Jurnalul motanului Pandalie – 22 – Rugăciune

Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.

Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!

Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.

Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**! 

Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).

Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!

Anunțuri

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 3

Ei, mă apropii de fundul sacului… 🙂 Din cărticica mea au mai rămas patru poveşti despre care nu v-am vorbit încă – şi o s-o fac acum:

13. Scrisoarea lui Zwiat

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi lumea dacă am fi telepaţi cu toţii?  Cum v-aţi simţi dacă gândurile celorlalţi v-ar înconjura ca nişte cascade? Dacă la baza comunicării n-ar mai sta cuvântul rostit, ci cuvântul gândit? Dacă v-aţi bucura, savurând o asemenea existenţă ca pe o căpşună şi considerând că astfel chipul vieţii e mai bogat în culori, sau dacă v-aţi transforma într-un căutător al intimităţii pierdute, dacă propriile gânduri expuse nu v-ar face cumva să vă simţiţi ca o căprioară hăituită, dacă nu v-aţi dori să vi le puteţi ascunde sub ceva negru şi opac, ca praful de cărbune, sau să aveţi un cal fermecat, care să vă poarte într-o lume mai calmă, unde, atâta vreme cât nu le rosteşte nimeni, gândurile sunt mute? Şi v-aţi gândit câte avantaje ar avea, într-o asemenea lume, cel care ar reuşi să-şi păstreze gândurile pentru sine, continuând să le audă pe ale celor din jur? 😛

Din toate aceste întrebări, adunate ca nişte cireşe în palma făcută căuş, s-a născut „Scrisoarea lui Zwiat” 🙂 Continuă lectura

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 2

*

Aşa cum povesteşte Liviu Radu în fragmentul din prefaţă redat mai sus, după prima ediţie a concursului organizat de Nemira au urmat vreo patru sau chiar cinci ani în care concursurile s-au ţinut lanţ – şi acesta e contextul în care am scris povestirile despre care am de gând să vorbesc în continuare.

6. Sfinte Dumnezeule!

Am început să scriu povestea asta într-o seară în care eram singură acasă – şi ştiam că urma să fiu singură toată noaptea. Şi nu mi-a plăcut niciodată să stau noaptea singură; în copilărie mi-era grozav de frică de întuneric, iar acum încă mai am coşmaruri în care apăs zadarnic pe toate întrerupătoarele din apartament, pentru că niciun bec nu vrea să se-aprindă. Aşa că m-am apucat să scriu – fiindcă atunci când scriu timpul trece întotdeauna atât de repede. Continuă lectura

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 1

clic pe poză ca să găsiţi cartea pe site-ul editurii

Loldilalul nu e o băutură pe care aţi putea s-o găsiţi prin cine ştie ce baruri extravagante; nu e nici numele vreunui soi de biscuiţi pentru câini; nici vreo ţesătură de calitate superioară, vreun gen de brocart mai mătăsos şi mai strălucitor decât de obicei; şi nici o loţiune pentru curăţarea hainelor de blană; e o floare, dar nu seamănă nici a crin, nici a lalea, nici a trandafir, nici a begonie, nici a crizantemă… E o floare pe care n-aţi văzut-o niciodată şi pe care n-o s-o vedeţi nicicând împodobind vreun pervaz de fereastră, vreun balcon, vreo grădină, vreun parc, vreo pajişte…  Pentru că e o floare dintr-o lume care nu există decât în imaginaţia mea – motiv pentru care a devenit titlul primului meu volum de povestiri SF publicat pe hârtie. Iar eu m-am gândit să vă povestesc, probabil în vreo trei episoade, cum am ajuns să scriu cele 16 poveşti care alcătuiesc volumul în cauză (am inclus, aici şi în episodul II, şi fragmente din două articole mai vechi de pe acest blog – presupunând că nu le-au citit toţi cei care îşi vor plimba ochii pe deasupra acestor rânduri).

O să încep cu începutul, dar o să continui  într-o ordine aleatoare, ignorând-o pe aceea în care apar povestirile în carte. De ce? Nu ştiu – probabil fiindcă am boala să amestec lucrurile 😆

1. Paradisul Bărbaţilor

Nu e prima mea povestire (am mai scris una prin liceu, dar mi s-a părut atât de proastă încât am făcut-o bucăţi fără să stau prea mult pe gânduri şi fără păreri de rău, ca pe un bilet de loterie necâştigător); e a doua,  şi am trimis-o la Concursul de Literatură Fantastică şi Science Fiction „Vladimir Colin”, ediţia 1992, din îndemnul soţului din dotare.  Continuă lectura

Încă un calendar

În amintirea lui Biţi:

 

Plus o poezie de Nichita Stănescu:

Balada Motanului

 

Motan m-as fi dorit sã fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adunã

eu, cocoţat pe-acoperiş,

sã urlu a pustiu la lunã.

 

Şi-atuncea, şapte gospodine

sã dea cu bolovani în mine

şi sã mă-njure surd, de Domnul,

cã le-am stricat, urlând, tot somnul.

 

De sus, din vârful săptămânii,

sã le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul nu stăpânii,

precum fac câinii pentr-un os.

 

Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine,

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna.

 

Motan m-as fi dorit sã fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare si musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsã-n coadã

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

 

Jegos si obosit, apoi,

cu maţele în liturghie,

sã mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie.

 

Ca-n faţa unui şobolan

spinarea sã mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui sã plec pe străzi, hoinar.

 

Pisicile de prin vecini

sã le gonesc pe la pricini,

sã-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Iar când o fi uitat sã mor,

la cârciuma din mahala

sorbitã-n calea pumnilor

poşirca acrã viu sã stea.

 

„Hei… viatã, viatã… ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ…

te uitã… zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort…”