Dooria



În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.

Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.

Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.

— Mrrra, mrrra, mrrra.

De trei ori.

Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.

Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a  deschis  încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră trupul alb ca zăpada. Nu purta decât un pantof – ca ancoră, fiindcă întreaga sanie îi era toc. Avea şi cataramă, pe care am văzut cum a desfăcut-o pisica, strecurându-şi gheara într-un loc anume.

Piciorul a fost eliberat şi privirea bărbatului de pe capra saniei s-a umplut de o spaimă adâncă – angoasa temnicerului care se teme c-o să fugă de sub paza lui cel mai mare nelegiuit al tuturor timpurilor.

De data asta am avut impresia că pisica mai degrabă grohăia decât miorlăia.

— Mgrrroh, mgrrroh, mgrrroh.

Tot de trei ori. Ca şi cum l-ar fi mustrat, ca un grof dezgustat de-o slugă slabă de înger.

Dooria n-avea cum să fugă. De sub paza pisicii negre a Vrăjitorului Zolt nu scăpa nimeni. Femeia care-şi bătuse joc de dragostea lui n-avea nicio şansă.

Şi nici nu părea dornică să fugă. Nu părea să ştie ce era cu ea, unde era, ce i se întâmpla. A coborât din sanie şi a intrat în zăpadă, desculţă, dezbrăcată, părând să nu simtă frigul şi mergând ca hipnotizată, pe urmele pisicii, către blocul de gheaţă.

S-a oprit în faţa lui şi-n faţa lui Zolt. Şi chipul de gheaţă a deschis ochii. Ochi vii.

— Trezeşte-te, a spus Vrăjitorul, şi femeia s-a cutremurat, iar pe obrajii de gheaţă s-au prelins două lacrimi roşii.

Roşii ca sângele.

— Doi din ultimii lui trei stropi de viaţă, a spus Zolt.

Femeia a oftat.

Un „of” cum nu mai auzisem, prelung, ca un şuier de vânt.

— Şi Ea e vrăjitoare, am auzit şoapta mamei.

— Dar El e mult mai puternic, l-am auzit pe tata răspunzându-i.

— Degeaba, a râs Zolt, răsuflarea ta nu poate să-l ajute astfel, oricâtă dragoste ai pune-n ea. Acum e sloi, şi moartea o să-l preschimbe-n piatră. Iar tu poţi să mori cu el, sau să trăieşti cu mine. Iubindu-mă aşa cum l-ai iubit şi trădându-l aşa cum m-ai trădat. Ai loc în îmbrăţişarea sloiului. Strecoară-te acolo şi sărută-l. Sărută-l cu dragoste pentru el şi o să-ţi soarbă viaţa. Veţi fi piatră împreună. Sărută-l cu dragoste pentru mine şi o să-i sorbi viaţa. Vom fi vii împreună.

Ea s-a întins către scobitura din blocul de gheaţă fără să stea pe gânduri.

— Ajută-mă, a şuierat, şi Vrăjitorul şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre ea fără s-o atingă, şi a fost ca cum nişte mâini nevăzute ar fi săltat-o, aşezând-o cu gingăşie în locul care-o aştepta, dăltuit anume pe măsura ei.

Dooria a cuprins capul cioplit cu braţul şi şi-a lipit gura de a lui, şi din ochiul încă viu din gheaţă s-a mai prelins o lacrimă de sânge.

El moare, dar ea? Pentru cine o fi fost dragostea cu care l-a sărutat? m-am întrebat, chiar în clipa când buzele li s-au desprins.

Pe urmă am văzut cum gheaţa începea să fie piatră, am văzut cum şi-a culcat Dooria obrazul lângă al bărbatului ucis, am văzut cum carnea începea să fie piatră…

— Nuuu! am urlat, îngrozit, eu singur, pe când toţi ceilalţi tăceau, de parcă ar fi împietrit şi ei.

— Taci, uita-te-ar moartea! a strigat Zolt, ţintuindu-mă cu o privire rea.

Şi moartea m-a uitat.

Azi, nimeni nu mă crede când spun că am o mie de ani. Şi nimeni nu mă crede când spun că povestea Dooriei nu e legendă, ci purul adevăr.


După ce mi s-a năzărit s-aleg 12 cuvinte şi să propun o temă/poză (găsită aici) pentru jocul cuvintelor cu numărul 67 (din sezonul II), n-am putut să rezist provocării lansate de mine însămi, am şi scris – în grabă, pe nerăsuflate, simţindu-mă vinovată fiindcă scriu în loc să traduc…

Poate că într-o bună zi o să cizelez povestea, poate o s-o şi lungesc… Între timp (după revelion, probabil), veţi găsi, în tabelele lui Eddie, linkuri către texte (în proză sau versuri) care nu vor fi fost scrise de mântuială, ca acela de mai sus.

Reclame

Nu e cu loldilal, e cu brad

citeşte mai departe sau/şi cumpără volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie), unde o vei găsi sub titlul „Poveste de Crăciun”

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 16 – Fane şi lenjeria de pat

După cum am mai spus-o pe-aici, pe undeva, citez: „Când îmi era de-adevăratelea nevastă  (eu, tehnician-proiectant[1] – ea, casnică relativ grea de cap), Neaga (azi scăunel cu trei picioare aproape distrus după ce-a susţinut marele fund de băiat mare al mezinului nostru, Fane pe numele său de alint) colecţiona lenjerie de pat.”

Citatul odată încheiat, revin în actualitate menţionând că idotul de Fane pare să fi moştenit pasiunea maică-sii. Acum, după ce, aşa cum v-am povestit mai ieri, şi-a ales neveste (două gemene, una blondă şi una roşcată) de pe un site cu jocuri pentru copii, mezinul meu şi al Neagăi vrea să se pregătească pentru nunta dublă achiziţionând lenjerie de pat în cantitate suficientă, tot de pe Internet, aşa că sunt obligat să aflu ce avantaje are dacă o comandă de pe site-ul pe care tocmai l-a descoperit (din fericire, de data asta n-a mai nimerit la jucării):

  • produse de calitate superioară alese cu rigurozitate de la branduri de renume internaţional;
  • ţi se înapoiază cinci la sută din valoarea comenzii în puşculiţa din contul tău;
  • poţi returna produsul în 14 zile calendaristice;
  • transport gratuit oriunde în ţară pentru comenzi mai mari de 300 RON;
  • începând din aprilie 2015 magazinul online de Home&Deco homeX are atestare trusted.ro.

Imaginaţi-vă că mi le citeşte pe toate silabisind şi bâlbâindu-se şi că, după ce reuşeşte cu chiu, cu vai, să-ncheie lectura, mă mitraliază cu întrebări, iar eu îi dau cele mai simple răspunsuri posibile. Cam aşa:

EL: Rigurozitate e tot una cu rugozitate?

EU: Nu.

EL: Fain. Nu-mi plac cearşafurile rugozicioase, fiindcă zgârie, este?

EU: Este.

EL: Puşculiţa e o puşcă mai mică?

EU: Nu.

EL: E un pistol?

EU: Nu.

EL: Atunci ce e?

EU: O puşcărie pentru bani. O spargi ca să-i ajuţi să evadeze.

EL: Trebuie s-o sparg ca să-mi iau ăia cinci bani din fiecare sută pe care-o să-i capăt înapoi?

EU: Nu, că o să ai cont, adică cheie.

EL: Atunci să ştii c-am pierdut ieri contul meu de la casa noastră.

EU: Poate-l găseşte cineva şi te fură dracului, să scăpăm de tine.

EL: Da, l-am scăpat. În buda vecinului din capul străzii, ieri, când m-am întors de la piaţă şi m-a durut burta. O singură oră, nici măcar nu m-a durut o zi. O zi calendaristică. Ce-s zilele calendaristice?

EU: Toate alea din calendar.

EL: Produsele se pot trimite înapoi şi după zile care nu-s în calendar?

EU: Nu, dar ai putea să le numeri numai pe alea lucrătoare.

EL: Zilele lucrează? Ieri ce-a lucrat?

EU: Te-a mai tâmpit o bucată.

EL: O bucată mare?

Şi o ţinem tot aşa, până se plictiseşte şi trece la poze. Alege de pe site-ul ăla două lenjerii, reprezentative[2], după părerea lui, pentru blondă:

… şi pentru roşcată:

— Gata, spune pe urmă, apăsând hotărât capacul laptopului peste tastatură. Azi a lucrat destul!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

[2] Na, c-a mai învăţat de undeva încă un cuvânt „rar”, cum îi zice el. 😈

Jurnalul motanului Pandalie -15 – Mirese pentru Fane

Aş vrea să dorm, încovrigat pe rotundul lemnos – şi destul de răcoros – susţinut de cele trei picioare ale Neagăi, nevasta mea preschimbată în scăunel, un fenomen pe care l-am explicat, cum m-am priceput, în povestea mea[1]. Aş vrea să dorm, dar nu pot, fiindcă Fane, fiul meu idiot, îmi dă neobosit târcoale, de parc-ar vrea să-şi prindă o coadă invizibilă, şi bombăne la fel de neobosit:

— Nimeni nu se gândeşte la Nelu, singur la Londra, încercând, bietul, să se-nsoare. Numai eu sunt cu gândul alături de el, numai eu, numai eu. Numai eu mă gândesc c-o să fie nevoie de-o rochie de mireasă! Numai eu. Singur eu. Singur eu am găsit online o casă de modă, un loc unde poţi să-ţi alegi un manechin şi să-l îmbraci cum pofteşti.

Ilian, care moţăia pe canapea, face ochii mari şi-l priveşte cu interes.

— Ce casă de modă e asta?

— Jocuri online dress up.

— Poftim?!!!

mireasa_pt_Nelu mireasa_pt_Nelu2

— Pofteşte să vezi, zice idiotu’, îşi întrerupe târcoalele şi se îndreaptă pe laptopul vechi, lăsat de Nelu pe mâna lui. Uite, am ales două gemene, o blondă şi o roşcată, şi câte-o rochie de mireasă pentru fiecare…

Ilian se ridică de pe canapea, priveşte ecranul peste umărul lui şi izbucneşte în râs.

— Bă, eşti prost făcut grămadă, eşti dus cu sorcova rău de tot! Nu vezi că ăsta-i un joc pentru fetiţe? Eşti pe www.xjocuri.com, un portal de jocuri!

Fane cască gura, cască ochii, închide gura şi o deschide iar, ca să-ntrebe:

— Fetele astea frumoase sunt de jucărie? Adică putem să le cumpărăm? Că tot ce e de jucărie e mai ieftin, nu? Şi, dacă le cumpărăm, pot să le păstrez eu, mirese pentru mine, şi să-i trimitem lui Nelu numai rochiile?

— Ia te uită ce-i trece cretinului prin minte! râde Ilian. Ia intră tu în contu’ ăla de ţi l-am făcut pe feisbuc şi-anunţă-ţi amicii c-ai găsit online un târg de fete!

— Păi hotărăşte-te, se supără Fane, ori e joc pentru fetiţe, ori e târg de fete!

 — Dă şi tu cu banu’, răspunde Ilian, şi se întoarce râzând pe canapea.

Aş râde şi eu, dar, de când sunt motan, nu prea-mi mai reuşeşte. Şi, oricum, aş face mai bine să m-ascund sub canapea; pentru că, dacă se prinde că râde cineva de el, Fane se răzbună trăgându-mă pe mine de coadă.


[1] Sunt Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Jurnalul motanului Pandalie -14- Nelu vrea să se-nsoare la Londra

— Fii atent, bă. c-o să-ţi dictez rar şi clar, îi spune fiul meu Nelu, ingineru’, fiului meu Fane, idiotu’ (pentru că vrea să-l deprindă cu scrisul). Începem: bilete de avion spre Londra la 79 EUR.

— Două bilete, 158 EUR, spun eu, bucuros că încă mai pot face socoteli.

— Lasă, tată, că ştiu că n-ai uitat tabla înmulţirii, se strâmbă Nelu. Nu te mai osteni cu atâtea calcule, că nu iau decât un bilet.

— Păi nu merge şi Fane? mă mir eu[1]. De mine poate avea grijă Ilian.

— De tine pot avea grijă şi vecinii, că eşti mâţ blând şi nici nu zgârii rău. Fane nu merge fiindcă e cleptoman, ai uitat? Nu vreau să fiu nevoit să-l scot  din ghearele poliţiei engleze. Ar fi un unic mare dezavantaj, pe lângă mai multele avantaje pe care le am fiindcă am optat pentru zboruri ieftine cu Aerolines. Ia scrie, Fane:

  1. preţuri transparente
  2. informaţii utile care fac călatoria mult mai plăcută;
  3. planificarea vacanţei din cateva clicuri, multumita opţiunii de rezervare online a biletelor de avion;
  4. facilitare închiriere automobile, în Romania şi în străinatate.
  5. optiuni de cazare la hotel pe site-ul partener;
  6. plata de acasă, prin transfer bancar sau cu carte de credit.

— Mai rar, nene, protestează Fane, abia am ajuns la trei şi-am uitat ce-ai zis să scriu după trei.

— Bine, lasă, opreşte-te, zice Nelu, cu aerul generos al unui nabab. Pentru azi ai scris destul. Trebuie să-l iau cu binişorul, să nu-l tâmpesc de tot, adaugă, întorcându-se spre mine.

Dar, pentru mine, expresia „să nu-l tâmpesc de tot” e lipsită de sens în cazul lui Fane, o matahală deja totalmente şi ireversibil idioată. Aşa că schimb vorba.

— Auzi, da’ tu ce cauţi la Londra?

— Zăresc un prinţ călare, călare, călare, începe Nelu un cântecel din copilăria mea. El caută să se-nsoare…

Sar în sus, oripilat.

— Ce-ai spus?

— Vreau să mă-nsor c-o englezoaică. O agăţ şi-o duc direct la biserică. De exemplu, la Catedrala Sfântul Paul.

— Imposibil, protestez eu. Nu te poţi însura dacă nu zic eu că femeia corespunde.

— Unde scrie?

— E înţelegerea noastră nescrisă. Până acum mi le-ai prezentat pe toate.

— Şi m-ai scăpat, într-un fel sau altul, pe toate, mârâie Nelu, arătând spre Ilian.

Care capătă brusc grai.

— Nelule, iei două bilete şi mergem la Londra împreună. În fond, de când m-am ales cu mutra tânărului Ilie  Pandalie, îţi sunt ca şi un tată…

— Tocmai de-aia mi-am luat măsuri de siguranţă, râde Nelu. Biletul meu e deja cumpărat, bagajul m-aşteaptă la aeroport şi avionul decolează peste o oră şi jumătate. Aşa că… Pa, menajerie! Puteţi să-mi uraţi deja casă de piatră!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Cad stele de pe cerul meu…

(cântecul menestrelului Hylm)

fragment din povestirea Râpa amăgirilor, inclusă în volumul Floarea de loldilal

Cad stele de pe cerul meu…
Dar nu-i cerul de-acasă.
Eu sunt pribeag, pribeag mereu…
De dor fug, el m-apasă…

Cad stele de pe cerul meu,
De-acum e gol de stele,
E negru,-mi stă pe umeri, greu,
Cerul inimii mele.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti sigura rămasă,
Mă urmăreşti ca un duh rău,
Chemându-mă acasă.

Cad stele de pe cerul meu,
Le-ai doborât pe toate,
Dând iama-n ele ca un zmeu,
Căci vraja-ţi orice poate.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti singurul meu astru,
Ai pentru mine chip de zeu
Şi-ţi sunt supus sihastru.

Cad stele de pe cerul meu,
Doar tu rămâi în noapte,
Te văd în vise, curcubeu,
Te simt ciudat de-aproape.

Mă hăituieşti mereu, mereu,
Rea farmecfăcătoare,
Smulgi stele de pe cerul meu,
Chemarea ta mă doare.

Dar e mai rău fără de rău,
Iubita mea frumoasă.
Când stele cad din cerul meu,
Mă-ntorc la tine, acasă.


(Alte stele au căzut în tabelul lui Eddie.)

Jurnalul motanului Pandalie – 13 – Lepşuială duzinită sau duzină lepşuită

M-am gândit să duzinesc şi eu[1], ca toată lumea din tabelul ăsta. Şi, în acest scop, m-am autoservit c-o leapşă primită de un motan adevărat, Grigori Gheorghevici, zis şi Grişka, de la un club de pisici adevărate.

1. Ultima carte citită. Cum fu?

Moaşă-sa pe gheaţă, nu-mi aduc aminte decât că mă luă ameţeala! Că era scrisă prea mărunt. Şi cică poţi să umbli de la un pol la altul, cruciş şi curmeziş, fără să găseşti pe undeva ochelari pentru pisici. 😦

2. Citatul preferat.

Nu duce securea la tulpina copacului care te-a adăpostit de furtună. (Nicolae Iorga)

3. De ce blog? De cât timp?

Fiindcă n-am o coşmelie reală, trăiesc într-o poveste, m-am gândit că un blog ar însemna spaţiu locativ în plus. S-a întâmplat după ce-a apărut cartea şi-au zis unii că le-a plăcut.

4. Locul preferat din univers.

Sub cupola cerului.

5. Care este ultima publicație pe care ai cumpărat-o (revistă, ziar)? Când?

În casa asta numai Nelu cumpără reviste – Playboy. Şi le ţine pe toate ascunse într-o mapă, ca să nu le vadă cumva Fane, să se-ncingă tărâţa-n el şi, cleptoman cum e, să fure vreo femeie. (Idiotu’ de Fane e leşinat după poze; de citit nu citeşte decât prospectele medicamentelor, când are gripă.)

6. Ce site urmărești constant?

Dintre toate sitele din casa asta, stau cu ochii mereu pe aia de la duş, ca să nu mă stupească, Doamne fereşte, cu oarece apă. Ea şi afurisitul ăla de furtun cu care udă Fane florile. Mi-a stropit o dată coada şi a fost groaznic! Mi s-a tăiat răsuflarea, am rămas fără oxigen!

7. Preferi să te uiți la un film sau optezi pentru un serial? (Ultimul film vizionat vs. serial preferat)

Mi-s mare amator de telenovele – cine mi-a citit povestea ştie.

8. Mai ții minte care a fost primul tău id de mess? :)))

Îngheţată. Fiindcă Neaga mea, înainte de a se transforma în scăunel cu trei picioare[2], mânca la cină numai şi numai îngheţată.

9. Trei însușiri ale blogului ideal. (În viziunea voastră)

Să scrie despre mine, să facă reclamă cărţii în care locuiesc, să ridice pisicile în slăvi.

10. Produsul cosmetic preferat.

Aş vrea să-mi cosmetizez stomacul cu nişte supă cremă de şoarece.

11. Câine sau pisică? (Fără resentimente!) :)) – Fie! Orice alt animal, la alegere. Dar ziceți și de ce. Că așa… Poți spune vulpe argintie de coteț, dar vreau să aflu motivul pentru care aia argintie și nu roșcată de pădure, de stepă. :))

Om. Pentru pisici, e animalul de companie ideal.


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

[2]  Dacă aveţi nelămurări, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea.

Jurnalul motanului Pandalie – 12 – Din una-n alta

Fane, idiotul meu fiu candriu, s-a tuns… chel şi, zice el, a răcit la cerebel şi de aceea, de bună seamă, a rămas în pană de idei – de doi lei şi o para sau ceva mai răsărite. N-au fost bine priponite, frigu-a reuşit de le-a gonit cu căţel şi purcel printr-o gaură de cercel pe care încă nu şi-a dat-o în frunte ca să-l ajute să-nfrunte conformismul căpos cu ceva frumos. Mai frumos decât rama în care-a pus nana a bătrână, acum o săptămână, un tablou cu mine[1], tembel, surprins de penel cu capu-ntr-o cană cu zeamă de prună, deşi pentru motani nu-i bună, că li se pune pata să dea divorţ de toanta cu trei picioare lemnoase fiindcă n-are perniţe fiţoase şi mustăţi graţioase ca mâţele-n călduri din vecini… Şi fiindcă-mi doresc şi copii felini.

(Ei, lucrurile nu stau mie-n sută aşa, dar am vrut musai să scriu ceva, ca să nu mai stea singurel un împieliţat de căţel la Eddie-n tabel.)


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Destăinuiri de vrăjitoare (1)

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoare de-aia cu ceaun pe pirostrii. Şi fac în el câte-o fiertură, câte-o licoare… nu-ş’ ce-i aia poţiune, nici ce-i ăla grimoar… Gherghina lu’ Blegu’ zice că-i carte de magie, da’ io nu-ş’ să citesc şi nu-ş’ ce-i magia. Ştiu doar să fac câte-o vrajă, o văz în umbre când pâlpâie lumânarea, când zboară bufniţa şi când sare pisica de pe sobă.  Nici bagheta nu-ş’ prea bine ce-i, da’ tot Gherghina zice c-aş putea să-mi fac una dintr-o coadă de mătură, că-i bună, cică, dacă vrei să chemi inorogi ori vreun dragon… Da’ cheamă-i cine ştie ce lighioane mai îs şi ăştia… Io chem doar vârcolaci şi strigoi, da’ numa’ când mă supăr… Când mi-s în toane bune chem câte-o şerpoaică.

Şi v-am spus asta aşa, ca să ştiţi la ce să v-aşteptaţi de la mine… Că poate ne-om mai întâlni pe-aci vreodată, deşi io nu mi-s din poveştile cu loldilalu’, că nici ăsta nu-ş’ ce e…


Despre tot ce nu ştie Marghioala, cătaţi informaţii în tabelu’ lu’ Eddie, poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Pozele nu le cătaţi, că-s de pe facebook (o altă ciudăţenie de care n-a auzit baba Marghioala), şi pun prinsoare că ochii voştri nu le pot vedea pe „peretele” de pe care le-am luat. 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 11 – Ceainicul

Când îmi era de-adevăratelea nevastă  (eu, tehnician-proiectant[1] – ea, casnică relativ grea de cap), Neaga (azi scăunel cu trei picioare aproape distrus după ce-a susţinut marele fund de băiat mare al mezinului nostru, Fane pe numele său de alint) colecţiona lenjerii de pat.

Aşa stând lucrurile, în prezent, când am redevenit singurul autorizat s-o călărească (deoarece bucile lui Fane au lăsat-o fără picioarele pe care i le-a pus la loc fratele lui, Nelu), mă gândesc să-i fac cadou, de ziua internaţională a scăunelelor cu trei picioare (care nu exista până azi, dar azi am decretat eu că există şi că e azi 😛 ), nişte cuverturi de pat 3D. Da, aşa le cheamă, şi 3d sunt ele, nu patul. De fapt, cărui motan îi trebuie pat, când are, în exclusivitate, drept de folosinţă a rotundului lemnos al numitei Neaga?

În fine, fiindcă tot veni  vorba, menţionez că exclusivitatea a devenit… teoretică. Practic, de ieri, de când a şmenuit Fane, zis Şmenaru’,  un ceainic din el ştie ce magazin, obiectul ăla cu fund rotund şi cioc şerpuit tronează pe Neaga. Cu acordul lui Nelu! Că, cică, obiectul în cauză, chiar şi plin, n-are decât două kile, pe când eu, chiar şi lihnit de foame (cum sunt când pleacă Nelu în vreo delegaţie şi rămân în custodia lui Fane) am cinci.  Deci totul e spre binele Neagăi, a decretat fiul meu, din dragoste filială faţă de lemnoasa lui mamă –acum, din  fericire, necuvântătoare.

Din fericire pentru el , căci, dacă ar mai fi putut cuvânta,  ar fi spus şi răsspus că fundul ăluia o arde ori de câte ori se aşează pe ea plin cu ceai fierbinte, ar fi dat telefoane la Protecţia Scăunelelor Tripiciorogate (o organizaţie non-profit care nu există, dar e un musai  să fie înfiinţată) şi ar fi dat în judecată (pe paralele lui Nelu – singura creatură din casa asta capabilă să câştige un ban cinstit) Asociaţia Ceainicelor – şi ea inexistentă, dar Neaga s-ar fi apucat mai întâi s-o înfiinţeze, racolând toate cumetrele din vecini care încă mai preferă bârfa la gard în locul celei de pe pereţii facebookului.

Ei, şi nu mai ştiu ce voiam să vă spun de fapt. Până-mi aduc aminte, mergeţi la Eddie, unde găsiţi un tabel plin cu ceainice. Ceainăreală plăcută!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Ispitind soarta

 

Iar întru toate-acestea chibzuind, am socotit să-mi caut o povaţă ispitindu-mi soarta, aşa cum fac fecioarele în prag de măritiş. Drept e, nu mai eram neîntinată, dar noua mea cunoaştere-mi spunea c-acest păcat nu eu aveam să-l ispăşesc!

Aşa că am făcut-o, după cum e vechea-nvăţătură, în noaptea când un tril de sortitoare mi-a pătruns prin geam.

Am început smerindu-mă spre ’naltul Cerului, ca să se uite Binele spre mine. Apoi m-am aplecat ş‑am sărutat umbrele răsfirate pe podea, ca să afle narzii că n-am război de dus în contra lor. Abia în urmă am străjuit oglinda de-a dreapta şi de-a stânga cu făclii şi, despuindu-mă, m-am aşezat în faţă-i, ca luciul ei să-mi prindă trupu-ntreg.

Atunci a venit vântul. Adică a fost o pală, care-a izbit făcliile pe rând. Şi, în cea din urmă pâlpâire-a lor, mi-am văzut spaima-n ochii larg căscaţi. Aş fi ţipat de frica beznei dacă oglinda nu s-ar fi luminat, albă ca neaua, dar oprind privirea să-i străpungă adâncul! Apoi s-a limpezit, din colţuri către mijloc, şi iarăşi am putut vedea-n tărâmul ei. Era acolo un bărbat. Voinic, chipeş şi tânăr, cu pleata albă…, cu ochii ispitind…

Am întins braţele spre el, şi el a râs, şi mi-a făcut un semn, ca să-i iau urma. Şi-au fost, o clipă, în oglindă, neguri. Dar s-au săltat, descoperind o chichineaţă, o odăiţă fără de ferestre, cu lut în loc de alte duşumele, şi-n mijloc c-un ceaun proptit de pirostrii. În el bolborosea o zeamă groasă, în care o femeie mesteca c-o creangă-nvârtoşată. Era desculţă şi înfăşurată într-un sac pestriţ, încins cu sfoară. Şi ea bolborosea! Ceva de ne-nţeles! Ca un descântec. Da’ era urâtă… Sfinte Cer! Şi, Sfinte, ce bătrână!… Cum să îţi zic, domnia ta? O babă hâdă! Aşa de hâdă că m-a cuprins frica când ea şi-a repezit spre mine mâinile descărnate, în vreme ce-i râdeau gingiile pustii şi ochii cheli de gene… Am dat din nou să zbier, dar a ţipat, ’nainte-mi, de-afară, sortitoarea.

Şi am ştiut. Deodată am ştiut că vrăjitoarea-aceea îşi trimitea în cele zări chemarea care se-oprea la mine. Şi, uitându-mi teama, am mai ştiut că vreau să merg la ea.

– Ţi se împleteşte soarta cu a ei, mi-a spus atunci o voce. Dar nu ştiu de era de om sau de muiere, aspră sau dulce… Pentru că eu, de fapt, n-o auzeam. Cuvintele creşteau direct în mintea mea, ca şi cum gândul meu le-ar fi născut! Dar eu simţeam că vin din altă parte şi le-am ascultat cu luare-aminte: O s-o găseşti în ziua nunţii tale. Dă-i iertarea ta lui Maud şi soroceşte unirea voastră în acea zi în care cel de-al cincisprezecelea an al vieţii tale va fi plin. Şi-ncrede-te c-atunci vei şti ce vrei, şi totul după vrerea ta o să se‑aleagă!

– Facă-se-ntocmai! am şoptit. Că, poate-oi fi ştiind domnia ta, cu-asemenea vorbe chemi o soartă care ţi-e pe plac.

Şi s-a-ntâmplat ceea ce trebuia. În apele oglinzii m-am regăsit pe mine, cea dintotdeauna – pentru că se-aprinseseră făcliile şi mă puteam vedea!

(Fragment din „Râpa Amăgirilor” – volumul Floarea de Loldilal, pag. 142 -, inspirat de obiceiurile de Bobotează)

Dependenţă

 

Eşti un student stupid? Lipsa cronică de idei din bietul tău cuget e marea ta durere? Eşti liber să plângi, să verşi un potop de sentimente murate în faţa unor sfinţi impasibili, după ce-ai aprins o droaie de lumânări. Dar ideal ar fi să te faci frate siamez cu un computer deştept – deşi asta dă o dependenţă care poate avea urmări catastrofale, după cum o demonstrează anonimii eroi din schiţa de mai jos, scrisă cu iubire de distopie:

 

Negustorul ambulant, calculatorul si falimentul

(Fragment din „Tarele unui secol prosper”, conferinţa romanţată a istoricului Yehudi Karmah, difuzată marţi, 22.02.2222, la o oră de maxima audienţă, pe toate canalele audio din Eurasia Centrală)

Calculatoarele de buzunar cu bio-alimentare sunt nu numai cele mai fiabile, ci şi cele care iţi asigură independenţa – ceea ce nu se poate spune nici despre cele cu baterii solare, nici despre cele cu baterii clasice, de unică folosinţă. Căci, smogul deceniului VIII al secolului XXI fiind dens şi aproape omniprezent, o baterie solară se reîncarcă greu, dacă – norocosule! – ai nimerit una excepţională; altfel, nu se reîncarcă niciodată! Cât despre bateriile clasice, deşi sunt din ce in ce mai scumpe şi mai greu de procurat, toţi negustorii ambulanţi le prefera.

— Paradoxal!, exclamă cei care nu ştiu că veniturile modeste ale ambulanţilor nu permit accesul la acel regim alimentar strict natural, bogat şi variat, şi la odihna zilnică de minimum opt ore, fără de care nici un organism nu poate alimenta un calculator (fie el şi de buzunar) cu propria lui bio-energie.

Cât despre renunţarea la calculator…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)


Aici găsiţi un microtext pe aceeaşi temă.

În tabelul lui Eddie găsiţi alte texte care conţin cele 12 cuvinte îngroşate din primul paragraf.

Imagini inspiratoare – 1



luneliDoamnelor, domnişoarelor şi domnilor, sunt eu, Anne Glaff [1].  M-am gândit că, poate, cine ştie, sunteţi curioşi să aflaţi ce mai face fiica mea, Krama.

Ei bine, a început un al doilea volum de poezii. Ăsta se cheamă „Imagini Inspiratoare” – imagini pe care le culege ea ştie de unde şi care îi inspiră – Sfinte Dumnezeule! – versuri… hmm, destul de bizare. De palincă, de exemplu, n-am auzit în viaţa mea…  Şi nici de bătătură, ca loc unde stau soacrele… Şi…

Ei, dar mai bine vă las să citiţi:

desagaInima mea în desaga ta?
Ce cată acolo, hoţule, ha?
Dă-mi-o napoi, dă-o încoa!
Ce mă-sa, e inima mea!

Ce?!
Eu ţi-am spus, zici, s-o pui oareunde?
Acolo unde ibovnicu-ascunde
tot ce i-ai dat într-o noapte fierbinte,
dincolo de cuvinte,
de sărutări şi de mângâiere,
de supunere sub a lui vrere?

Ce vorbeşti, neică! Păi eram beată!
Băusem palincă, ca o netoată.
Credeam că eşti, mândru, fătul frumos,
nu numai la vorbă fălos.
Credeam că ţi-s dragă, că vrei să ne fie
iubirea drum către cununie.
Dar tu ţi-ai pus de ani buni pirostrii,
ai acasă vreo cinci copii
şi o muiere rea de muscă, de gură.
Şi-o soacră acră în bătătură!

Aşa că, hai, desaga jos!
Fii bun şi scutur-o, frumos,
să cadă iute de-acolo, din ea,
inima mea, aşa cum e ea,
puţin strivită, ferfeniţită
şi prin mocirlă tăvălită…

Dar o vreau, o vreau înapoi!
Şi-ţi pun desaga pe foc!
Şi te-arunc la gunoi!


[1] personaj din povestirea „Sfinte Dumnezeule!”, (pag. 30 a volumului Floarea de Loldilal . )