Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Ciot de… Ocom’Or

Ger, zăpadă, polei, ţurţuri, vânt… Superb alb polar, iarnă faină… Când ai parte de ea, e numai bună ca să stai în casă, simţind din plin cele 30 de grade Celsius de lângă gura deschisă a sobei, privind aburul înălţat din mămăliga fierbinte (făcută de altcineva) sau din cana cu ceai, gândindu-te, fără vreo legătură cu ceva anume, că n-ai mâncat niciodată piure de castane şi depănându-ţi, tu ţie, o poveste dintr-un tărâm al frigului etern:

Salopetă de blană cu glugă, cizme cu crampoane, cojoc miţos, mască de ger, lanternă-n mijlocul frunţii, lanternă în piept, lanterne-n palme. Aşa arată Dyus.

Aşa arată toţi cei care viermuiesc în jurul motosăniei. Unii o ancorează împlântând în gheaţă două duzini de crampoane cu gheare lungi, alţii  o înconjoară cu parazăpezi meşterite din pânză impregnată cu grăsime de zgor şi fixată temeinic de ţăruşi ciopliţi din oase de urs chel. Au semnele lor, care le spun limpede că se va stârni furtuna, şi nimeni nu vrea ca imensul vehiculul care le e unicul adăpost să fie troienit după ce va fi fost împins încoace şi încolo în timpul popasului de noapte. …Ca şi cum n‑ar fi noapte tot timpul! De fapt, ei îi spun popas de somn!

– Verificaţi şi călăuza! porunceşte Dyus. Apoi se îndreaptă către Zan’nuz, care adastă în coasta motosăniei, cu umerii căzuţi şi cu braţele – şi-aşa cam lungi – atârnând ca ale unei momâi dezarticulate. Stinge-ţi lumina de pe frunte şi priveşte stelele, prinţule! îl îndeamnă. E vremea să te învăţ să-ţi alegi singur calea. Ascultă‑mă cu atenţie! Pe-aici e bine să fii întotdeauna în stare să stai numai şi numai pe picioarele tale.

– Stelele… Stele şi iar stele, niciodată soare…, bodogăneşte Zan’nuz, abia mişcându-şi buzele in spatele măştii de ger. O mască cu adevărat princiară, din blană de zgor argintiu, ale cărei lentile-oglindă – incasabile – îl scutesc de istovitorul efort de a ascunde deznădejdea statornicită în privirea lui de fiară exilată, după ce a fost îndelung hăituită. De fiară care încă nu îndrăzneşte să creadă că hăitaşii i-au pierdut urma.

Acesta a fost un ciotuleţ de poveste. Doar nu vă aşteptaţi din partea mea să vă spun una întreagă*! 😛 O să citiţi restul când o să termin trilogia Ocom’Or (presupunând c-o s-o termin vreodată).

Căutaţi poveşti cu cap şi coadă în tabelele lui Eddie.


* Am totuşi şi de-astea, în volumul Floarea de Loldilal.

Jurnalul motanului Pandalie – 18 – Ritual solemn, cu jucării din lemn

 

În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.

Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?

Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…

Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.

— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.

Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.

Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.

bigjigs-primul-meu-puzzle-safari-set-4-bucati-198567   learning-resources-sonerii-pt-raspuns-animale-1227

În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.

Ubru-Cu-Du-Bru

– pentru duzina de cuvinte

Uneori îmi doresc să-mi fi apărut poveştile într-o carte cu poze. Sau să fi fost eu în stare să desenez, ca să vi-l arât pe Ubru-Cu-Du-Bru, zis şi Patru Capete, piticul măscărici din „Râpa Amăgirilor”, aşa cum se vede cu ochii minţii mele. Ideea patru-în-unu îşi are izvorul în altă istorisire de-a mea, unde, e drept, am doar trei personaje purtate de o aceeaşi pereche de picioare, iar (conform principiului „cei patru evanghelişti au fost trei: Luca şi Matei” 😛 ) „vinovat” de toate a fost nu mai ştiu ce post de televiziune, care a difuzat, cu ani – mulţi! – în urmă, o ştire despre un şarpe – real! – ce şuiera din cele două capete din dotare, încăierate într-o luptă pentru hrana destinată, în ultimă instanţă, aceluiaşi stomac 😛 Şi tocmai lupta asta a capetelor, poate în ochii multora o întâmplare neînsemnată, a fost pentru mine imboldul de care aveam nevoie pentru conturarea unei decizii: mi-am acordat libertatea să aduc o creatură multicefală în rândul oamenilor din elucubraţiile mele. Am considerat că se potrivea de minune cu renumitul „homo homini lupus”, dictonul care mi-a fascinat imaginaţia de copil într-o destul de mare măsură ca să-şi câştige un loc în memoria mea.

Cum spuneam, nu sunt în stare să-l desenez pe Ubru-Cu-Du-Bru (piticul Abracadabra, cu „u” în loc de „a” :mrgreen: ); dar pot să-l „creionez” mai apăsat şi mai clar, îndreptându-mi din nou atenţia asupra lui, fiindcă tot mi-a dat cineva, de curând, ideea plasării mai multor poveşti în acelaşi univers. Iar azi, neştiind ce să fac cu unul dintre cuvintele actualei duzini, am decis că noua istorisire, cu Patru Capete în rolul principal, se va numi „Ceilalţi trei”. Cred că titlul lasă să se întrevadă cam despre ce va fi vorba!

Ubru-Cu-Du-Bru mai apare deja, tot ca personaj secundar, într-o poveste („Palatul Vrăjitoarei”), pe care am început-o pe blogul „Cum vă place” şi am abandonat-o apoi, din lipsă de timp. Şi mă tem că nu mai pot s-o reiau – cel puţin nu pe [acelaşi] blog – fiindcă presupun mai toată lumea a dat episoadele de până acum uitării şi că nu s-ar găsi prea mulţi amatori care să le [re]citească, ca să intre în jocul votării dacă aş continua de unde am rămas.
Însă mă bate uneori gândul să rescriu povestea de la început, poate chiar pe blogul ăsta (unde deja am mai preluat-o o dată), cerând din nou să se aleagă prin vot un fir călăuzitor pentru continuare, ca să văd dacă acţiunea ar merge sau pe aceleaşi cărări. Şi poate c-o s-o fac, chiar folosindu-mă de jocurile clubului psi, dar nu foarte curând. La iarnă… carevasăzică 😀

Curăţenia de după Paşti

Am făcut ordine în bibliotecă am găsit multe hârţoage vechi (ziare, reviste, calendare), sau numai tăieturi din ele. Conţin o serie de lucruri care mi s-au părut interesante, aşa că, prin următorul meu articol de pe acest bloc, voi inaugura rubrica Hârtii Îngălbenite – pentru a reda aici o parte dintre ele.

Hello world!

Ne vedem în aprilie!

Completare: primul articol va fi, într-un fel sau altul, despre Vania, care, după ce a parfumat toată blogosfera cu miroznă de văduvă vopsită şi le-a trimis de 8 martie  flori virtuale tuturor femeilor, invită toţi bărbaţii  la chef pe 9 martie – 40 de pahare vituale pentru fiecare!