Eu fiind, din nefericire sau nu, un biet personaj imaginar*, sunt nevoit să iau cu împrumut o fotografie pentru aşa-numitul Gravatar. Prin urmare, în noua mea poză de profil îl puteţi admira, de fapt, pe motănelul Zorro, strănepotul unui cuplu de bucureşteni şi finul lui Cudi, zisă şi Condesa.
* domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )
Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!
Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!
Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.
* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )
El e Lordul Nopţii.
Aşa l-am botezat după ce l-am decupat de aici, de pe un tricou.
Şi, după ce l-am botezat, m-am jucat cu imaginea lui în fel şi chip, am pus-o chiar şi-n caleidoscop (clic pe poze ca să le măriţi).
Iar joaca asta mi-a demonstrat ceva:
Ce e negru trebuie să rămână negru.
Când încerci să-l albeşti cu de-a sila, nu-l înfrumuseţezi, îl urâţeşti.
Dacă vreţi să aflaţi cine a mai scris despre vreun lord al nopţii, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.
Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.
Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!
Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.
Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**!
Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).
Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.
* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!
M-am gândit să-ncerc să-mi pun în jurnal măcar o singură frază lungă, lungă cât o zi de post, din postul Paştilor sau din al Crăciunului, adică din postul mare sau din postul mic, dar nu ştiu care e mare şi care e mic, pentru că eu* nu ţin post, nu ţin de bună voie, iar când îl ţin de nevoie nu e nici mare, nici mic, e negru, de foame văd negru înaintea ochilor când uită idiotu’ de Fane să-mi dea de-ale gurii, pe el, pe idiotu’ de fiu-meu mai mic, care acum e mare, îl văd negru, şi dacă-l văd negru vreau să-l albesc, îl zgârii cu disperare ca să iau pe el pielea aia neagră, dar de sub ea iese roşu şi miroase a sânge, şi sânge înseamnă carne, şi carne înseamnă mâncare, şi de-aia îl muşc pe Fane, şi el urlă, urlă ca din gură de şarpe, şi mă înşfacă, adică uneori reuşeşte să mă prindă de ceafă şi vrea să dea cu mine de pământ, sau de ciment, sau de podea, după caz, şi ăsta e un caz grav, aşa că miaun, miaun şi iar miaun, şi el chiar înţelege ce miaun, şi ştie că-l înjur de mamă, şi mă-sa e scăunel cu trei picioare, şi-l înjur şi de tată, şi ta-su sunt eu, c-a fost o vreme când nu eram motan, şi nici mă-sa nu era scăunel, şi ne iubeam prin mansarde, adică numai prin mansarda noastră, că ne luaserăm cu acte în regulă, dar mansarda în care ne regulam nu era în regulă, stătea sub un acoperiş prin care trecea ploaia, avea vreo trei locuri de trecere, şi mă treceau toate apele până storceam apa din covor, dar într-o zi cu soare, cu curcubeu adică, am tăiat covorul, adică am tăiat partea udă, ca să nu mai fie acolo, să nu se mai ude şi altădată, şi Neaga, adică nevastă-mea, m-a tăiat de la porţie, de la porţia de ciorbă şi de la aia de iubire pură, şi i-a apărut o floare roşie pe gură când i-am dat un dos de palmă, singura palmă pe care i-am dat-o vreodată, plus ăia doi pumni cu care n-am nimerit-o, fiindcă eram beat, beat muci, mă îmbătasem de bucurie că ne mutaserăm în sfârşit din mansardă, şi de beat ce eram n-am putut să mă feresc şi m-a nimerit ea cu coada măturii, şi mi-a părut rău, tare rău mi-a mai părut că nu-i luasem aspirator, adică de bucuria mea s-a ales praful, dar era praf metaforic, nu pentru aspirator, pentru ochi, praf în ochi adică, dar am uitat în ochii cui, am uitat şi ce voiam de fapt să vă spun, aşa că mai bine mai treceţi pe-aici altădată.
* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)
* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…
Netotu’ de Fane scrie. A-nvăţat în sfârşit să scrie. Cleptoman cum e, de când avem laptop a furat meseria (scrisul pe taste, că ăla de mână nu se lipeşte de mâna lui) de la frate-su Nelu. Asta n-ar fi nimic, adică ar fi bine, că oarece transpiraţie pe fruntea dobitociei sale, prea netedă (cum îi e, pesemne, şi creierul), nu strică şi nici nu pute, ca aia de-i iese prin tricou.
Rău e că mai şi citeşte. Că-mi citeşte mie. Mă-nşfacă pe neaşteptate şi mă ţine strâns în braţe până când îşi termină de citit, poticnindu-se pe ici, pe colo, cu răsuflarea tăiată, cel puţin una dintre idioţenii. Noroc că niciuna nu depășește o pagină standard (2000 de semne, inclusiv spaţiile) cu mai mult de încă două. Iar ultima (e musai s-o citez, ca să-nţelegeţi prin ce trec eu*) sună cam aşa:
Supă cremă de cuvinte
Nu-mi place supa cremă. E ca o mâzgă. N-o mănâncă nici motanul, adică nici tata. Că, zice Nelu, cine dracu a mai văzut pisică sănătoasă la cap care să mănânce supă cremă de praz? Vrei să-l omori, tâmpitule? Tâmpit e el, că n-a făcut supă cremă de whiskas! Păi nu?
Păi da.
Dar eu fac supă creme de cuvinte. Cuvintele îmi plac.
Uite, iată-l pe ăsta: aloe. Un cuvânt din două: alo e. Alo, e careva acasă?
Eu sunt mereu acasă. Am şi halat de casă. Nu e alb, ca al doctorului cu bisturiu. Pe doctorul cu bisturiu îl cheamă chirurg. Şi trebuie să-i dai şpagă ca să te taie cum trebuie. Aşa zice Nelu.
Şi şpagă e un cuvânt frumos. Cred că e nevasta lui şpagat. O nevastă budincă, adică nu, pudincă, sau nu, pudică. Pudică. Fiindcă trebuie s-o îmbraci. În plic. Aşa zice Nelu.
În plic, nu în plisc. Pui o literă în plus şi se schimbă cuvântul. De-aia plac mie cuvintele. Fiindcă şi dacă smenuieşti o literă se schimbă cuvântul. Adică, nu-i aşa, ce-am avut şi ce n-am pierdut?
N-am pierdut nimic. Dacă luăm din monarh un r rămâne monah, adică facem din rege călugăr în rasă (grasă fără g), şi rămânem cu palatul după ce se mută el în chilie, lângă colegii lui de breaslă. Adică de biserică, unde stau toţi în strane. Şi iar mai luăm un r şi rămân stane. Stane de piatră. Sau ce mai faci, bă, Stane? Stan păţitu. Care nu păţeşte nimic dacă-i luăm două litere. S şi t. Că rămâne an. E mai bine an decât Stan. Fiindcă Stan nu poţi fi decât până mori, dar an eşti tot timpul. Timpul are mulţi ani. Mult mai mulţi decât algele din toate oceanele. Alge sunt şi la mijloc de talger, după ce şmenuim t-ul şi r-ul. Adică râul. Sau răul, dacă schimbăm căciulile între ele, pe aia concavă cu aia convexă. Sau invers. Nu ştiu prea bine care e conul cu cavă şi care e conul cu vexă. Îl ştiu doar pe conul cu vestă. Îl cheamă Manole şi stă peste drum. Aşa zice Nelu, şi îl cred, deşi eu îl văd pe conul Manole stând, cu vestă, adică în vestă, peste banca de la poarta lui. Dar trebuie să-l cred pe Nelu, fiindcă el e inginer şi eu sunt idiot. Conul Manole zice că există şi ingineri idioţi, dar când l-am întrebat dacă există şi idioţi ingineri a zis că sunt nerod (ne rod şoarecii brânza). Şi eu l-am întrebat dacă n-aş putea să fiu norod (n-o rod şoarecii, o linge tata, cu limba lui de mâţă care roade maţe), adică mai mulţi nerozi (ne rozi sau nu ne rozi) într-unul singur, ca anii ăia mulţi dintr-un singur timp, şi el a zis că-s zevzec, şi eu l-am întrebat dacă zevzecul e un animal care seamănă cu berbecul, şi el a zis că da, e prost ca berbecul, şi pe urmă l-a înjurat nevastă-sa, fiindcă pe tac-su ei, răposatul, cum îl porecleşte conul Manole, îl chema Vasile Berbec, şi pe ea o chema Manuela Berbec înainte să-i ceară conul Manole mâna, ca să-i pună în ea numele lui de familie, adică Bran, că nu ştiu de ce-a luat el numele castelului Bran, că doar nu s-a măritat cu castelul, dar ştiu că, dacă şi-ar scoate r-ul, adică râul sau răul, din numele ăsta, ar rămâne şi el cu un ban, adică cu doi, Manole Ban şi Manuela Ban, punguţa cu doi bani, adică ar fi o familie de două parale, dar când am ajuns cu explicaţiile aici m-au înjurat (ingraţii nu mă au în graţii!) şi el, şi nevastă-sa, şi supă cremă de înjurături fac mâine.
Plictisitor, nu? Dar e, totuşi, un idiot cu oarece idei interesante. 😛 Este, au ba?
Adică:
* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.
Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?
Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…
Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.
— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.
Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.
Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.
În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.
[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.
— Alo, cucoană! strigă motanul Pandalie – în capul meu, unde hălăduieşte când iese din povestea lui de baştină[1]. La ce te-ai ostenit să faci un blog în care mă tot pui să scriu vrute şi nevrute, dacă îl laşi de izbelişte? Adică l-ai pus în spaţiul ăsta, virtualu’, şi mai departe, Dumnezeu cu mila, nema promovare site!
Cu alte cuvinte, cucoană, nu ştii că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă-n traistă? Pare-mi-se că habar n-ai! Habar n-ai că există o cale către traista puturoşeniei tale, de fapt o cale către toate traistele, care se numeşte SEO, adică Search Engine Optimization sau, în traducere nu liberă, ci de-acum consacrată, Optimizare pentru motoare de căutare.
Eu ştiu, fiindcă mi-am rupt din timpul de somn ca să mă uit în Wikipedia, şi-am aflat că e de fapt vorba despre „un proces de perfecționare (favorizare) a vizibilității site-urilor web sau paginilor web în cadrul ordonării rezultatelor căutării în lista făcută de motorul de căutare. SEO este o subcategorie a marketingului online SEM[2]… și reprezintă totalitatea tehnicilor prin care un site web este adus la o formă în care este propulsat mai sus în lista de rezultate date de un motor de căutare pentru diverse cuvinte-cheie. Cu timpul, optimizarea unei pagini web a unui site a devenit un serviciu oferit de unele companii și/sau corporații.”
Deci există experţi, cucoană, pricepi? Dar să vezi poznă, în Wikipedia nu scrie absolut nimic despre factorul SEO pe care îl ignoră 90% din specialişti[3]. Ar trebui să actualizeze cineva articolul ăla, nu crezi? Şi să trimită lumea pe site-ul agenţiei DWF, care pune la dispozitia clienţilor săi 2 solutii complete (creşterea vizibilităţii siteului prin SEO şi eliminarea rezultatelor negative din Google prin ORM, adică Online Reputation Management) şi un e-book care se poate descărca gratuit şi din care înveţi tot felul de lucruri[4].
Şi tu ar trebui să-nveţi. Să intri în rândul lumii – al unei lumi unde companiile care se ocupă de SEO sunt o prezenţă din ce în ce mai proeminentă.
Şi i-am promis c-o să-nvăţ – ca să scap de gura lui şi să-mi pot vedea de-ale mele.
[1] „Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316.
[2] Search Engine Marketing.
[3] Interacţiunea utilizatorului cu site-ul reprezintă factorul 1 în poziţionarea siteului în Google.
[4] Principalele etape de evolutie în SEO, factorii actuali în poziţionarea unui site, ingredientul magic în SEO, părerea specialiştilor despre noile update-uri Google, metode de devansare a celor mai puternici competitori.
După cum am mai spus-o pe-aici, pe undeva, citez: „Când îmi era de-adevăratelea nevastă (eu, tehnician-proiectant[1] – ea, casnică relativ grea de cap), Neaga (azi scăunel cu trei picioare aproape distrus după ce-a susţinut marele fund de băiat mare al mezinului nostru, Fane pe numele său de alint) colecţiona lenjerie de pat.”
Citatul odată încheiat, revin în actualitate menţionând că idotul de Fane pare să fi moştenit pasiunea maică-sii. Acum, după ce, aşa cum v-am povestit mai ieri, şi-a ales neveste (două gemene, una blondă şi una roşcată) de pe un site cu jocuri pentru copii, mezinul meu şi al Neagăi vrea să se pregătească pentru nunta dublă achiziţionând lenjerie de pat în cantitate suficientă, tot de pe Internet, aşa că sunt obligat să aflu ce avantaje are dacă o comandă de pe site-ul pe care tocmai l-a descoperit (din fericire, de data asta n-a mai nimerit la jucării):
Imaginaţi-vă că mi le citeşte pe toate silabisind şi bâlbâindu-se şi că, după ce reuşeşte cu chiu, cu vai, să-ncheie lectura, mă mitraliază cu întrebări, iar eu îi dau cele mai simple răspunsuri posibile. Cam aşa:
EL: Rigurozitate e tot una cu rugozitate?
EU: Nu.
EL: Fain. Nu-mi plac cearşafurile rugozicioase, fiindcă zgârie, este?
EU: Este.
EL: Puşculiţa e o puşcă mai mică?
EU: Nu.
EL: E un pistol?
EU: Nu.
EL: Atunci ce e?
EU: O puşcărie pentru bani. O spargi ca să-i ajuţi să evadeze.
EL: Trebuie s-o sparg ca să-mi iau ăia cinci bani din fiecare sută pe care-o să-i capăt înapoi?
EU: Nu, că o să ai cont, adică cheie.
EL: Atunci să ştii c-am pierdut ieri contul meu de la casa noastră.
EU: Poate-l găseşte cineva şi te fură dracului, să scăpăm de tine.
EL: Da, l-am scăpat. În buda vecinului din capul străzii, ieri, când m-am întors de la piaţă şi m-a durut burta. O singură oră, nici măcar nu m-a durut o zi. O zi calendaristică. Ce-s zilele calendaristice?
EU: Toate alea din calendar.
EL: Produsele se pot trimite înapoi şi după zile care nu-s în calendar?
EU: Nu, dar ai putea să le numeri numai pe alea lucrătoare.
EL: Zilele lucrează? Ieri ce-a lucrat?
EU: Te-a mai tâmpit o bucată.
EL: O bucată mare?
Şi o ţinem tot aşa, până se plictiseşte şi trece la poze. Alege de pe site-ul ăla două lenjerii, reprezentative[2], după părerea lui, pentru blondă:
… şi pentru roşcată:
— Gata, spune pe urmă, apăsând hotărât capacul laptopului peste tastatură. Azi a lucrat destul!
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. 
[2] Na, c-a mai învăţat de undeva încă un cuvânt „rar”, cum îi zice el. 😈
Fane, idiotul meu fiu candriu, s-a tuns… chel şi, zice el, a răcit la cerebel şi de aceea, de bună seamă, a rămas în pană de idei – de doi lei şi o para sau ceva mai răsărite. N-au fost bine priponite, frigu-a reuşit de le-a gonit cu căţel şi purcel printr-o gaură de cercel pe care încă nu şi-a dat-o în frunte ca să-l ajute să-nfrunte conformismul căpos cu ceva frumos. Mai frumos decât rama în care-a pus nana a bătrână, acum o săptămână, un tablou cu mine[1], tembel, surprins de penel cu capu-ntr-o cană cu zeamă de prună, deşi pentru motani nu-i bună, că li se pune pata să dea divorţ de toanta cu trei picioare lemnoase fiindcă n-are perniţe fiţoase şi mustăţi graţioase ca mâţele-n călduri din vecini… Şi fiindcă-mi doresc şi copii felini.
(Ei, lucrurile nu stau mie-n sută aşa, dar am vrut musai să scriu ceva, ca să nu mai stea singurel un împieliţat de căţel la Eddie-n tabel.)
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
Pe vremea când încă eram eu tehnician-proiectat, împrumuturile se luau de la bănci, de la prieteni, de la rude… Acum văd că se iau de la 17 lei pe săptămână!
Şi, tot pe vremea aia, împrumuturile astea se cereau sau se solicitau, nu se aplicau!
De aplicat se-aplică etichetele, şi-am s-aplic şi eu una:
PROŞTI, DAR MULŢI
V-o aplic vouă, dragi bipezi troglodiţi din România, care ştiţi să umpleţi facebook-ul cu urări insiropate cu patriotism de paradă de 1 Decembrie, dar vă bateţi joc de limba părinţilor voştri. Ptiu, stupi-v-ar mâţele! 😛
Când îmi era de-adevăratelea nevastă (eu, tehnician-proiectant[1] – ea, casnică relativ grea de cap), Neaga (azi scăunel cu trei picioare aproape distrus după ce-a susţinut marele fund de băiat mare al mezinului nostru, Fane pe numele său de alint) colecţiona lenjerii de pat.
Aşa stând lucrurile, în prezent, când am redevenit singurul autorizat s-o călărească (deoarece bucile lui Fane au lăsat-o fără picioarele pe care i le-a pus la loc fratele lui, Nelu), mă gândesc să-i fac cadou, de ziua internaţională a scăunelelor cu trei picioare (care nu exista până azi, dar azi am decretat eu că există şi că e azi 😛 ), nişte cuverturi de pat 3D. Da, aşa le cheamă, şi 3d sunt ele, nu patul. De fapt, cărui motan îi trebuie pat, când are, în exclusivitate, drept de folosinţă a rotundului lemnos al numitei Neaga?
În fine, fiindcă tot veni vorba, menţionez că exclusivitatea a devenit… teoretică. Practic, de ieri, de când a şmenuit Fane, zis Şmenaru’, un ceainic din el ştie ce magazin, obiectul ăla cu fund rotund şi cioc şerpuit tronează pe Neaga. Cu acordul lui Nelu! Că, cică, obiectul în cauză, chiar şi plin, n-are decât două kile, pe când eu, chiar şi lihnit de foame (cum sunt când pleacă Nelu în vreo delegaţie şi rămân în custodia lui Fane) am cinci. Deci totul e spre binele Neagăi, a decretat fiul meu, din dragoste filială faţă de lemnoasa lui mamă –acum, din fericire, necuvântătoare.
Din fericire pentru el , căci, dacă ar mai fi putut cuvânta, ar fi spus şi răsspus că fundul ăluia o arde ori de câte ori se aşează pe ea plin cu ceai fierbinte, ar fi dat telefoane la Protecţia Scăunelelor Tripiciorogate (o organizaţie non-profit care nu există, dar e un musai să fie înfiinţată) şi ar fi dat în judecată (pe paralele lui Nelu – singura creatură din casa asta capabilă să câştige un ban cinstit) Asociaţia Ceainicelor – şi ea inexistentă, dar Neaga s-ar fi apucat mai întâi s-o înfiinţeze, racolând toate cumetrele din vecini care încă mai preferă bârfa la gard în locul celei de pe pereţii facebookului.
Ei, şi nu mai ştiu ce voiam să vă spun de fapt. Până-mi aduc aminte, mergeţi la Eddie, unde găsiţi un tabel plin cu ceainice. Ceainăreală plăcută!
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
Ştiţi cine sunt eu, da?
Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.
Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!
Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:
— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!
Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!
Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.
Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.
Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!
Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 