Cugetările motanului Pandalie – 9 – Încă o firimitură de Magnific, Preaadorat şi Preaonorat

Deoarece individa care m-a inventat mai are, gata transcrisă, o bucăţică din povestea al cărei început m-am gândit săptămâna trecută să-l dezvălui („Magnificul, preaadoratul şi preaonoratul”), în clipa de faţă cuget că aş putea să vi-o arăt şi pe aceea – şi mă grăbesc s-o trântesc până nu mai răzgândesc. 🙂 S-o trântesc mai jos, adică. (Dacă vreţi să pricepeţi ceva, citiţi mai întâi primul episod).

~

MAGNIFICUL, PREAADORATUL ŞI PREAONORATUL

sau

LUCRU NAIBII LA CASA POPII

episodul precedent

Aşa cum scontase, elipsa şi grimasa atraseră deopotrivă privirea singurului ochi al patronului – zis Rusu sau Chioru, privire ce se îndulci peste măsură când posesorul supraponderal al ochilor ceacâri din care pornea decise că era cazul să iasă personal în întâmpinarea lui Cesare.

– Bun venit, Excelenţă! îi ură, schiţând o plecăciune, în măsura în care i-o permitea burta. Clienţii ca domnia voastră îmi sunt fala localului şi bucuria inimii!

Cesare zâmbi subţire, înălţându-şi mâna într-un gest de lehamite. Ipostaza servilă a Chiorului i se părea fadă în comparaţie cu cea de zbir cu gura spurcată pe care le-o arăta lefterilor – era convins că ticălosul nu-şi schimbase năravul.

„E greu să devii altul. Dar eu am făcut-o!”, îşi spuse, felicitându-se fiindcă nu fusese recunoscut. Mocofanul nu era, pare-se, capabil să-şi aducă aminte că, vreme de patru ani, îl văzuse, cel puţin o seară din trei, tocindu-şi coatele pe mesele cele mai şubrede, sorbind cu parcimonie poşirca botezată pompos „bere Terra” şi tocmindu-se îndelung cu cele mai ieftine prostituate.

– Vreau un separeu. Cel mai bun, ceru – pe tonul cu care în Viena, Terra, li se adresa roboţilor menajeri. Vreau maximum de confort şi de intimitate, plus posibilitatea de a vedea tot ce merită văzut, explică, uitându-se la patron ca la un biet oligofren.

– Desigur, Excelenţă. Suntem sigurul local din megalopolis care oferă aşa ceva, susură Chioru, cu un zâmbet extaziat, mai degrabă bizar pe faţa lui buhăită. Îngăduiţi-mi să vă conduc, e o cinste pentru…

– Prefer să mă conducă micuţa cere-taxă, i-o reteză Cesare. Şi să rămână cu mine.

Patronul înghiţi în sec, oarecum încurcat.

– A, vă place Candice… Ştiţi, ea nu…

Cesare se încruntă.

– … nu însoţeşte decât clienţi iluştri. Ca excelenţa voastră, se grăbi celălalt să specifice, adoptând brusc un aer inocent. Apoi îi făcu semn fetei. Candy, e seara ta norocoasă! Laşi taxele pe seama Marshei. Marsha! Unde dracu eşti, Marsha?!

În colţul opus al sălii, o fată nu cu mult mai vârstnică decât Candice, dar cu ochi mai şăgalnici şi forme mai voluptoase, se ridică alene, strigând din toate puterile un „Muncesc!” şi dând să-şi smulgă mâna dintr-ale unui tânăr cu aer boem şi cu o haină lălâie, demodată, de catifea vişinie.

– Munceşti?! zbieră Chiorul. Pierzi vremea cu un lefter! Te crezi angajată la Azilul Săracilor, fetiţo? Scuzaţi-mă, Excelenţă, adăugă, cu voce scăzută şi îndulcită. Trebuie să le pun la punct. Sunt atât de tinere încât nu deosebesc ciorile de lebede!

va urma, sper că într-o carte

Anunțuri