Cugetările motanului Pandalie – 7 – Nu vreau aur

poza inspiratoare, preluată de la Vienela, la al cărei joc particip astfel

 

Meseria-i brăţară de aur!
Dar eu nu vreau aur, fraţilor!
Bogăţia-i vânare de vânt, fârtaţilor!
Nu vreau nici muncă înnobilatoare!
Vreau numai lenea albă a zăpezii topite sub soare!
Plăcere vremelnică, asta ni-e viaţa!
Eu vreau numai albul şi sărbătoarea din ea!
Aurul muncii li-l las altora!

Reclame

Antrenamentele motanului Pandalie – 3 – În casa noastră nu se epilează nimeni

Participare neoficială la SuperBlog, proba 4:

În casa noastră nu se epilează nimeni. Adoptarea acestui obicei ar fi o aberaţie într-o comunitate alcătuită din trei bărbaţi, un motan şi un scăunel cu trei picioare!

E drept că Ilian, care a fost cândva femeie[1], îşi priveşte cu oarecare jale părul bogat de pe fluierele picioarelor, dar, fiindcă oricum nu cântă la ele, nu săvârşeşte nici sacrilegiul jumulirii!

Însă, în amintirea vremurilor trecute, cumpără din când în când aşa-numitele „uleiuri după epilat”, pe care le lasă, destupate, pe etajera din baie, răspândind miresme/miasme insuportabile pentru un motan ca mine şi pentru un mascul păros ca Nelu. Numai lui Fane i se par arome apetisante! Era cât pe ce să dea un flacon peste cap! Noroc că l-am observat la timp şi, smulgându-i cu colţii mei personali un smoc de păr – cu piele cu tot – de pe fluierul piciorului stâng, l-am făcut să scape obiectul, al cărui conţinut destinat numai uzului extern s-a revărsat, cu generozitate, peste blana mea bicoloră. Urletele lui şi miorlăiturile mele i-au atras pe Nelu şi pe Ilian. Primul i-a tras lui Fane două scatoalce după ceafă, iar al doilea mi-a făcut mie imediat o baie – adică o chestie similară cu o şedinţă de tortură, dar niciun sacrificiu nu e prea mare pentru un tată de familie[1] când trebuie să-şi salveze copiii!


[1] Dacă nu pricepeţi cum vine asta, n-aveţi decât să cumpăraţi cartea care-mi conţine povestea. Nemira o vinde azi cu 13,93 lei. Sau, dacă vă e punga prea suplă, sau sunteţi mai zgârciţi sau mai iubitori de ecrane şi mai dornici să-l salvaţi pe acel frate al românului numit codru, puteţi comanda e-booku’, pentru care sus-numita editură nu cere momentan decât 10,12 lei; şi nu vă costă nici transportu’!

Antrenamentele motanului Pandalie – 2- Parfumul vânătorului

Participare neoficială la SuperBlog, proba 1:

Cu parfum de vânător
Ai farmec fulgerător.
Căprioara nu se zbate,
Cade ca zdreanţa pe spate.

Aşa sună prima versiune. În versiunea a doua, versul 4 este „Sufocată stă pe spate”- dar pentru asta n-am găsit poză. Şi sunt presat de timp, de-acum e un musai să pândesc deschiderea frigiderului; instinctul meu de vânător îmi spune că înăuntru s-ar putea să fi apărut, ca prin farmec, o halcă de carne macră. Nu de căprioară, de scroafă, că p-aia a tăiat-o nea Tase din capu’ străzii, de teamă că-i prea bătrână şi nici gerovitalu’ n-o mai ajută s-apuce Ignatu’.


  • căprioara din imagine a fost capturată de-aici.

Antrenamentele motanului Pandalie – 1- Obiectiv stabilit, 4% înfăptuit

Fiindcă Nelu persistă în nebunia lui (vrea musai s-aduc şi eu bani în casă!) m-am gândit să-mi exersez condeiul  – ca să devin advertorialist.

Obiectivul odată stabilit, m-am decis să iau parte la SuperBlog – neoficial, doar aşa, pentru încălzire, scurt şi la obiect. Drept care nu veţi găsi aici linkuri către vreun sponsor (pentru că nu mă sponsorizează nimeni, nu?), ci doar linkuri nofollow către enunţurile probelor lansate, ca să priceapă toată lumea despre ce vorbesc. Iar note aştept din partea dumneavoastră, stimaţi cititori, dacă existaţi!

Iată acum şi înfăptuirea obiectivului – în proporţie de 4%, adică răspunsul meu la una dintre cele 25 de probe (nu garantez că vă voi delecta participând la toate), şi anume la proba nr. 3:

Nu pap ştampilă, printer nu halesc,
Dar personalizare îmi doresc,
Dacă îmi pune-n pâine, apetisanţi,
Vreo patru sau chiar cinci şoareci crocanţi.


Găsiţi, aici, linkuri către alte obiective personalizate.
La vânătoare de şoareci am fost aici.

Cugetările motanului Pandalie – 6 – Orbind

 

Îmbătrânind încet şi-orbind treptat,
Nu mai vedem nimic din ce-a-ncânat
Privirea noastră-n primăvara vieţii.
Dar, cu trufie,-ncepem să dăm lecţii.

N-admitem c-avem văzul alterat.
Susţinem, sastisiţi, că s-a stricat
Tot ce era, cândva, bun şi frumos,
Că astăzi este totul mai prejos.

Mai ştim cum îi priveam pe cei bătrâni,
Dar spunem c-am fost tineri şi nebuni.
E lumea peisaj înnegurat
Când, mai şi-acrindu-ne, orbim treptat.

 

Provocat fiind, am cugetat niţel.
Şi m-am trecut şi-aici, într-un tabel.
Dar, ştiţi, eu doar mă joc – şi-s şi cam ţăcănit.
Nu luaţi prea în serios un motan măsluit! 😛

Cugetările motanului Pandalie – 5 (cu o duzină de cuvinte impuse)

 

Uneori mă gândesc că-n mine se-ascunde un filozof în stare latentă. Pentru că, într-un stil pur omenesc ce încă nu mi-a devenit străin, îmi trec prin cap tot felul de întrebări:

Unde ne e liberul arbitru atunci când vine somnul, când nu-i putem scăpa din mreje? Aş fi în stare să pun rămăşag  că orele în care ne stăpâneşte sunt o arvună pe care i-o plătim morţii în rate minuscule, noapte de noapte, şi nu numai noaptea…

Oare n-ar trebui să ne fascineze mai mult umbrele, modul în care călătoresc alături de noi?

Oare n-ar fi fost mai mişto dacă pe Traian Vuia l-ar fi chemat Decebal? Ca să fie dacii mai cu moţ decât romanii?

Am putea considera cuvântul o arcadă care limitează gândul? Sau gândul o arcană care iniţiază cuvântul?

Ne putem lăsa conduşi de lene când dorim mai multă graţie în mişcări?

Şi aşa mai departe…

 

Dar, până una alta, vă sfătuiesc să vă lăsaţi conduşi de linkurile pe care le veţi găsi în acest tabel.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 8 (pt. duzina de cuvinte) – Punct de plecare…

… pentru romanul pe care zice Nelu[1] că ar trebui să-l scriu eu (în calitate de pictor necizelat 😛 ), adică să i-l dictez lui Fane[2]:

Salt în spaţiu şi timp, absorbţie… Eoni absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâtea secunde, parseci absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâţia milimetri, totul ca supliment de imagine stranie, de univers comprimat, pentru o fracţiune de secundă, într-un spaţiu de dimensiunile unui pepene. Şi apoi expansiunea – şi destinaţia la care ajungi, somnolentă ca după orice efort istovitor, dornică de binecuvântata uitare dăruită de o noapte fără vise. Dar nu poţi nicidecum să dormi, nu în acea explozie de lumină, defilare de raze reflectate de miile de oglinzi care-i servesc drept steaguri de luptă unui despot august, în inima unui război cel puţin bizar.


[1] – El a scris tâmpenia asta, pornind de la o duzină de cuvinte. Iar coana Mariana, o cunoştinţă de-a noastră, a folosit aceeaşi sursă de inspiraţie ca să-mi propună un început pentru un cu totul alt soi de poveste (îl puteţi citi mai jos).
[2] – V-am zis că idiotu’ ştie să scrie şi să citească? 😛

 

– Mariano mamă, zice Matilda, pe înserate, ia aprinde tu lumina aia şi uită-te bine la mine. Ei, adaugă, după ce-i fac pe plac, ce zici de înfăţişarea mea din această seară de august? Nu ţi se frânge inima când mă vezi atât de somnolentă? Buhăită ca un pepene? Nu crezi că mi-ar prii o absorbţie de cofeină?

Mă holbez la ea şi-n minte în revine o imagine pe care-o crezusem pierdută în uitare: o văd, cu douăj’cinci de ani mai tânără, întoarsă de la ultima defilare, atât de stoarsă de vlagă încât îmi închipuisem c-o bătuseră colegii cu niscaiva cozi de steaguri, sau că-i adăugase spectacolului patriotic un supliment palpitant, făcând un salt în gol de pe cea mai înaltă tribună…

– Opera Marianei

Jurnalul motanului Pandalie – 7 – A înnebunit Nelu!

Da, da, Nelu a-nnebunit. Pe bune şi fără mişto!

Cică să pun mâna să câştig şi io un ban, sau măcar să-mi dau silinţa, cum face Grişka, care e motan sadea, nici măcar n-a fost, la viaţa lui, tehnician-proiectant şi poet, ca mine!

Ce idee, dom’le, ce idee! Unii nu se mai satură de bani! (E drept că suntem cam sărăntoci… dar orişicât… )

Jurnalul motanului Pandalie – 5 (altă însemnare consemnată în tabelul duzinii de cuvinte)

Ştiţi ce ţi se poate întâmpla când, aşa cum am păţit-o io[1], după ce-ai fost om şi ţi-ai văzut doi spermatozoizi căpătând înfăţişare omenească – unu’ de idiot (Fane) şi altu’ de inginer (Nelu) –, te transformi într-un felis catus sapiens sapiens, însurat c-o fostă muiere tâmpiţică, preschimbată la rându-i în scăunel cu trei picioare? (Ăstuia nu ştii cum îi zice pe latineşte, da’ ştii că pe el îşi fac veacu’, cu profundă dragoste filială, numai şi numai bucile cărnoase ale idiotului.)

Ei bine, te trezeşti într-o bună după-amiază, când e somnu’ pisicesc mai dulce şi mai dulce, într-o succesiune de urlete din ce în ce mai disperate, trâmbiţate de un glas sumbru:

– Aa-a-aaaaa! Ajutooor, oameni buuuni! Să-ăăă-riii-ţi!!!

Şi tu, deşi nu mai eşti om, sari din somn cu mustăţile zbârlite, temându-te c-o să vezi degetul descărnat al ăleia cu coasa arătând către unu’ dintre locuitorii menajerei care ţi-e cămin.

Şi dai cu ochii de Fane, căzut în genunchi, cu chipu’ descompus de durere sub tuleiele bărbii nerase de vreo cinci zile. Şi oare din cauza bărbii ăleia are ceva de-a dreptu’ cadaveric? Că, pe vremea când vedeai fără ochelarii pe care n-o să-i ai în vecii vecilor (că unde naiba s-a mai pomenit mâţă cu bicicletă pe nas?), citişi pe undeva că ăsta, păru’, mai creşte, afurisitu’, şi după moarte.

– Tatăăăăăă!!! zbiară el, când vede că te-ai trezit, şi se repede şi te ia în braţe, şi-ncepe să plângă cu sughiţuri, şi lacrimile îţi udă blana într-un asemenea hal încât te temi c-o să te trezeşti cât ai clipi într-un giulgiu de apă – şi sărată pe deasupra! – şi stupeşti de parc-ai fi pisică din tată-n fiu, şi zgârii tot aşa, şi te eliberezi în sfârşit din strânsoarea idiotului. S-a pră-păăăă-diiit, tatăăăă!!! îi dă el înainte cu zbieratu’, fără să se sinchisească de zgârieturi, aşezându-se în patru labe pe podea, ca să stea nas în nas cu tine. Săraca, era putregai! Cred c-avea cancer lemnos! Sau era plină de carii!

– Carii ai tu, boule, că de-aia-ţi pute gura! Ăia care rod lemn îs cari! zice ălălalt fost spermatozoid al tău, ingineru’, ciudat de calm, scoţându-şi nasu’ din laptop, că de la o vreme a-nlocuit ziarele c-o chestie care se cheamă feisbuc – unde cică rupe inima târgului cu pozele tale.

– Tu să te cari! urlă Fane. Să nu te-atingi de mama mea moartă!

Moartă? Mă-sa? Adică mama lui? Nu”mama lui de idiot!”, ci maică-sa, adică nevasta ta, Neaga, lemnoasa, coana scăunel cu trei picioare?!

Te dezmeticeşti, te uiţi în jur şi-o vezi, cu alea trei picioare zburate care-ncotro şi cu rotundu’ pe care-l susţineau (scârţâind când i se-adăuga şi fundu’ idiotului) crăpat în două.

– Să nu-ndrăzneşti s-o pui pe foc! continuă zbieretele lui Fane. Are şi ea dreptu’ la mormânt şi la prohod, ca tot omu’! Şi la car mortuar! Şi la solfegiu funerar!

Ia te uită, te miri tu, ce cuvinte a-nvăţat ăsta, idiotu’! „Car mortuar”! Adică „dric” nu mergea? Da’ cu „solfegiu” tot a dat-o-n bară, deşi rimează  a-ntâia cu „cortegiu”… (Ai fost poet şi ai rămas cu pasiunea rimelor, nişte cozi şi ele, deşi nu tot atât de lungi ca alea pisiceşti, nu?)

– Poate-oi fi vrând să tocmesc şi vreo trei popi, plus un mitropolit, bombăne Nelu, închizându-şi laptopu’. Mai bine caută cleiu’, cât mă duc eu după ciocan şi cuie! Că mă-ta nu-i moartă, are doar… fracturi deschise. Şi-o dregem şi de data asta, că, de când e lemnoasă, are mai multe vieţi decât o mâţă! Numai să nu te mai pună necuratu’ să-ţi sprijini dosu’ pe ea, că iar o s-o faci arşice! De-acu’ înainte, pe ea nu se mai suie decât tata!

Tata, adică eu, îţi spui, întrevăzând o nouă fericire conjugală. Nu e pe măsura celei care se-aşterne pe chipu’ lui Fane înainte de-a pleca în fugă după clei, dar te culci la loc fiind totuşi sigur c-o să ai parte de oarece vise frumoase, cu o pronunţată tentă erotică…


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 4 (însemnare consemnată în tabelul duzinii de cuvinte)

După părerea fiului meu Fane, zis Şmenaru sau Idiotu, azi-noapte, când a intrat din nonstopu’ vecinului Gore, ăla de peste drum, care, din lipsă acută de clienţi, îşi expunea propriul greabăn dormind cu capu’ pe cântar, a dat dovadă de clemenţă fiindcă n-a săvârşit un genocid sufocând, prin îndesare în buzunarul blugilor săi, întregul colaj de bancnote şi creiţari din sertarul uitat deschis, ci s-a mulţumit cu un gest mai puţin blasfemic la adresa dreptului de proprietate; cu alte cuvinte, şi-a menajat noul card, nefăcând uz nici de el, nici de vreun alt mijloc de plată a celor câteva sticle, evident pline, destinate unui golem bucolic, acesta fiind numele dat de el însuşi unui chef grandios, care ne goleşte minţile prin spălare cu alcool ingerat pe cale bucală :mrgreen:

După părerea mea [1], soră geamănă cu a unor experţi în materie – şi zău că nu-s colportor! – Fane n-are totuşi dreptul la un brevet de idiot, fiindcă, deşi nu e un fiu foarte respectuos, a dat, cu ocazia mai sus-pomenită, dovadă de grijă faţă de un tată ca mine, aflat într-o situaţie cu totul specială, adică a bălit şi 3 (trei) plicuri de Whiskas Supreme!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).


Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai jucat şi alţii, adunaţi în colajul din acest tabel.

Cugetările motanului Pandalie – 4 (cu o duzină de cuvinte impuse)

– pentru duzina de cuvinte, jocul găzduit, ca de obicei, într-un psi-tabel.

Timpul vine de undeva, dintr-un izvor de secunde. De-acolo a curs peste noi întotdeauna. Dincolo de albia lui e altceva – un loc ciudat, o lume în care nu merită să trăieşti – fiindcă, dacă nu există timp, n-ai când să faci nimic 😉 Nici măcar greşeli 😛 Poate că am trecut prin ea – într-un fel sau altul – înainte de a ne naşte. Şi poate că-n ea o să ne-ntoarcem – prin moarte.

– Ilie Pandalie,
fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”
(pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal . )

În calitate de motan extrem de ocupat (tată de familie de bipezi) îmi cer scuze fiindcă nu vă voi face vizite şi vă voi răspunde cu întârziere la eventualele comentarii.

Cugetările motanului Pandalie – 3 (cu o duzină de cuvinte impuse)

– pentru duzina de cuvinte, jocul găzduit, ca de obicei, într-un psi-tabel.

Ceva te provoacă, şi îţi începi peregrinarea; pas după pas, ni te alături nouă, celor care ne cheltuim timpul ca şi cum am fi uitat că există o limită… Şi, cu toate că în final plătim scump, lăsând în urmă, drept taxă de drum, tot ce e în noi carne, os şi sânge, nimeni nu lipseşte, nimeni nu ştie pe ce cale să preschimbe în faptă vorbele „eu stau pe margine şi privesc”…

– Ilie Pandalie,
fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”
(pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal . )

În calitate de motan extrem de ocupat (tată de familie de bipezi) îmi cer scuze fiindcă nu vă voi face vizite şi vă voi răspunde cu întârziere la eventualele comentarii.

Jurnalul motanului Pandalie – 2 – Pe lângă cine ai trecut azi?

(psi-luneală)

Păi, dacă întrebarea asta e pentru mine, aş putea spune că:

În dimineaţa asta, am trecut de n-şpe ori pe lângă frigider. Fiindcă ştiu că înăuntru e ficat proaspăt, mâncarea mea preferată! De-aia am şi mieunat la uşă – până am răguşit, şi-au început să mă doară până şi mustăţile… Da’ cine să m-audă? Nelu e la serviciu (până una-alta, el ne ţine pe toţi), iar Ilian îi citeşte lui Fane „Capra cu trei iezi”. Da’ i-o citeşte de fiecare dată altfel, pune de la el, inventează, şi lupu’ scapă de fiecare dată teafăr, de fiecare dată în alt fel… (Cititorii poveştii mele[1] ştiu de ce! :)) Aşa că Fane e în culmea fericirii şi ne-a anunţat solemn că Ilian e unicu’ lui prieten adevărat…

În drum spre fereastra deschisă, aia care dă în curtea din dos, am trecut pe lângă perechea de izmene în care s-a transformat Flory, Florica Podoabă… După ce s-au bătut pentru ea (ocazie cu care sărmana s-a mai descusut niţel), fiindcă voiau amândoi s-o îmbrace, Fane şi Ilian au abandonat-o pe covor, în mijlocu’ camerei… (Ştiu că, dacă nu mi-aţi citit povestea[1], din chestia asta n-aţi înţeles nimic, da’ n-am ce vă face! O să vă explic când oi avea mai mult timp!)

În curte am trecut pe lângă şobolanul Gherase.  Ne-am salutat politicos, fiindcă, după modelul colegelor mele de carte, nevestele din „Paradisul bărbaţilor”, am încheiat şi noi un pact de neagresiune. Şi pe urmă ne-am văzut fiecare de drum.

Am trecut şi pe lângă Delia, pisica babei grase – adică a doamnei Colăcescu (un nume predestinat, ca să zic aşa, cred că de-aia s-a umplut de colaci de grăsime).  Dar, Dumnezeule al tuturor felinelor, frumoasă făptură! Delia, nu Colăceasca! Mare păcat că sărmana (tot despre Delia vorbesc) a fost sterilizată. Dacă mă-ntrebaţi pe mine, mai bine-o sterilizau pe babă, pe Colăceasca, înainte de a le aduce pe lume pe ţaţele alea două, fetele ei, de-acuma deja muieri bătrâne şi… nesuferite – asta ca să mă exprim elegant!

Când am condus-o pe Delia acasă, mai trecut şi pe lângă Tase, dulăul Colăceascăi, şi mătăhălosu’ a-nceput să latre ca tembelu’, cum face de fiecare dată când mă vede, şi să se smucească-n lanţ, şi eu m-am apropiat, aşa, de-al dracului, pân’ la doi centimetri de locu’ unde-l opreşte pe el lanţul ăla, şi l-am stupit ca…

Ei, da’ las’ că vă mai povestesc altădată! Acu’ tocmai s-a-ntors Nelu, şi ăsta-mi deschide cu siguranţă frigideru’ şi-mi dă o bucată mare de ficat! Aşa că uraţi-mi poftă bună şi, ca să nu vă plictisiţi cât mănânc, daţi o fugă la psi şi cutreieraţi tabelul cu link-uri de-acolo, ca s-aflaţi cine pe lângă cine a mai trecut azi. Lectură plăcută!


[1] „Revelion cu Scăunel şi Pisică”, inclusă în volumul Floarea de Loldilal  , la p. 316.