Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Reclame

Jurnalul motanului Pandalie – 18 – Ritual solemn, cu jucării din lemn

 

În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.

Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?

Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…

Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.

— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.

Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.

Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.

bigjigs-primul-meu-puzzle-safari-set-4-bucati-198567   learning-resources-sonerii-pt-raspuns-animale-1227

În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.

Cauciucuri pentru tractor – spicuiri de pe prima pagină

Când ne-am întâlnit, plângea. Jelea ziua muribundă, privindu-i printre lacrimi sângele împroşcat pe cer. Ştiam că avea să plângă şi la despărţire, jelind moartea nopţii, cu ochii la fantoma lunii, din ce în ce mai palidă sub razele soarelui necruţător. Şi ce-aş fi putut să-i spun între cele două hohote metaforice, versificate pe foile îngălbenite ale unui caiet dictando vechi? Am ales ceva prozaic, adică am rostit primele două cuvinte care mi-au trecut prin cap:

— Cauciucuri agricole.

Când m-a auzit, a închis stiloul, dar nu şi caietul. Şi-a ridicat privirea şi şi-a înfipt-o în ochii mei.

— Agricultura e…

Mi-a fost teamă c-o să spună „pe moarte, o sfârtecă plugurile de mii de ani”. Aşa că m-am grăbit să termin propoziţia în locul ei:

— … e pâinea şefului meu. Pâinea suplimentară. A moştenit ceva pământ şi doar n-o să-l lase pârloagă. Îl lucrează. Mecanizat. Şi, într-o civilizaţie pe care-o ţine pe roate roata, anvelopele sunt esenţiale. Iar întrebarea de bază ştii care e?

— Cum a…? a început ea.

Şi mi-e mi-a fost teamă c-o să spună „Cum agonizează roata?” aşa că m-am grăbit dezvălui eu întrebarea în cauză.

Cum alegi cauciucuri agricole?

— De ai inimă şi minte…, a fost noul ei început de răspuns şi, de data asta, m-am temut c-o să-mi recite „Scrisoarea V”, aşa că am întrerupt-o iar.

— Ajunge să ai minte, ca să-ţi dea prin cap să cauţi pe net, să vezi care sunt preţurile, avantajele… De pildă, dacă intri la „Anvelope Acvila”, afli că: „Anvelopele agroindustriale trebuie să ofere performante bune în regim de lucru intens, sub sarcini solicitante. Trebuie să aibă o mare rezistenţă la uzură şi performante solide privind consumul de carburant, să beneficieze de o buna tracţiune pe diferite tipuri de teren (zone agricole, suprafeţe accidentate, terenuri nisipoase, cu pietriş, mlăştinoase).” Şi se subînţelege că de la ei poţi cumpăra aşa ceva. Şi dacă poţi – şi poţi, că preţurile sunt accesibile – cumperi. Sau îţi sfătuieşti şeful să cumpere. Şi el e mulţumit, şi te promovează.

— Şi aşa mor posturile vechi, mai proaste, cu moartea lor se umflă salariile noastre…, a comentat ea, iar mie mi-a venit în sfârşit ideea salvatoare.

Am sărutat-o, şi toate cuvintele macabre au pierit, mistuite de ardoarea pasiunii şi/sau înecate în sângele nostru înfierbântat.


Rândurile de mai sus nu fac parte din nicio povestire inclusă în volumul Floarea de loldilal. Se vor găsi pe prima pagină a unui roman. Sau poate că n-o să fie decât o nuvelă. Deocamdată singura certitudine e titlul. Se va numi Cauciucuri pentru tractor. Iar pentru coperta unu e foarte posibil să-mprumut o poză de pe site-ul acvila-romania.ro. Poate pe asta:

anvelope-kenda-cr308-400-r8-0

Jurnalul motanului Pandalie -15 – Mirese pentru Fane

Aş vrea să dorm, încovrigat pe rotundul lemnos – şi destul de răcoros – susţinut de cele trei picioare ale Neagăi, nevasta mea preschimbată în scăunel, un fenomen pe care l-am explicat, cum m-am priceput, în povestea mea[1]. Aş vrea să dorm, dar nu pot, fiindcă Fane, fiul meu idiot, îmi dă neobosit târcoale, de parc-ar vrea să-şi prindă o coadă invizibilă, şi bombăne la fel de neobosit:

— Nimeni nu se gândeşte la Nelu, singur la Londra, încercând, bietul, să se-nsoare. Numai eu sunt cu gândul alături de el, numai eu, numai eu. Numai eu mă gândesc c-o să fie nevoie de-o rochie de mireasă! Numai eu. Singur eu. Singur eu am găsit online o casă de modă, un loc unde poţi să-ţi alegi un manechin şi să-l îmbraci cum pofteşti.

Ilian, care moţăia pe canapea, face ochii mari şi-l priveşte cu interes.

— Ce casă de modă e asta?

— Jocuri online dress up.

— Poftim?!!!

mireasa_pt_Nelu mireasa_pt_Nelu2

— Pofteşte să vezi, zice idiotu’, îşi întrerupe târcoalele şi se îndreaptă pe laptopul vechi, lăsat de Nelu pe mâna lui. Uite, am ales două gemene, o blondă şi o roşcată, şi câte-o rochie de mireasă pentru fiecare…

Ilian se ridică de pe canapea, priveşte ecranul peste umărul lui şi izbucneşte în râs.

— Bă, eşti prost făcut grămadă, eşti dus cu sorcova rău de tot! Nu vezi că ăsta-i un joc pentru fetiţe? Eşti pe www.xjocuri.com, un portal de jocuri!

Fane cască gura, cască ochii, închide gura şi o deschide iar, ca să-ntrebe:

— Fetele astea frumoase sunt de jucărie? Adică putem să le cumpărăm? Că tot ce e de jucărie e mai ieftin, nu? Şi, dacă le cumpărăm, pot să le păstrez eu, mirese pentru mine, şi să-i trimitem lui Nelu numai rochiile?

— Ia te uită ce-i trece cretinului prin minte! râde Ilian. Ia intră tu în contu’ ăla de ţi l-am făcut pe feisbuc şi-anunţă-ţi amicii c-ai găsit online un târg de fete!

— Păi hotărăşte-te, se supără Fane, ori e joc pentru fetiţe, ori e târg de fete!

 — Dă şi tu cu banu’, răspunde Ilian, şi se întoarce râzând pe canapea.

Aş râde şi eu, dar, de când sunt motan, nu prea-mi mai reuşeşte. Şi, oricum, aş face mai bine să m-ascund sub canapea; pentru că, dacă se prinde că râde cineva de el, Fane se răzbună trăgându-mă pe mine de coadă.


[1] Sunt Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Jurnalul motanului Pandalie -14- Nelu vrea să se-nsoare la Londra

— Fii atent, bă. c-o să-ţi dictez rar şi clar, îi spune fiul meu Nelu, ingineru’, fiului meu Fane, idiotu’ (pentru că vrea să-l deprindă cu scrisul). Începem: bilete de avion spre Londra la 79 EUR.

— Două bilete, 158 EUR, spun eu, bucuros că încă mai pot face socoteli.

— Lasă, tată, că ştiu că n-ai uitat tabla înmulţirii, se strâmbă Nelu. Nu te mai osteni cu atâtea calcule, că nu iau decât un bilet.

— Păi nu merge şi Fane? mă mir eu[1]. De mine poate avea grijă Ilian.

— De tine pot avea grijă şi vecinii, că eşti mâţ blând şi nici nu zgârii rău. Fane nu merge fiindcă e cleptoman, ai uitat? Nu vreau să fiu nevoit să-l scot  din ghearele poliţiei engleze. Ar fi un unic mare dezavantaj, pe lângă mai multele avantaje pe care le am fiindcă am optat pentru zboruri ieftine cu Aerolines. Ia scrie, Fane:

  1. preţuri transparente
  2. informaţii utile care fac călatoria mult mai plăcută;
  3. planificarea vacanţei din cateva clicuri, multumita opţiunii de rezervare online a biletelor de avion;
  4. facilitare închiriere automobile, în Romania şi în străinatate.
  5. optiuni de cazare la hotel pe site-ul partener;
  6. plata de acasă, prin transfer bancar sau cu carte de credit.

— Mai rar, nene, protestează Fane, abia am ajuns la trei şi-am uitat ce-ai zis să scriu după trei.

— Bine, lasă, opreşte-te, zice Nelu, cu aerul generos al unui nabab. Pentru azi ai scris destul. Trebuie să-l iau cu binişorul, să nu-l tâmpesc de tot, adaugă, întorcându-se spre mine.

Dar, pentru mine, expresia „să nu-l tâmpesc de tot” e lipsită de sens în cazul lui Fane, o matahală deja totalmente şi ireversibil idioată. Aşa că schimb vorba.

— Auzi, da’ tu ce cauţi la Londra?

— Zăresc un prinţ călare, călare, călare, începe Nelu un cântecel din copilăria mea. El caută să se-nsoare…

Sar în sus, oripilat.

— Ce-ai spus?

— Vreau să mă-nsor c-o englezoaică. O agăţ şi-o duc direct la biserică. De exemplu, la Catedrala Sfântul Paul.

— Imposibil, protestez eu. Nu te poţi însura dacă nu zic eu că femeia corespunde.

— Unde scrie?

— E înţelegerea noastră nescrisă. Până acum mi le-ai prezentat pe toate.

— Şi m-ai scăpat, într-un fel sau altul, pe toate, mârâie Nelu, arătând spre Ilian.

Care capătă brusc grai.

— Nelule, iei două bilete şi mergem la Londra împreună. În fond, de când m-am ales cu mutra tânărului Ilie  Pandalie, îţi sunt ca şi un tată…

— Tocmai de-aia mi-am luat măsuri de siguranţă, râde Nelu. Biletul meu e deja cumpărat, bagajul m-aşteaptă la aeroport şi avionul decolează peste o oră şi jumătate. Aşa că… Pa, menajerie! Puteţi să-mi uraţi deja casă de piatră!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Cad stele de pe cerul meu…

(cântecul menestrelului Hylm)

fragment din povestirea Râpa amăgirilor, inclusă în volumul Floarea de loldilal

Cad stele de pe cerul meu…
Dar nu-i cerul de-acasă.
Eu sunt pribeag, pribeag mereu…
De dor fug, el m-apasă…

Cad stele de pe cerul meu,
De-acum e gol de stele,
E negru,-mi stă pe umeri, greu,
Cerul inimii mele.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti sigura rămasă,
Mă urmăreşti ca un duh rău,
Chemându-mă acasă.

Cad stele de pe cerul meu,
Le-ai doborât pe toate,
Dând iama-n ele ca un zmeu,
Căci vraja-ţi orice poate.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti singurul meu astru,
Ai pentru mine chip de zeu
Şi-ţi sunt supus sihastru.

Cad stele de pe cerul meu,
Doar tu rămâi în noapte,
Te văd în vise, curcubeu,
Te simt ciudat de-aproape.

Mă hăituieşti mereu, mereu,
Rea farmecfăcătoare,
Smulgi stele de pe cerul meu,
Chemarea ta mă doare.

Dar e mai rău fără de rău,
Iubita mea frumoasă.
Când stele cad din cerul meu,
Mă-ntorc la tine, acasă.


(Alte stele au căzut în tabelul lui Eddie.)

Vraja rochiilor de seară


Eu, Loena[1], am descoperit de curând magia altor vremuri şi a altor tărâmuri, de aceea m-am făcut luntre şi punte ca să desăvârşesc o vrajă a călătoriilor prin timp şi spaţiu. În lumea voastră am venit de multe ori şi-o să mai vin, fiindcă îmi place vraja numită Internet şi legătura ei cu atât de multe rochii de seară ieftine.

Ia uitaţi-vă, asta roşie, scurtă, e trăsnet! Îmi place culoarea şi ador catifeaua. Ambele fac din trupul meu focos o vâlvătaie, o vrajă a iubirii, a pasiunii.

În paranteză fie spus, vă garantez că rochia e ântr-adevăr superbă, exact aşa cum o vedeţi (toate sunt exact aşa cum le vedeţi), dar eu sunt, fără falsă modestie, de cel puţin o sută de ori mai frumoasă decât diva de pe site!

Mi se potriveşte un astfel de veşmânt provocator, mă dezvăluie cu o îndrăzneală rar întâlnită acolo de unde vin, dar o rochie lungă, tot roşie şi ea, dar de o nuanţă mai blândă (parcă voi îi spuneţi corai, nu?) dă frumuseţii mele un plus de mister. Uitaţi-vă, uitaţi-vă la asta!

Şi asta, a treia, a mi-a fermecat inima! O să mi-o comand negreşit – fără poşetă, în lumea mea nu se poartă.

Cred că e foarte potrivită pentru Marele Bal al Nopţii Lungi – de la curtea ub-ubarului. Ub-ubarul e mai marele planetei noastre, iar eu sunt cea mai mare vrăjitoare de pe planetă (acum, după ce Alonda a plecat la narzii ei – dar nu despre Alonda e vorba aici). Am vrăjit până şi inima lui, mi l-am făcut rob pe vecie, aşa că sunt, pe bună dreptate, Prima Doamnă a unei lumi întregi. Ştiţi ce înseamnă asta, cât de minunată e senzaţia de putere?

Pot face orice vreau, oricând, oriunde, oricui. Viaţa mea e ca o rochie de seară – superbă, fascinantă, aţâţătoare. (Aşa e în lumea mea, dacă o rup de timp şi spaţiu. Însă, în infinitatea de universuri infinite, paralele, e doar ieftină. Nu face nici măcar două parale, sau nu valorează nici măcar cât o ceapă degerată, cum se spune pe la voi, în ochii marilor magi ai continuumului spaţio-temporal, singurii şi cruzii mei stăpâni. Dar nici despre ei nu e vorba aici, o să vi-i descriu altădată. Acum îmi iau rochiile şi plec. Uraţi-mi să le port sănătoasă. 🙂 )


[1] Tânăra vrăjitoare din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal , p. 142

Jurnalul motanului Pandalie – 13 – Lepşuială duzinită sau duzină lepşuită

M-am gândit să duzinesc şi eu[1], ca toată lumea din tabelul ăsta. Şi, în acest scop, m-am autoservit c-o leapşă primită de un motan adevărat, Grigori Gheorghevici, zis şi Grişka, de la un club de pisici adevărate.

1. Ultima carte citită. Cum fu?

Moaşă-sa pe gheaţă, nu-mi aduc aminte decât că mă luă ameţeala! Că era scrisă prea mărunt. Şi cică poţi să umbli de la un pol la altul, cruciş şi curmeziş, fără să găseşti pe undeva ochelari pentru pisici. 😦

2. Citatul preferat.

Nu duce securea la tulpina copacului care te-a adăpostit de furtună. (Nicolae Iorga)

3. De ce blog? De cât timp?

Fiindcă n-am o coşmelie reală, trăiesc într-o poveste, m-am gândit că un blog ar însemna spaţiu locativ în plus. S-a întâmplat după ce-a apărut cartea şi-au zis unii că le-a plăcut.

4. Locul preferat din univers.

Sub cupola cerului.

5. Care este ultima publicație pe care ai cumpărat-o (revistă, ziar)? Când?

În casa asta numai Nelu cumpără reviste – Playboy. Şi le ţine pe toate ascunse într-o mapă, ca să nu le vadă cumva Fane, să se-ncingă tărâţa-n el şi, cleptoman cum e, să fure vreo femeie. (Idiotu’ de Fane e leşinat după poze; de citit nu citeşte decât prospectele medicamentelor, când are gripă.)

6. Ce site urmărești constant?

Dintre toate sitele din casa asta, stau cu ochii mereu pe aia de la duş, ca să nu mă stupească, Doamne fereşte, cu oarece apă. Ea şi afurisitul ăla de furtun cu care udă Fane florile. Mi-a stropit o dată coada şi a fost groaznic! Mi s-a tăiat răsuflarea, am rămas fără oxigen!

7. Preferi să te uiți la un film sau optezi pentru un serial? (Ultimul film vizionat vs. serial preferat)

Mi-s mare amator de telenovele – cine mi-a citit povestea ştie.

8. Mai ții minte care a fost primul tău id de mess? :)))

Îngheţată. Fiindcă Neaga mea, înainte de a se transforma în scăunel cu trei picioare[2], mânca la cină numai şi numai îngheţată.

9. Trei însușiri ale blogului ideal. (În viziunea voastră)

Să scrie despre mine, să facă reclamă cărţii în care locuiesc, să ridice pisicile în slăvi.

10. Produsul cosmetic preferat.

Aş vrea să-mi cosmetizez stomacul cu nişte supă cremă de şoarece.

11. Câine sau pisică? (Fără resentimente!) :)) – Fie! Orice alt animal, la alegere. Dar ziceți și de ce. Că așa… Poți spune vulpe argintie de coteț, dar vreau să aflu motivul pentru care aia argintie și nu roșcată de pădure, de stepă. :))

Om. Pentru pisici, e animalul de companie ideal.


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

[2]  Dacă aveţi nelămurări, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea.

Destăinuiri de vrăjitoare (1)

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoare de-aia cu ceaun pe pirostrii. Şi fac în el câte-o fiertură, câte-o licoare… nu-ş’ ce-i aia poţiune, nici ce-i ăla grimoar… Gherghina lu’ Blegu’ zice că-i carte de magie, da’ io nu-ş’ să citesc şi nu-ş’ ce-i magia. Ştiu doar să fac câte-o vrajă, o văz în umbre când pâlpâie lumânarea, când zboară bufniţa şi când sare pisica de pe sobă.  Nici bagheta nu-ş’ prea bine ce-i, da’ tot Gherghina zice c-aş putea să-mi fac una dintr-o coadă de mătură, că-i bună, cică, dacă vrei să chemi inorogi ori vreun dragon… Da’ cheamă-i cine ştie ce lighioane mai îs şi ăştia… Io chem doar vârcolaci şi strigoi, da’ numa’ când mă supăr… Când mi-s în toane bune chem câte-o şerpoaică.

Şi v-am spus asta aşa, ca să ştiţi la ce să v-aşteptaţi de la mine… Că poate ne-om mai întâlni pe-aci vreodată, deşi io nu mi-s din poveştile cu loldilalu’, că nici ăsta nu-ş’ ce e…


Despre tot ce nu ştie Marghioala, cătaţi informaţii în tabelu’ lu’ Eddie, poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Pozele nu le cătaţi, că-s de pe facebook (o altă ciudăţenie de care n-a auzit baba Marghioala), şi pun prinsoare că ochii voştri nu le pot vedea pe „peretele” de pe care le-am luat. 😛

Ispitind soarta

 

Iar întru toate-acestea chibzuind, am socotit să-mi caut o povaţă ispitindu-mi soarta, aşa cum fac fecioarele în prag de măritiş. Drept e, nu mai eram neîntinată, dar noua mea cunoaştere-mi spunea c-acest păcat nu eu aveam să-l ispăşesc!

Aşa că am făcut-o, după cum e vechea-nvăţătură, în noaptea când un tril de sortitoare mi-a pătruns prin geam.

Am început smerindu-mă spre ’naltul Cerului, ca să se uite Binele spre mine. Apoi m-am aplecat ş‑am sărutat umbrele răsfirate pe podea, ca să afle narzii că n-am război de dus în contra lor. Abia în urmă am străjuit oglinda de-a dreapta şi de-a stânga cu făclii şi, despuindu-mă, m-am aşezat în faţă-i, ca luciul ei să-mi prindă trupu-ntreg.

Atunci a venit vântul. Adică a fost o pală, care-a izbit făcliile pe rând. Şi, în cea din urmă pâlpâire-a lor, mi-am văzut spaima-n ochii larg căscaţi. Aş fi ţipat de frica beznei dacă oglinda nu s-ar fi luminat, albă ca neaua, dar oprind privirea să-i străpungă adâncul! Apoi s-a limpezit, din colţuri către mijloc, şi iarăşi am putut vedea-n tărâmul ei. Era acolo un bărbat. Voinic, chipeş şi tânăr, cu pleata albă…, cu ochii ispitind…

Am întins braţele spre el, şi el a râs, şi mi-a făcut un semn, ca să-i iau urma. Şi-au fost, o clipă, în oglindă, neguri. Dar s-au săltat, descoperind o chichineaţă, o odăiţă fără de ferestre, cu lut în loc de alte duşumele, şi-n mijloc c-un ceaun proptit de pirostrii. În el bolborosea o zeamă groasă, în care o femeie mesteca c-o creangă-nvârtoşată. Era desculţă şi înfăşurată într-un sac pestriţ, încins cu sfoară. Şi ea bolborosea! Ceva de ne-nţeles! Ca un descântec. Da’ era urâtă… Sfinte Cer! Şi, Sfinte, ce bătrână!… Cum să îţi zic, domnia ta? O babă hâdă! Aşa de hâdă că m-a cuprins frica când ea şi-a repezit spre mine mâinile descărnate, în vreme ce-i râdeau gingiile pustii şi ochii cheli de gene… Am dat din nou să zbier, dar a ţipat, ’nainte-mi, de-afară, sortitoarea.

Şi am ştiut. Deodată am ştiut că vrăjitoarea-aceea îşi trimitea în cele zări chemarea care se-oprea la mine. Şi, uitându-mi teama, am mai ştiut că vreau să merg la ea.

– Ţi se împleteşte soarta cu a ei, mi-a spus atunci o voce. Dar nu ştiu de era de om sau de muiere, aspră sau dulce… Pentru că eu, de fapt, n-o auzeam. Cuvintele creşteau direct în mintea mea, ca şi cum gândul meu le-ar fi născut! Dar eu simţeam că vin din altă parte şi le-am ascultat cu luare-aminte: O s-o găseşti în ziua nunţii tale. Dă-i iertarea ta lui Maud şi soroceşte unirea voastră în acea zi în care cel de-al cincisprezecelea an al vieţii tale va fi plin. Şi-ncrede-te c-atunci vei şti ce vrei, şi totul după vrerea ta o să se‑aleagă!

– Facă-se-ntocmai! am şoptit. Că, poate-oi fi ştiind domnia ta, cu-asemenea vorbe chemi o soartă care ţi-e pe plac.

Şi s-a-ntâmplat ceea ce trebuia. În apele oglinzii m-am regăsit pe mine, cea dintotdeauna – pentru că se-aprinseseră făcliile şi mă puteam vedea!

(Fragment din „Râpa Amăgirilor” – volumul Floarea de Loldilal, pag. 142 -, inspirat de obiceiurile de Bobotează)

Dependenţă

 

Eşti un student stupid? Lipsa cronică de idei din bietul tău cuget e marea ta durere? Eşti liber să plângi, să verşi un potop de sentimente murate în faţa unor sfinţi impasibili, după ce-ai aprins o droaie de lumânări. Dar ideal ar fi să te faci frate siamez cu un computer deştept – deşi asta dă o dependenţă care poate avea urmări catastrofale, după cum o demonstrează anonimii eroi din schiţa de mai jos, scrisă cu iubire de distopie:

 

Negustorul ambulant, calculatorul si falimentul

(Fragment din „Tarele unui secol prosper”, conferinţa romanţată a istoricului Yehudi Karmah, difuzată marţi, 22.02.2222, la o oră de maxima audienţă, pe toate canalele audio din Eurasia Centrală)

Calculatoarele de buzunar cu bio-alimentare sunt nu numai cele mai fiabile, ci şi cele care iţi asigură independenţa – ceea ce nu se poate spune nici despre cele cu baterii solare, nici despre cele cu baterii clasice, de unică folosinţă. Căci, smogul deceniului VIII al secolului XXI fiind dens şi aproape omniprezent, o baterie solară se reîncarcă greu, dacă – norocosule! – ai nimerit una excepţională; altfel, nu se reîncarcă niciodată! Cât despre bateriile clasice, deşi sunt din ce in ce mai scumpe şi mai greu de procurat, toţi negustorii ambulanţi le prefera.

— Paradoxal!, exclamă cei care nu ştiu că veniturile modeste ale ambulanţilor nu permit accesul la acel regim alimentar strict natural, bogat şi variat, şi la odihna zilnică de minimum opt ore, fără de care nici un organism nu poate alimenta un calculator (fie el şi de buzunar) cu propria lui bio-energie.

Cât despre renunţarea la calculator…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)


Aici găsiţi un microtext pe aceeaşi temă.

În tabelul lui Eddie găsiţi alte texte care conţin cele 12 cuvinte îngroşate din primul paragraf.

Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

 

Ştiţi cine sunt eu, da?

Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.

Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!

Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:

— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!

Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!

Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.

Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.

Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!


Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 8 (pt. duzina de cuvinte) – Punct de plecare…

… pentru romanul pe care zice Nelu[1] că ar trebui să-l scriu eu (în calitate de pictor necizelat 😛 ), adică să i-l dictez lui Fane[2]:

Salt în spaţiu şi timp, absorbţie… Eoni absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâtea secunde, parseci absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâţia milimetri, totul ca supliment de imagine stranie, de univers comprimat, pentru o fracţiune de secundă, într-un spaţiu de dimensiunile unui pepene. Şi apoi expansiunea – şi destinaţia la care ajungi, somnolentă ca după orice efort istovitor, dornică de binecuvântata uitare dăruită de o noapte fără vise. Dar nu poţi nicidecum să dormi, nu în acea explozie de lumină, defilare de raze reflectate de miile de oglinzi care-i servesc drept steaguri de luptă unui despot august, în inima unui război cel puţin bizar.


[1] – El a scris tâmpenia asta, pornind de la o duzină de cuvinte. Iar coana Mariana, o cunoştinţă de-a noastră, a folosit aceeaşi sursă de inspiraţie ca să-mi propună un început pentru un cu totul alt soi de poveste (îl puteţi citi mai jos).
[2] – V-am zis că idiotu’ ştie să scrie şi să citească? 😛

 

– Mariano mamă, zice Matilda, pe înserate, ia aprinde tu lumina aia şi uită-te bine la mine. Ei, adaugă, după ce-i fac pe plac, ce zici de înfăţişarea mea din această seară de august? Nu ţi se frânge inima când mă vezi atât de somnolentă? Buhăită ca un pepene? Nu crezi că mi-ar prii o absorbţie de cofeină?

Mă holbez la ea şi-n minte în revine o imagine pe care-o crezusem pierdută în uitare: o văd, cu douăj’cinci de ani mai tânără, întoarsă de la ultima defilare, atât de stoarsă de vlagă încât îmi închipuisem c-o bătuseră colegii cu niscaiva cozi de steaguri, sau că-i adăugase spectacolului patriotic un supliment palpitant, făcând un salt în gol de pe cea mai înaltă tribună…

– Opera Marianei

Jurnalul motanului Pandalie – 7 – A înnebunit Nelu!

Da, da, Nelu a-nnebunit. Pe bune şi fără mişto!

Cică să pun mâna să câştig şi io un ban, sau măcar să-mi dau silinţa, cum face Grişka, care e motan sadea, nici măcar n-a fost, la viaţa lui, tehnician-proiectant şi poet, ca mine!

Ce idee, dom’le, ce idee! Unii nu se mai satură de bani! (E drept că suntem cam sărăntoci… dar orişicât… )