către: Gabriela Ekena, Dispecer Blogosferă, Blogul cu atitudine, Caius, Cosmin Ştefănescu, Vania, Iulia, Missy, Consiliul naţional al blogosferei… Şi către toţi iubitorii celor mai mici dintre feline…

Premiu de la prieteni şi pentru prieteni

Îi mulţumim Gabrielei Elena pentru premiu şi, la rândul nostru, îl dăruim tuturor celor care ne-au vizitat / ne vor vizita astăzi, lăsându-ne comentariile şi ping-urile lor: Ana Usca, Teologul, Caius, Anaconda, ORRY, Simona, Vania, Gabriellajoy, Mirela Pete, Corina.

Trimitem premiul şi către  toţi ceilalţi prieteni ai noştri din blogroll 🙂

Addenda: Tocmai am primit acest premiu şi de la Adele, căreia îi mulţumim [şi] pe această cale 😀