Încă un început…

… fiindcă la începuturi mă pricep; cu dusul la bun sfârşit e mai greu 🙂

Am venit pe lume noaptea. În doimea ei rea. Când strigoii cutreieră tot pământul fără să plătească vamă, iar demonii fecundează ielele, şi ele zămislesc coşmaruri.

Eu am fost – şi sunt! – coşmarul mamei. Mi-a urât din prima clipă trupul miniatural, ireal de hâd. Deşi ar fi trebuit să mă iubească necondiţionat, că doar eram copilul ei, nu? Născut din sămânţa nomadă a lui făt-frumos, a menestrelului îndrăgit de muze şi adorat de femeile pe care nu le băga în seamă. Nici mamei nu i-ar fi dat atenţie, dacă nu l-ar fi îmbătat când a-nnoptat la hanul ei; şi dacă nu i-ar fi pus în vinul roşu şapte stropi de sânge de turturică, plus încă unul, cât un vârf de ac, din sângele lepădat de ea. De-aia şi l-a putut atrage în pat pentru o noapte, şi tot de-aia m-am născut eu cocoşat şi şchiop, cu degetele piciorului stâng unite într-o copită, cu doar patru degete la mâna dreaptă, cu dinţii rari şi strâmbi, cu buză de iepure şi cu urechile fără lobi. Sau cel puţin aşa zic babele din târgul nostru, când se-ntâlnesc în piaţă, să facă troc cu murăturii şi dulceţuri – şi cu opinii.

Trăgând cu urechea la opiniile astea ale lor am aflat că tata se numea Hylm [1] . Hylm menestrelul. Şi că iubea o femeie dintr-o lume îndepărtată, din lumea lui. Şi c-a plecat înapoi, la ea.

Şi am să plec şi eu, să-l caut. Să văd dacă am fraţi şi surori. Să văd dacă femeia aia i-a făcut copii la fel de pociţi ca mine.

Uraţi-mi drum bun. Şi noroc. Şi, cine ştie, poate că, din când în când, o să vă povestesc cum am călătorit, pe unde-am poposit, ce-am văzut, ce-am aflat…

.


[1] Personaj din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142


Coşmarul

imagine preluată de pe „ele.ro”

Motto:

Spuneţi-mi, gingaşe flori, stropi de lacrimi din stele, … vă daţi seama de cumplita soartă ce vă aşteaptă? … Mâine o mână necruţătoare vi se va încleşta în jurul gâtului. Aveţi să fiţi frânte, smulse mădular cu mădular şi purtate departe de liniştitele voastre locaşuri…

Poate chiar să vă fie ursita să fiţi închise în vreun vas strâmt, unde numai o apă stătută să vă potolească setea nebună, înainte mergătoarea vieţii în scădere…

Nu v-ar fi fost mai bine să fi fost ucise chiar când aţi fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie să fi săvârşit voi în vieţile trecute, ca să îndreptăţiţi o asemenea pedepsire ca aceasta?…

De ce s-au născut florile atât de frumoase şi de nefericite?… Chiar cel mai blând dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate să lupte… Dar vai, singura floare cunoscută cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fără apărare înaintea distrugătorului. Dacă, în zvârcolirea lor de moarte, vor fi strigând, ţipătul lor nu străbate niciodată până la urechile noastre învârtoşate.

Okakura Kakuzo – Arta Ceaiului

Lumea devine brusc perceptibilă. Un spaţiu strict limitat, semiobscur, cu amănunte neclare. Plus posibilitatea vizualizării unui alt spaţiu, cel exterior. Acolo, afară, bezna e destrămată nu numai de lumina palidă a unui satelit – probabil natural ‑, ci şi de numeroase surse luminoase locale – sigur artificiale.. dar peisajul nu seamănă cu nimic din ceea ce poate găsi scormonind în memorie.

Căci, odată cu posibilitatea perceperii lumii exterioare, odată cu dobândirea conştiinţei existenţei de sine, şi-a regăsit, la fel de brusc, amintirile. Atât amintirile proprii – mai degrabă încurcate şi tulburi – cât şi cele, clare şi bine sistematizate, ale unui lung şir de înaintaşi înzestraţi cu raţiune.

Acum ştie că, unind puterile multor minţi sârguincios şi temeinic exersate, bătrânii planetei au fixat mii de seminţe, tinere şi aproape inconştiente, pe tot atâtea mii dintre micii vagabonzi de rocă moartă ce bântuie noaptea cosmică. Ştie că ea a fost, cândva, o astfel de sămânţă. Ştie că, aşa cum a fost programată, s-a desprins de piatra purtătoare înainte ca aceasta să fie mistuită de contactul cu atmosfera densă a unei planete. Ştie că s-a lăsat purtată de curenţii acestei atmosfere (pentru ea – prietenoasă!) până ce a lovit solul fertil, penetrându-l.

Când fragedele ei captatoare de lumină s-au iţit, galbene-verzui, la suprafaţă, cineva – nu putea vedea clar pe vremea acea, dar l-a simţit ca pe un monstru straniu – a transplantat-o, prizonieră într-un boţ de sol, într-o închisoare făurită din materie inertă (pentru ea – ostilă!).

Acum simte cum rădăcinile ei puternice cresc, înfruntând, dureros, rezistenţa pereţilor duri ai acelei temniţe ciudate.

Continuă lectura