Cugetările motanului Pandalie – 6 – Orbind

 

Îmbătrânind încet şi-orbind treptat,
Nu mai vedem nimic din ce-a-ncânat
Privirea noastră-n primăvara vieţii.
Dar, cu trufie,-ncepem să dăm lecţii.

N-admitem c-avem văzul alterat.
Susţinem, sastisiţi, că s-a stricat
Tot ce era, cândva, bun şi frumos,
Că astăzi este totul mai prejos.

Mai ştim cum îi priveam pe cei bătrâni,
Dar spunem c-am fost tineri şi nebuni.
E lumea peisaj înnegurat
Când, mai şi-acrindu-ne, orbim treptat.

 

Provocat fiind, am cugetat niţel.
Şi m-am trecut şi-aici, într-un tabel.
Dar, ştiţi, eu doar mă joc – şi-s şi cam ţăcănit.
Nu luaţi prea în serios un motan măsluit! 😛

Cugetările motanului Pandalie – 5 (cu o duzină de cuvinte impuse)

 

Uneori mă gândesc că-n mine se-ascunde un filozof în stare latentă. Pentru că, într-un stil pur omenesc ce încă nu mi-a devenit străin, îmi trec prin cap tot felul de întrebări:

Unde ne e liberul arbitru atunci când vine somnul, când nu-i putem scăpa din mreje? Aş fi în stare să pun rămăşag  că orele în care ne stăpâneşte sunt o arvună pe care i-o plătim morţii în rate minuscule, noapte de noapte, şi nu numai noaptea…

Oare n-ar trebui să ne fascineze mai mult umbrele, modul în care călătoresc alături de noi?

Oare n-ar fi fost mai mişto dacă pe Traian Vuia l-ar fi chemat Decebal? Ca să fie dacii mai cu moţ decât romanii?

Am putea considera cuvântul o arcadă care limitează gândul? Sau gândul o arcană care iniţiază cuvântul?

Ne putem lăsa conduşi de lene când dorim mai multă graţie în mişcări?

Şi aşa mai departe…

 

Dar, până una alta, vă sfătuiesc să vă lăsaţi conduşi de linkurile pe care le veţi găsi în acest tabel.