Duzină de cuvinte… de genul SF

*

Când nu scrie poezii de genul[1] celei de aici[2], pe care e nevoit să le păstreze pentru sufletul său, un bărbat de genul lui Donald[3] îşi distrează numeroasele soţii inventând poveşti de genul celei de mai jos:

Sunt genul semnervos, dau semne că aş fi predispus la nevroze de genul obsesiv-compulsiv. Aşa au zis doctorii, adică psihiatrul, psihologul şi psipsina[4], pisica tigrată care mi s-a lipit de suflet încă de când am descoperit-o, ghem de blană încă fără ochi abandonat într-un polonic găurit, în Salonic (Grecia, Terra, secolul XXI) şi cu care pot să conversez  de când am învăţat amândoi eliterna veche (pentru că amândoi suntem genul care prinde repede orice, de la şoareci până la limbi străine! 😛 ). Şi cum ăştia, cei trei psi…, sunt genul care face recomandări cu toptanul, m-au sfătuit, cu toţii (ce părere aveţi de genul ăsta de coincidenţă?) să fac o croazieră prin timp – mai mult prin trecut şi mai puţin prin viitor, unde m-aş putea stresa mai tare dac-aş avea ghinionul să întâlnesc macarieni de genul neutru, nişte cuidaţini (nici femele, nici masculi, doar enervanţi!) care te bat la cap, vorbindu-ţi de datinile lor strămoşeşti până când simţi că ţi s-a afisurat creierul şi faci fără să vrei un cursalt înapoi, în timpul tău de baştină, unde atimpizezi dând cu curu’ (cu curu cucu 😛 )…

… de pământ. Iar către trecut m-au sfătuit să n-o pornesc prin vreo becluză (ştiţi, e genul de tufisură temporală clandestină prin care treci fără presalt şi zbori ca un simbolid până te miri unde – jurasic, cretacic etc); mi-au spus cu toţii să-mi iau bilet şi să plec dintr-un timport, ca să mi se asigure o atimpizare lină, în nisipet, atât lină încât nici măcar n-o să se trezească pisica adormită în braţele mele.

Fiindcă psipsina e hotărâtă să mă-nsoţească. Mâţele astea – de pretutindeni şi de oricând – sunt genul de care, odată ce li s-a pus pata pe tine, nu mai scapi – nici la bine, nici la rău!


[1] Genul de cuvânt care naşte gânduri adunate de Irealia în tabele de genul  🙂  acesta.

[2] Facem un pariu de genul: „Nici măcar 5 persoane nu vor da clic pe linkul ăsta?” 😛

[3] Explorator al trecutului pierdut în partea necartografiată a continuumului spaţiu-timp, echivalent,  în povestea al cărei personaj principal este („Irecuperabilul Donald” – pag. 256 a volumului Floarea de Loldilal  ), cu o reţea infinită de lumi paralele.

[4] Psipsina din elucubraţia mea nu trebuie confundată cu psi, cu toate că amândouă stau uneori pe pervaz 🙂 Cea dintâi e genul de personaj ocazional din colecţia mea de vise stârnite de duzini de cuvinte, iar cea de a doua e genul care colecţionează, în zilele de sâmbătă, în tabele de genul acesta, texte ce găzduiesc o aceeaşi duzină de cuvinte.

Reclame

Jurnalul motanului Pandalie – 4 (însemnare consemnată în tabelul duzinii de cuvinte)

După părerea fiului meu Fane, zis Şmenaru sau Idiotu, azi-noapte, când a intrat din nonstopu’ vecinului Gore, ăla de peste drum, care, din lipsă acută de clienţi, îşi expunea propriul greabăn dormind cu capu’ pe cântar, a dat dovadă de clemenţă fiindcă n-a săvârşit un genocid sufocând, prin îndesare în buzunarul blugilor săi, întregul colaj de bancnote şi creiţari din sertarul uitat deschis, ci s-a mulţumit cu un gest mai puţin blasfemic la adresa dreptului de proprietate; cu alte cuvinte, şi-a menajat noul card, nefăcând uz nici de el, nici de vreun alt mijloc de plată a celor câteva sticle, evident pline, destinate unui golem bucolic, acesta fiind numele dat de el însuşi unui chef grandios, care ne goleşte minţile prin spălare cu alcool ingerat pe cale bucală :mrgreen:

După părerea mea [1], soră geamănă cu a unor experţi în materie – şi zău că nu-s colportor! – Fane n-are totuşi dreptul la un brevet de idiot, fiindcă, deşi nu e un fiu foarte respectuos, a dat, cu ocazia mai sus-pomenită, dovadă de grijă faţă de un tată ca mine, aflat într-o situaţie cu totul specială, adică a bălit şi 3 (trei) plicuri de Whiskas Supreme!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).


Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai jucat şi alţii, adunaţi în colajul din acest tabel.

Ubru-Cu-Du-Bru

– pentru duzina de cuvinte

Uneori îmi doresc să-mi fi apărut poveştile într-o carte cu poze. Sau să fi fost eu în stare să desenez, ca să vi-l arât pe Ubru-Cu-Du-Bru, zis şi Patru Capete, piticul măscărici din „Râpa Amăgirilor”, aşa cum se vede cu ochii minţii mele. Ideea patru-în-unu îşi are izvorul în altă istorisire de-a mea, unde, e drept, am doar trei personaje purtate de o aceeaşi pereche de picioare, iar (conform principiului „cei patru evanghelişti au fost trei: Luca şi Matei” 😛 ) „vinovat” de toate a fost nu mai ştiu ce post de televiziune, care a difuzat, cu ani – mulţi! – în urmă, o ştire despre un şarpe – real! – ce şuiera din cele două capete din dotare, încăierate într-o luptă pentru hrana destinată, în ultimă instanţă, aceluiaşi stomac 😛 Şi tocmai lupta asta a capetelor, poate în ochii multora o întâmplare neînsemnată, a fost pentru mine imboldul de care aveam nevoie pentru conturarea unei decizii: mi-am acordat libertatea să aduc o creatură multicefală în rândul oamenilor din elucubraţiile mele. Am considerat că se potrivea de minune cu renumitul „homo homini lupus”, dictonul care mi-a fascinat imaginaţia de copil într-o destul de mare măsură ca să-şi câştige un loc în memoria mea.

Cum spuneam, nu sunt în stare să-l desenez pe Ubru-Cu-Du-Bru (piticul Abracadabra, cu „u” în loc de „a” :mrgreen: ); dar pot să-l „creionez” mai apăsat şi mai clar, îndreptându-mi din nou atenţia asupra lui, fiindcă tot mi-a dat cineva, de curând, ideea plasării mai multor poveşti în acelaşi univers. Iar azi, neştiind ce să fac cu unul dintre cuvintele actualei duzini, am decis că noua istorisire, cu Patru Capete în rolul principal, se va numi „Ceilalţi trei”. Cred că titlul lasă să se întrevadă cam despre ce va fi vorba!

Ubru-Cu-Du-Bru mai apare deja, tot ca personaj secundar, într-o poveste („Palatul Vrăjitoarei”), pe care am început-o pe blogul „Cum vă place” şi am abandonat-o apoi, din lipsă de timp. Şi mă tem că nu mai pot s-o reiau – cel puţin nu pe [acelaşi] blog – fiindcă presupun mai toată lumea a dat episoadele de până acum uitării şi că nu s-ar găsi prea mulţi amatori care să le [re]citească, ca să intre în jocul votării dacă aş continua de unde am rămas.
Însă mă bate uneori gândul să rescriu povestea de la început, poate chiar pe blogul ăsta (unde deja am mai preluat-o o dată), cerând din nou să se aleagă prin vot un fir călăuzitor pentru continuare, ca să văd dacă acţiunea ar merge sau pe aceleaşi cărări. Şi poate c-o s-o fac, chiar folosindu-mă de jocurile clubului psi, dar nu foarte curând. La iarnă… carevasăzică 😀

Cugetările motanului Pandalie – 4 (cu o duzină de cuvinte impuse)

– pentru duzina de cuvinte, jocul găzduit, ca de obicei, într-un psi-tabel.

Timpul vine de undeva, dintr-un izvor de secunde. De-acolo a curs peste noi întotdeauna. Dincolo de albia lui e altceva – un loc ciudat, o lume în care nu merită să trăieşti – fiindcă, dacă nu există timp, n-ai când să faci nimic 😉 Nici măcar greşeli 😛 Poate că am trecut prin ea – într-un fel sau altul – înainte de a ne naşte. Şi poate că-n ea o să ne-ntoarcem – prin moarte.

– Ilie Pandalie,
fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”
(pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal . )

În calitate de motan extrem de ocupat (tată de familie de bipezi) îmi cer scuze fiindcă nu vă voi face vizite şi vă voi răspunde cu întârziere la eventualele comentarii.

Cugetările motanului Pandalie – 3 (cu o duzină de cuvinte impuse)

– pentru duzina de cuvinte, jocul găzduit, ca de obicei, într-un psi-tabel.

Ceva te provoacă, şi îţi începi peregrinarea; pas după pas, ni te alături nouă, celor care ne cheltuim timpul ca şi cum am fi uitat că există o limită… Şi, cu toate că în final plătim scump, lăsând în urmă, drept taxă de drum, tot ce e în noi carne, os şi sânge, nimeni nu lipseşte, nimeni nu ştie pe ce cale să preschimbe în faptă vorbele „eu stau pe margine şi privesc”…

– Ilie Pandalie,
fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”
(pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal . )

În calitate de motan extrem de ocupat (tată de familie de bipezi) îmi cer scuze fiindcă nu vă voi face vizite şi vă voi răspunde cu întârziere la eventualele comentarii.

Jurnalul motanului Pandalie – 1 – Introducere

(cu o duzină de cuvinte impuse)

Dacă mi-aţi citit povestea, ştiţi că am fost cândva un om de valoare şi de acţiune – tehnician-proiectant, adică 😛 Ştiţi şi că m-am transformat în motan în ultima zi a anului 2000, când aşteptam Magnificul Moment al Sfârşitului alături de toţi cei care-mi împărtăşeau credinţa – ni se spunea „Propovăduitorii Sfârşitului Lumii”. Sperând din tot sufletul că de Clipa cea Mare nu ne mai despărţeau decât câteva minute, am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatei beatitudini, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei materiale. Am intrat într-o stare de confuzie care a atins paroxismul doar preţ de o fracţiune de secundă – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în aceste forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Pe scurt, de atunci eu, Ilie Pandalie, sunt motan, iar nevastă-mea, Neaga, zisă acum Lemnoasa, e scăunel cu trei picioare…

Celor care n-au citit despre mine, care nu ştiu nici măcar cum am ajuns să am un al treilea copil, un fiu adoptiv (Ilian) care a fost cândva fată (Liliana), dar care acum e o adevărată imagine a mea din momentul când abia ajunsesem la maturitate, trebuie să le spun că, pe vremea când eram biped, am dat dovadă şi de o mare sensibilitate – am scris versuri! Şi, de când cu Ilian, am reînceput să scriu – adică îi dictez lui! M-am tot gândit ce să-i ofer în schimb – pentru  efortul depus – şi m-am decis să-i îngădui să publice  versurile – sub noul lui nume, Ilian Pandalie! O să-ncepem cu un volum de poezii pentru copii, pentru că mă inspiră mai ales Fane, zis Şmenaru, prăpăditul de fiu-meu (mezinul), care nu-i numai idiot, ci şi cleptoman! Şi iată rezultatul – îngăduiţi-mi să vă ofer o mostră:

Fane a furat un măr
Mare, roşu şi frumos.
Şi s-a tras sigur de păr,
Tontu’, când l-a scăpat jos!
Vai, sărmanu’ retardat!!
Mărul roş, plin de noroi,
Credeţi că şi l-a spălat?
Nu! L-a dus drept la gunoi!

Dar am de gând să abordez, cât de curând, şi alte subiecte: am să povestesc cum m-am adaptat, ajungând să mă simt bine în blana mea de motan, am să descriu zadarnica luptă a câinilor pentru libertate, am să povestesc despre suferinţele scăunelului care îmi e consoartă (acum n-o mai doare spatele – fiindcă n-a fost în stare să se transforme baremi într-un scaun cu spătar, o înjunghie, pe rând sau simultan, cele trei picioare)… şi aşa mai departe.

Ei, ca să fiu sincer, cred că nu va fi vorba numai de versuri. O să scriu şi proză, aici, în jurnalul meu. În concluzie, fiţi pe fază! Ştiu că sună a laudă de sine, da’ zău că am de spus lucruri interesante!

Cu aceeaşi duzină de cuvinte au mai jonglat şi alţii. Puteţi ajunge uşor la oricare dintre ei, fiindcă toate drumurile pleacă de la psi!

Panglica de catifea

(cu o duzină de cuvinte impuse)

Adaos orgolios la faţa rotundă a unei păpuşi cu gropiţe în obraji, panglica, magie de catifea peste bucle blonde, poartă în ţesătură un curcubeu năstruşnic, diferit de arcul zugrăvit pe boltă de curgerea luminii, dovedind astfel lumii că talentul brut al unui simplu muritor e în stare să creeze depăşind limita banalei imitaţii.

Iar zămislitoarea minunăţiei, cu o panglică de zâmbet – mai orgolios decât l-ar vrea – pe buzele de catifea roşie şi cu un curcubeu de flori în curgerea părului ce-i trece de limita umerilor, îi e adânc recunoscătoare Loenei[1], farmecfăcătoarea care i-a sfâşiat ţesătura viselor. Căci a ajuns în lumea plină de o altfel de magie a făuritorilor de păpuşi după ce femeia înveşmântată în sac pestriţ, în loc s-o primească în ucenicie, a împins-o pe un drum cu totul diferit, gonind-o cu asprimea cuvântului brut prins în vraja rotundă a rimei:

Ştii ce-i magia, draga mea?
Nu-i panglică de catifea!
E-un curcubeu menit s-ascundă
Negreala-n curgerea rotundă
Din ţesătura unui vis
Prea orgolios – şi interzis
Unei păpuşi precum eşti tu;
Căci peste limita lui NU
Nu poţi să treci cu faţa-ţi dulce!
Te pierzi pe drumul brut ce duce
Către tărâmul diferit
Unde ucizi ce ai iubit!


[1] Personaj din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142

*

Dacă vreţi să ştiţi cine s-a mai jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte, mergeţi la psi şi urmăriţi link-urile din tabel. Lectură plăcută!

Cugetările motanului Pandalie – 2 (cu o duzină de cuvinte impuse)

.

E nevoie de curaj ca să ieşi din crisalidă fără intenţii deghizate. Fiindcă în lumea asta mai nimic nu merge ca la carte. Se întâmplă atâtea lucruri pe care tu, un biet suflet inocent, iubitor de linişte, le credeai imposibile. Crezi că nu-ţi asumi niciun risc deschizându-ţi sufletul şi te trezeşti deodată într-o agitaţie deplină, datorată tocmai vorbelor sau faptelor pe care ţi le ştii la fel de lipsite de intenţii rele ca iarna de arşiţă. Dar antidotul e la-ndemână. Stai în banca ta, cu obloanele sufletului şi ale gândurilor lăsate, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala şi nu-ncerca să le explici troglodiţilor cum se rotesc planetele! Alege drept deviză a vieţii tale Glossa lui Eminescu!”

– din cugetările lui Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”
(pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal . )

Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai jucat psi şi alţi duzinari – îi găsiţi în tabel:

1. Carmen Pricop 2. dordefemeie
3. virusverbalis 4. Scorpio
5. vavaly 6. Dictatura Justitiei
7. Irealia 8. vânt de toamnă
9. almanahe 10. incognito
11. SimonaR

Cugetările motanului Pandalie – 1 (cu o duzină de cuvinte impuse)

.

„Fericirea e un port în care eşti singura corabie, căci e numai al tău, şi e la fel de fantomatic ca acel chip vălurit pe care şi-l coboară luna în oglinda apei – vai de tine dacă devii sclavul lui şi te azvârli să-l afli în adânc! Înţelepţii nu-şi fac din căutarea fericirii un model de viaţă, nu umblă după ea pe un traseu bine determinat, descoperit în vreo carte veche. Şi nici nu o aşteaptă. Pentru că fericirea vine când vrea şi când nu te aştepţi, dacă şi numai dacă ştii să-ţi duci traiul pe planeta Pământ bucurându-te de frumuseţea lumii şi savurându-i darurile, printre care parfumul florilor îngheţate de brumar – promisiune de zăpadă proaspătă oferind o nouă prospeţime leşului verii, sub foşnetul năsăliei lui de frunze uscate – nu e nicidecum cel mai lipsit de farmec.”

– din cugetările lui Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”
(pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal . )

Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai jucat psi şi alţi duzinari:

1. d’agatha 2. Scorpio
3. virusache 4. dordefemeie
5. Carmen Pricop 6. Incognito
7. Dictatura Justitiei 8. almanahe

Preoteasa Loldilalului (1)

.

Ferăstrăul are o pânză nouă, lucitoare – obositor de lucitoare pentru ochii mei miopi. Şi funcţionează corect, codul de comunicare e cel mai simplu cu putinţă. Furnizorul n-a folosit niciun fel de tertipuri care să te facă dependent de serviciile sale.

De fapt, de când sunt Preoteasa Loldilalului[1], nimeni nu-ndrăzneşte să-mi mai ascundă vreo informaţie.  Mă uit amuzată cum se amestecă respectul cu teama superstiţioasă, luând în stăpânire chipul oricui, imediat ce îi pătrund în câmpul vizual. Şi toată lumea îşi pleacă fruntea în faţa mea – în primul rând ca măsură de prevedere. Se spune că e riscant să mi te uiţi în ochii de un albastru albicios, cumva străveziu, după toate aparenţele singurii din lume care pot hipnotiza şi paraliza florile carnivore ale loldilalului. Prin imensul nostru oraş circulă poveşti despre răul pe care i-l pot face unei fiinţe omeneşti, transformând-o instantaneu în statuie de albzrit, de negruzrit, de galbenzrit sau, în funcţie de culoarea pielii, de o altă varietate de zrit, bizarul minereu – catifelat ca o petală trandafir şi totuşi tare ca piatra – adus de pe planeta unde s-a născut loldilalul, planeta străbunilor mei.

Da, sunt urmaşa celor care au adus aclimatizat aici loldilalul şi, în acelaşi timp, cea mai mare dintre fiicele încă frumoasei împărătese Leira, singura dintre cele cinci prinţese despre care se spune că e hidoasă. Poate fiindcă sunt singura care îl are drept tată pe Amirp Enob, primul consort al mamei. Nu vreau să spun că tata a fost un bărbat urât. Dimpotrivă. Mama l-a ales pentru frumuseţea, pentru cutezanţa şi pentru inteligenţa lui, ca şi pentru talentul înnăscut de a depista mirosul gunoaielor, cum încă li se mai spune aici imigranţilor clandestini – cu deosebirea că, tocmai datorită influenţei tatălui meu asupra mamei mele, numărul lor celor declaraţi admisibili a înregistrat o creştere spectaculoasă. Leila – nu-i spun mamă, nu mi-a îngăduit niciodată s-o numesc astfel, poate fiindcă i-a fost dintotdeauna teamă de mine – Leila l-a adorat pe tata până în clipa morţii lui, deşi gurile rele şoptesc că, în ziua ceremoniei nupţiale, era deja atins de nebunie. De nebunia duhorii.

Tata era convins că oraşul pute. Şi că numai mireasma loldilalului îi poate alunga miasma. De dragul lui, mama a poruncit să fie deviate căile rulante urbane şi să se scoată pavajul din Piaţa de Mijloc, al cărei centru a fost preschimbat într-o plantaţie rotundă, cu diametrul de un kilometru, numită Parcul Loldilalului. Un parc cu alei pavate cu zrit de toate culorile şi nuanţele imaginabile, dar pe care nu se plimbă nimeni; toată lumea ştie că oamenii sunt friptura preferată a frumoaselor flori parfumate, adesea suficient de mari ca să înghită un cap.

va urma… cândva


[1] Aceste rânduri reprezintă o tentativă de continuare a povestirii „Floarea de Loldilal”, inclusă în volumul cu acelaşi nume  , la p. 280

(Cele de mai sus reprezintă, totodată, o duzină incompletă, pe care din acest motiv nici nu am înscris-o în tabelul jocului din ziua respectivă. Cât despre povestea începută, o s-o şi termin într-o bună zi… 🙂 )

Descântece… cu 12 cuvinte impuse

*

Când am ieşit desculţă-n iarbă, acolo, printre licurici, în acea linişte a nopţii din livadă, am auzit întâi o larmă, vaier şi vuiet… Apoi am desluşit cuvintele:

Languros…, lacustru…, lacom…, larmă…, lacrimă…, latent.., licurici…, limpezi…, livadă…, licoare…, linişte…, limanuri…

Păreau rostite, limpezi, de însăşi vocea babei Hâda[1], venită de departe, numai narzii ştiu din ce limanuri, ca o lacrimă prelinsă languros, trădând un chin latent… Şi le-am sorbit pe toate, cu dor lacom, ca pe-o licoare dintre cele păstrate la mare preţ în beciul meu lacustru…

Le-am ţinut minte, dar nu fost-am în stare a pricepe ce vor fi vrut să-nsemne. Şi nici acum n-aş ştii, dacă n-aş fi avut, în-aceeaşi noapte, visul lacustru, visul în care Maud, fratele meu, cel care m-a iubit şi m-a dorit mireasă şi care s-a jertfit ca să le-nchidă Poarta narzilor în nas, se-nalţă, lacom de viaţă, dintr-un lac întunecat… Şi mă priveşte languros, cu ochii limpezi şi cu părul sclipitor, ca presărat cu licurici, dar totdeauna în tăcere, într-o linişte de mormânt, pe-o obrazul drept c-o lacrimă stingheră, un strop dintr-o licoare dureros sărată, furişat dintr-un izvor latent, în căutare de limanuri care nu există, aşa cum nu există larmă-ntr-o livadă îngropată sub zăpezi…

Însă de-această dată a rupt acea obişnuită linişte, şi am simţit ceva tânjind, latent şi languros, în glasu-i stins:

– Mă simt ca într-un iad lacustru, ca-ntr-o licoare puturoasă, pe jumătate încleiată… N-am mai putut răbda, m-am milogit de acea babă hâdă, ca să îţi spună ea cuvintele, fiindcă ştiam c-apoi rămâne-vor pentru vecie limpezi în mintea ta de farmecfăcătoare, că vor sticli acolo ca nişte licurici de-a pururi vii, fiindcă numai şi numai pe vorbele hoaştei pui tu preţ, de parcă şi le-ar fi cules, cu trudă şi migală, dintr-o livadă a înţelepciunii…

– Da, mi-au rămas cu toatele în minte, am spus, şi vocea mea, mult mai răsunătoare decât a lui, mi s-a părut, nu ştiu de ce, o larmă lipsită de orice cuviinţă.

– Atunci e bine, s-a bucurat, fiindcă e vremea să mă scoţi de-aici, să-mi dăruieşti limanuri înălţate cu puterea ta de farmec. Să născoceşti, tu însăţi, douăsprezece descântece, în stihuri toate, şi toate să cuprindă cele douăsprezece vorbe rostite de baborniţă. Ştiu că poţi, Loena, că eşti iute de minte, că eşti în stare a le stihui, în fiecare zi pe câte unul, spre a-l striga apoi în miez de noapte… douăş’pe nopţi la rând. Iar în a treisprezecea zi să îi zâmbeşti, c-o lacrimă în ochi, întâiului bărbat ce o să te privească lacom, cu mult jind – că, ştiu eu, pentru aceasta se găsesc destui! Şi, dacă o să-ţi şteargă lacrima, să ştii că vei fi izbândit, că mă vei fi scăpat de narzi, că voi fi ajuns, nu aici, în lumea ta, ci în acea cu cinci cuprinderi, unde m-aşteaptă Criiseela, Sriiba şi Zaarda. Dar dac-acel bărbat o să-ţi surâdă numai, să ştii că şi al treiş’pelea descântec e trebuitor, şi să îl faci cu mare grabă! Da?

– Păi…, am zis, şovăitoare, cu zeci de întrebări, nicidecum limpezi, rotindu-mi-se, vifor latent, în gânduri.

– Păi îmi eşti datoare, a spus, poruncitor, dar cu o linişte ciudată-n glas. Pentru copilul meu, pe care tu l-ai lepădat din pântec, fără să-l fi jelit măcar c-o biată lacrimă răzleaţă… Pentru bărbăţia de care-atâta vreme m-ai lipsit… Şi pentru acea farsă care-a fost nunta noastră, pentru ruşinea şi durerea care m-au potopit atunci, ca larma unui roi de lăcuste, prăpăditor de lacom… Pentru că m-ai lăsat fără limanuri, cu surghiunul adus de o biruinţă asupra narzilor drept singur ţel… Îmi eşti datoare… datoare acum şi-n veci… Şi, crede-mă, de când sălăşluiesc acolo, printre narzi, atât de bine învăţat-am să blestem…

Cu-aceasta vocea i s-a stins, ca o lumină de licurici sub zorii zilei, şi trupul a părut să i se-nalţe, în zbor deodată languros, într-un văzduh lacustru, cu stelele ciorchini de fructe stranii dintr-o livadă întemniţată-n ceţuri…

Şi m-am trezit cu gust amar în gură, de parc-aş fi benchetuit cu o licoare bogată în pelin…

Şi-am început a face stihuri, şi iată, strig cum, înspre tării, primul descântec:

Lacustru şarpe, să-mi ieşi afară

din astă baltă neagră, murdară!

Fără de larmă, sub limpezi stele,

vino-n livadă, la dans cu iele!

Languros şarpe, în ochii lor

pune limanuri cu lacom dor

şi ia-le-n schimb lacrima pură,

dar îmbibată, latent, cu ură;

în  linişte caldă, cu licurici,

pune-o pe limbă şi-adu-o aici,

ca leac să fie astă licoare:

din iad să-l smulgă pe cel ce n-are

în lumea noastră un loc sub soare!

Dar vai, fi-voi în stare eu să născocesc şi altele, alte descântece asemeni lui? Şi oare fi-va îngăduit să mă ajute cineva?

Asta mă-ntreb acuma eu, urmaşa babei Hâda, eu, Loena, cea mai puternică farmecfăcătoare a acestei ub-ubarii, crescută în castelul de deasupra Râpei Amăgirilor, în vremea când se străduia Alonda, robită unei iubiri nelegiute, să-şi facă rost de-o cheie-nsângerată, spre a deschide Poarta pentru narzii prelinşi din altă lume.


[1] Toate personajele sunt din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142

Cele 12 cuvinte au mai ajuns şi la urechile altora. Dacă vreţi să aflaţi cui i-au mai plăcut şi ce-a făcut cu ele, mergeţi la psi!

Duzina de cuvinte – Fără Titlu (preluare de pe „Micile Mizerii”)

După cum v-am mai povestit aici, „când vrea să-şi descarce sufletul, Matilda scrie. Întotdeauna cu creionul, întotdeauna pe una dintre colile îngălbenite pe care le ţine de mulţi ani într-un sertar. Şi, de obicei, nu rupe foaia. O mototoleşte şi o aruncă. Nu în tomberonul nostru. În coşul de hârtii de pe trotuarul de vizavi. Şi întotdeauna o aruncă după miezul nopţii. Iese din casă în vârful picioarelor, dar face suficient de mult zgomot ca s-o simtă Mitrea, motanul Letiţiei, care doarme de obicei pe pervazul ferestrei.
Mitrea miaună, iar Letiţia îşi lasă deoparte cartea – de obicei citeşte la ora aia – se duce la fereastră şi pândeşte de după perdele întoarcerea Matildei. Pe urmă îşi ia lanterna, coboară la rândul ei şi caută în coşul de hârtii…

De unde ştie ea ce face Matilda în toiul nopţii? A urmărit-o acum vreo cinci ani, când se juca de-a detectivul şi spiona pe toată lumea din casă, ba chiar şi pe vreo doi vecini – scop în care folosea un binoclu vechi, de vânătoare, rămas de la bunicul.”

Eâi bine, azi-noapte Letiţia a recuperat o altă hârtie mototolită, care dovedeşte că Matilda apelează la acelaşi procedeu şi când o „chinuie talentu'”, după cum se vede mai jos:

Când te duci, dis-de-dimineaţă,

Vere, la mall şi poate la piaţă,

Să cumperi trei bucăţi de săpun;

Să nu te zgârceşti, să iei d-ăla bun!

Prima e pentru dârele de ipocrizie,

A doua sper să scoată pete – de ticăloşie…

Cât despre a mai mare, a treia.

Vreau să trasez, vere, cercuri cu ea.

Sau măcar unul – alb incandescent,

Săpun preschimbat în pârjol virulent,

Pară de foc pe întregul contur,

Rug pentru cei cu creierul ciur…

Nu, nu spun vorbe lipsite de sens,

Gugumănia e un pericol – imens.

Şi dau toţi cu piatra în alfabet,

Şi numesc cultura rahat desuet.

Se-alege praful şi pulberea

De viaţa aia care-mi plăcea;

Prinsoarea este pierdută, se ştie,

Captivă e lumea într-un ţarc de prostie!

sâmbătă, 30 iunie 2012

Faceţi o vizită la psi, să vedeţi cine s-a mai jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte îngroşate.

Mariana şi duzinile de cuvinte

Lume, lume!

Sunt eu, Mariana, şi scot nasul ca să v-anunţ că m-am alăturat clubului psi, adică am început să mă joc cu duzini de cuvinte, astăzi aici, iar sâmbăta trecută aici.

Sunteţi oricând bineveniţi în colţişorul meu din blogspot.

Iată cum arată azi tabelul celor care s-au jucat cu cele 12 cuvinte alese de psi:

1. genovevadans 2. anacondele
3. ZhaO 4. Vantdetoamna
5. scorpio 6. Carmen Pricop
7. virusverbalis 8. rokssana
9. Some Words 10. dictatura justitiei
11. Mariana 12. Blind Love
13. almanahe 14. Vanessa
15. Vero

* * *
Recomandări: Mirela Pete, Vania, Gabriela-Elena, Teo, Luna Pătrată, Blogul cu Atitudine, Kadia, Rokssana, Dispecer, Florina, Filumenista, Amintiri din filumenie, Ulise II, Zamfir Turdeanul, Ana Usca, Caius, Ilarie, Androxa, Zina, Carmen, Diana, Clipe de Cluj