Oltzii – sau Am Fost Odată Prieteni

foto: Alex Mazilu

Motto:

Nu contează că
am fost odată prieteni…
Trădarea costă!
.

– Dumnezeule, Gom! exclamă bătrâna Hilde, după ce se dezlipi de rotocolul transparent pe care îl croise, cu poala şorţului, pe geamul murdar. De ce‑or fi crezând proştii ăştia în reclame?!

Încântat, Gom îşi frecă palmele grăsulii.

– Câţi vin? întrebă, înveselit.

– Trei. Mulţi pentru hârbul care i-a adus! L-am zărit asolizând pe platou acum o oră.

– Doar trei! se posomorî Gom. Oricum, se răsti, nu sta, babo! Deschide uşa, zâmbeşte‑le – şi ţine‑ţi gura!

– Păcătosule, mârâi Hilde, încruntându‑se, dar nepotu‑său o privi chiorâş, şi ea, amintindu‑şi că, de vreo trei ori, chiar o bătuse, înălţă din umeri şi se grăbi să-i facă pe plac…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

____________________

Povestirea se încadrează în categoria psi-lunelilor, alături de cele semnate de psi şi de ceilalţi membri ai clubului care-i poartă numele (almanahe, jora, viru-sake, scorpiuţa, carmen-dictatura, Carmen Pricop, Tibi, dor de dragoste, SimonaR, cammely, anacondele, drugwash)

Duzina de cuvinte – Fără Titlu (preluare de pe „Micile Mizerii”)

După cum v-am mai povestit aici, „când vrea să-şi descarce sufletul, Matilda scrie. Întotdeauna cu creionul, întotdeauna pe una dintre colile îngălbenite pe care le ţine de mulţi ani într-un sertar. Şi, de obicei, nu rupe foaia. O mototoleşte şi o aruncă. Nu în tomberonul nostru. În coşul de hârtii de pe trotuarul de vizavi. Şi întotdeauna o aruncă după miezul nopţii. Iese din casă în vârful picioarelor, dar face suficient de mult zgomot ca s-o simtă Mitrea, motanul Letiţiei, care doarme de obicei pe pervazul ferestrei.
Mitrea miaună, iar Letiţia îşi lasă deoparte cartea – de obicei citeşte la ora aia – se duce la fereastră şi pândeşte de după perdele întoarcerea Matildei. Pe urmă îşi ia lanterna, coboară la rândul ei şi caută în coşul de hârtii…

De unde ştie ea ce face Matilda în toiul nopţii? A urmărit-o acum vreo cinci ani, când se juca de-a detectivul şi spiona pe toată lumea din casă, ba chiar şi pe vreo doi vecini – scop în care folosea un binoclu vechi, de vânătoare, rămas de la bunicul.”

Eâi bine, azi-noapte Letiţia a recuperat o altă hârtie mototolită, care dovedeşte că Matilda apelează la acelaşi procedeu şi când o „chinuie talentu'”, după cum se vede mai jos:

Când te duci, dis-de-dimineaţă,

Vere, la mall şi poate la piaţă,

Să cumperi trei bucăţi de săpun;

Să nu te zgârceşti, să iei d-ăla bun!

Prima e pentru dârele de ipocrizie,

A doua sper să scoată pete – de ticăloşie…

Cât despre a mai mare, a treia.

Vreau să trasez, vere, cercuri cu ea.

Sau măcar unul – alb incandescent,

Săpun preschimbat în pârjol virulent,

Pară de foc pe întregul contur,

Rug pentru cei cu creierul ciur…

Nu, nu spun vorbe lipsite de sens,

Gugumănia e un pericol – imens.

Şi dau toţi cu piatra în alfabet,

Şi numesc cultura rahat desuet.

Se-alege praful şi pulberea

De viaţa aia care-mi plăcea;

Prinsoarea este pierdută, se ştie,

Captivă e lumea într-un ţarc de prostie!

sâmbătă, 30 iunie 2012

Faceţi o vizită la psi, să vedeţi cine s-a mai jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte îngroşate.

Ciot de poveste: Oglinda – 1

.

A pus o droaie de slugi să frece oglinda, dându-i acel luciu trebuitor pentru o distilare desăvârşită a luminii – până la puritatea unor sâmburi de lacrimă încă neîncolţiţi în suflet –, şi abia apoi s-a dezghiocat din aşternuturi, a simţit temperatura camerei îmbrăţişând-o ca un cocon de mătase răcoroasă, a numărat treisprezece plasturi de gheaţă dantelată de pe ferestre, a-ntors treisprezece pagini din cartea cea mai veche, reamintindu-şi  toate cele treisprezece descântece, şi a privit îndelung, neclintită, imaginea reflectată a trupului ei tânăr şi gol – pentru a sparge într-un târziu cu lovituri înverşunate de pumn cristalul, împestriţând cu mărgele de sânge strălucirea de staniol opac pe care-o căpătase în clipa când s-ar fi cuvenit să-i înfăţişeze ursitul…

Tangentând parfumul poveştii parfumate

N-am luat parte la Povestea Parfumată decât de două sau trei ori, dar azi, când acest joc a împlinit un an, îi urez încă mulţi alţii şi îi dedic o poveste (un pic cam lunguţă, sper că veţi avea răbdare s-o citiţi) care începe într-o lume a senzaţiilor ofactive.

PUTEREA PERECHE

imagine preluată de la psi

Se spune că, dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o bună zi, aşa, dintr-o dată… Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu nu-ţi spune. Pentru că, dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă.
Iar mie mi s-a întâmplat. Chiar aşa cum se spune, într-o bună zi, când s-a nimerit să mă trezesc dis-de-dimineaţă, după o jumătate de noapte de somn bun, cu burta bine pusă la cale, în sălaş cu bună căldură.
M-am trezit, ca întotdeauna, am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a lapte. Mireasma mă potopea, val după val, lărgindu-mi nările şi întărâtându-mi cerul gurii când, odată pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust dulce şi cald – şi gâtlejul mi se înfiora, uns de licoarea licorilor – de şuvoiul neasemuitului dar de hrană al mamei.
M-am zbârlit – oarecum a spaimă, dar mai mult a plăcere, mi-am înălţat ochii – şi am văzut munţii fremătând, ca nişte ţâţe îmbelşugate, dornice să simtă muşcătura gurii lacome, muşcătura care te scapă de chinul preaplinului şi te fericeşte cu eliberatoarea plăcere a dăruirii…
Atunci, într-o străfulgerare, am înţeles că aveam ceva de dăruit, că aveam puterea de a o face, că eram trimis să-mi caut puterea pereche, că ea mă chema lângă sine, fiindcă se cuvenea ca împreună să desferecăm şi să dăruim celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi binele unor tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – cu toate că încă nu mi se desluşise încotro – şi abia atunci am văzut că dimineaţa era una caldă şi senină, că începea o zi de iarnă calpă, prădată de ger şi de omăt, aşa cum şi cerul fusese prădat de ultima-i zdreanţă de nor…
Şi am ştiut că, deşi simţisem chemarea, nu era aceea ziua cea mare, ziua încercării. Pentru că tainele firii nu se lasă pătrunse sub tăria luminii, şi nici puterile peste fire nu se unesc cu temei sub căuşul unui cer sfidător de senin.
Şi m-am întors la desfătările cele simple – la îndestulatul burţii şi la zăbava în sălaş călduros şi ferit…
Aşa a venit a doua zi, când m-am trezit în faptul serii şi ochii, încă crâmpoţiţi de somn şi încă adumbriţi de vise, mi s-au umplut de roşul unei jumătăţi de soare prăvălite între munţi.
Am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a sânge. Mireasma mă potopea, val după val, lărgindu-mi nările şi întărâtându-mi cerul gurii când, odată pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust sărat şi sălbatic – şi gâtlejul mi se înfiora, uns de licoarea licorilor – de şuvoiul vieţii samavolnic smulse celui nevolnic spre a hrăni şi spori însăşi viaţa mea, a celui zămislit spre a ucide.
M-am zbârlit – oarecum a plăcere, dar mai mult a îmbărbătare, mi-am înălţat ochii – şi am văzut zdrenţele norilor tăvălite în sângele soarelui strivit între steiuri, ca un hoit sfârtecat, scăpat de chinul vieţii şi fericit cu eliberatoarea plăcere a biruinţei asupra durerii…
Am ştiut atunci că simţisem al doilea ecou al chemării, că puterea pereche mă strigase cu sete, fiindcă se cuvenea ca împreună să desferecăm şi să aruncăm asupra celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi răul tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – cu toate că tot nu mi se desluşise încotro – şi abia atunci am văzut că, deşi soarele trăgea să moară, luna n-avea nici gând să se arate spre a împărăţi peste tăriile ce prindeau a se înstela, aprinzând candele asupra rugii disperate a crengilor betege şi descărnate ce se înălţau tăcute şi ţepene, căci nici măcar o boare nu se îndura să le dezmierde, mlădiindu-le şi ajutându-le să bâiguie psalmi scârţâitori.
Şi am simţit că nici aceea nu era ziua cea mare, ziua încercării. Pentru că tainele firii se deschid doar sub ochiul încercănat al lunii, şi puterile peste fire se unesc doar dănţuind precum le cântă, pe strune nelumeşti, un vânt învârtejit…
Aşa că m-am mulţumit să plec doar după ale gurii, şi, odată întors, îndestulat dar ostenit, m-am încovrigat cu bucurie în căldura aceluiaşi sălaş bine ales…
Şi-a venit a treia zi, adică a treia noapte. M-am trezit – şi ochii mi s-au umplut de întuneric înainte de a-şi regăsi puterea de a subţia fuioarele beznei, desluşind printre ele. Am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a moarte… Miasma mă potopea, val după val, strângându-mi nările şi strepezindu-mi cerul gurii când, totuşi pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust acru şi crud – şi gâtlejul îmi urla, ars de otrava neiertătoare a osândei.
M-am zbârlit – oarecum a îmbărbătare, dar mai mult a spaimă, mi-am înălţat ochii – şi am văzut umbra muntelui înstăpânindu-se peste sat – ca partea bărbătească asupra celei muiereşti, fericind-o cu eliberatoarea plăcere a deplinei supuneri.
Atunci am ştiut că simţisem al treilea şi ultimul ecou al chemării, că puterea pereche se zvârcolea, aşteptându-mă, căci numai împreună se cuvenea să ne supunem acelui ce ne îngăduia să desferecăm şi să dăruim celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi blestemul tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – şi abia atunci am văzut că luna dădea să se ascundă după munte şi, parcă ruşinându-se de cearcănele ce-şi dogoreau tristeţea pe chipul ei rece, de lumină crudă, se acoperea cu un zăbranic lăptos, de pâclă din ce în ce mai deasă, nesfârtecată de înverşunarea vântului ce schingiuia, în schimb, necruţător, bietele crengi schiloade, ce se zbăteau neputincioase, gemându-şi tânguitoarele rugi de îndurare.
Atunci am simţit eu că luna îmbrobodită-n ceţuri, care se lăţea şi se împrăştia văzând cu ochii, era menită să-mi fie călăuză – şi am prins să alerg nebuneşte, ca o nălucă zvârlită de pe garduri pe acoperişuri şi strecurată mai iute ca gândul când printre hornuri, când printre ramuri pleşuve, chinuit de spaima că stăpâna nopţii, a vântului şi a câinilor care, după năravul lor prostesc, îşi urlau dragostea către dânsa, avea să fie fărâmiţată de colţii de lapte ai pâclei înainte de a-mi dezvălui sălaşul puterii pereche – iar eu aveam să rămân sigur şi blestemat. Blestemat să nu mă mai mulţumesc cu desfătările simple, ca îndestulatul burţii şi odihna în sălaş călduros şi ferit…

… citiţi continuarea în volumul Floarea de Loldilal (Nemira, iunie 2012)

=== === ===

Alte poveşti parfumate:

Mirela Parfumul poveștii parfumate
CARMEN Parfumul povestilor parfumate
Florentina Povestea povestii parfumate
Daurel Parfumul modelelor de viata
Lili Parfum de poveste

Doru Punerea genunchiului in pietre
Vanessa Poveste Parfumata

Sara Parfumul povestii parfumate
Lolita Povestea povestilor parfumate la multi ani
Dictatura justiției Parfumul povestii parfumate
Pandhoraa Parfumul povestilor parfumate
Aurora  Povestea poveştilor parfumate
Gabi. Poveste parfumată.Parfumul poveștii parfumate!
Rokssana. Parfumul poveştii parfumate

=== === ===

Recomandări: Vania, Gabriela-Elena, Rockssana, Luna Pătrată, Teo, Gabriela Savitski

Elucubraţii – Oyoja Onuk

„Oyoja Onuk” e o poveste, ca să spun aşa,  tangentă la tema judecata, abordată azi de  clubul psi.

=====================

Despre Sheagad Hurm se vorbeşte mereu, pretutindeni – dar nu i se pronunţă numele. Oamenii o numesc Vrăjitoarea Roşie – dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului – dacă teama le e mai puternică decât ura.

Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, şi ei – exponatele din valea numită Circul Clipelor, la care gloata se zgâieşte cu fascinaţie bolnăvicioasă – par statui de carne bine conservată între ziduri invizibile şi impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschişi şi imobili. Totuşi, minţile lor trăiesc în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp îngheţat – de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracţiunea de secundă în care tăişul ghilotinei i-a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul – numai timpul lui – exact înainte ca lama să-i despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oţelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima senzaţie din viaţa lui – şi singura conştientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii şi are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziţie tot timpul din lume pentru a-şi simţi şi pieptul sfâşiat de gheara groazei, şi balele prelinse pe bărbie, şi udul cald ajungându-i la genunchi, şi necurăţeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, şi demenţa bulbucându-i ochii şi căscându-i gura spre a slobozi, zadarnic şi iraţional, un urlet amputat…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

=====================

Între noi fie vorba, visez să transform povestioara asta într-un roman. Deocamdată n-am comis decât 2 începuturi, total diferite între ele, aici şi aici.

 

Coşmarul

imagine preluată de pe „ele.ro”

Motto:

Spuneţi-mi, gingaşe flori, stropi de lacrimi din stele, … vă daţi seama de cumplita soartă ce vă aşteaptă? … Mâine o mână necruţătoare vi se va încleşta în jurul gâtului. Aveţi să fiţi frânte, smulse mădular cu mădular şi purtate departe de liniştitele voastre locaşuri…

Poate chiar să vă fie ursita să fiţi închise în vreun vas strâmt, unde numai o apă stătută să vă potolească setea nebună, înainte mergătoarea vieţii în scădere…

Nu v-ar fi fost mai bine să fi fost ucise chiar când aţi fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie să fi săvârşit voi în vieţile trecute, ca să îndreptăţiţi o asemenea pedepsire ca aceasta?…

De ce s-au născut florile atât de frumoase şi de nefericite?… Chiar cel mai blând dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate să lupte… Dar vai, singura floare cunoscută cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fără apărare înaintea distrugătorului. Dacă, în zvârcolirea lor de moarte, vor fi strigând, ţipătul lor nu străbate niciodată până la urechile noastre învârtoşate.

Okakura Kakuzo – Arta Ceaiului

Lumea devine brusc perceptibilă. Un spaţiu strict limitat, semiobscur, cu amănunte neclare. Plus posibilitatea vizualizării unui alt spaţiu, cel exterior. Acolo, afară, bezna e destrămată nu numai de lumina palidă a unui satelit – probabil natural ‑, ci şi de numeroase surse luminoase locale – sigur artificiale.. dar peisajul nu seamănă cu nimic din ceea ce poate găsi scormonind în memorie.

Căci, odată cu posibilitatea perceperii lumii exterioare, odată cu dobândirea conştiinţei existenţei de sine, şi-a regăsit, la fel de brusc, amintirile. Atât amintirile proprii – mai degrabă încurcate şi tulburi – cât şi cele, clare şi bine sistematizate, ale unui lung şir de înaintaşi înzestraţi cu raţiune.

Acum ştie că, unind puterile multor minţi sârguincios şi temeinic exersate, bătrânii planetei au fixat mii de seminţe, tinere şi aproape inconştiente, pe tot atâtea mii dintre micii vagabonzi de rocă moartă ce bântuie noaptea cosmică. Ştie că ea a fost, cândva, o astfel de sămânţă. Ştie că, aşa cum a fost programată, s-a desprins de piatra purtătoare înainte ca aceasta să fie mistuită de contactul cu atmosfera densă a unei planete. Ştie că s-a lăsat purtată de curenţii acestei atmosfere (pentru ea – prietenoasă!) până ce a lovit solul fertil, penetrându-l.

Când fragedele ei captatoare de lumină s-au iţit, galbene-verzui, la suprafaţă, cineva – nu putea vedea clar pe vremea acea, dar l-a simţit ca pe un monstru straniu – a transplantat-o, prizonieră într-un boţ de sol, într-o închisoare făurită din materie inertă (pentru ea – ostilă!).

Acum simte cum rădăcinile ei puternice cresc, înfruntând, dureros, rezistenţa pereţilor duri ai acelei temniţe ciudate.

Continuă lectura

Elucubraţii – Himera

Amiază. Ploaie – cu nemiluita! Soare – cu siguranţă, dar dincolo de norii parcă întrepătrunşi, joşi, groşi şi plumburii.

Amiază pe Himera, unde un an înseamnă douăsprezece zile lungi (de zece ori cât cele terestre) şi ploioase, urmate de o a treisprezecea, în care un imens soare portocaliu îşi împrăştie cu aceeaşi generozitate lumina şi căldura asupra unei planete grădini – un colţ de rai care te covârşeşte cu năucitoarea‑i risipă de frumuseţe.

Pentru această zi vin turiştii şi pelerinii pe Himera – şi vin din timp, ca să aibă certitudinea că-şi vor găsi loc în hotelurile de lux, care, în ciuda preţurilor exorbitante, nu duc niciodată lipsă de oaspeţi.

Eu am sosit în a opta zi a ploii, mi-am parcat naveta într-un colţ al spaţioportului, am primit un costum impermeabil şi izoterm cu care m‑am grăbit să mă echipez şi am ieşit, nerăbdător, în burniţa cernută, metodic, de sadicul zeu al ploii din panteonul local.

Imediat, una din vestitele buburuze transportatoare – o jumătate de ou uriaş, cu albul suprafeţei exterioare brăzdat de zbârcituri negre şi înflorit în negi portocalii, semisferici – s‑a oprit deasupra mea şi, zumzăind, şi‑a coborât spre mine marsupiul, un soi de nacelă ce părea căptuşită cu catifea galben-roşcată.

I‑am acceptat invitaţia – aşa cum ştiam că se obişnuieşte – şi, odată ce, probabil, m‑a simţit înăuntru, marsupiul-nacelă s‑a ridicat, închizându-mă cu totul în pântecul acelei uriaşe zburătoare domesticite – aşa cum ştiam că nu se obişnuieşte.

– Ajutor! am urlat în microemiţătorul costumului. Sunt turistul Zetaen Treibe şi cred că am nimerit o buburuză nebună! Şi‑a retras marsupiul în totalitate! Sunt prizonier aici, înăuntru!…

… citiţi continuarea în volumul Între lumi (Pavcon, noiembrie 2018)

* * *   * * *   * * *

Dacă nu v-a plăcut povestea, consolaţi-vă citind altceva. Iată un vraf de recomandări:

Elucubraţii – Năpârstocii

– Îs făpturile Răului! s-a oţărât moş Gherasim, înverşunat, încropind o cruce din două crengi de mesteacăn legate cu sfoară.

– Ba ale Domnului! i-a ţinut piept baba Anica, nevastă-sa, străduindu-se să-şi înăsprească glasul firav şi să-şi sumeţească boiul încovoiat şi împuţinat de povara anilor, de năvala corvezilor şi de supunerea cu care, înainte de a fi fost blagoslovită cu înţelepciunea bătrâneţii, răbdase toanele bărbatului. A spus-o Părintele ieri, la îngropăciunea lui Mitu. Şi învăţătoru’ ăl tânăr, azi, în mijlocu’ satului…

– Învăţătoru’ s-a vândut dracului, s-a întărâtat moş Gherasim, stupind într-o parte. Ca şi popa! Năpârstocii îs neoameni! Ca pocitania de la televizor, de-au hărtănit-o doftorii din America. De-aia nu se cade să ne spurce pământul şi mâine, în ziua Naşterii Domnului! Şi geaba te-a îndemnat mintea ta a proastă să doseşti crucea a sfinţită! I-oi goni şi cu asta. Că e făcută de mână de om cu frica lu’ Dumnezeu şi cu credinţa nesmintită!

– Ba eşti smintit! s-a burzuluit baba, că altminteri te-ai potoli şi m-ai ajuta să‑mpodobesc bradu’, că acuş e ziuă şi fac ochi nepoţii!

– Te-oi ajuta după ce-oi avea cugetu-mpăcat. Va să zică, după ce piperniciţii or să plece! a spus moşul, îndesându-şi căciula bine pe urechi. Apoi a luat crucea şi, fără să-i mai pese de bodogănelile babei, a ieşit în ogradă.

Era noapte senină, dar lumina stelelor se oprea dincolo de curcubeele strălucitoare şi jucăuşe pe care le zămislea, pe coama măgurii, „strachina diavolească” ce adusese străinii „de pe cele pustii”.

„Zaiafet păgânesc” a bolborosit Gherasim – şi a ridicat ameninţător crucea. Pe urmă s‑a simţit învigorat, a deschis portiţa care a scâncit subţire şi jalnic, ca un prunc părăsit, şi a pornit-o către măgură cu paşi mari, înfigându-şi hotărât bocancii ponosiţi în zăpadă…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

Elucubraţii – De dragoste

Loc de iubit

– Iubitule! exclamă Regina.

– Poftim? tresări Regele, ostentativ îndatoritor – dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte ca el să îşi coboare pleoapele inflamate. (Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute care constituiau pentru soţia lui o adevărată desfătare.)

– Iubitule…, repetă ea – răspicat, aproape silabisind.

– Da,  scumpa mea, făcu el, mieros – dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.

– Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul să avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?

Regele sări ca ars.

– Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să vă ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.

– Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

Elucubraţii – Coincidenţă

Amiază. Soare – de nu te poţi uita. Vânt – de mult i s-a uitat numele!

Deşertul Nord-Balcanic. A Treia Oază Artificială Experimentală. Grădina de vară a flytelului Ströje. O duzină şi jumătate de mese (tip disc de antigravitaţie constantă) oploşite sub umbrele antiradiaţie, decolorate neuniform şi peticite cu plasturi adezivi made in North Australian Island.

O singură masă ocupată. Cu faţa spre uşă – Winnetou, clonă din generaţia XXXVII. Trecut de prima tinereţe, poartă un costum vetust, de apaş (adică el aşa speră). Bea apă-de-foc scoasă fraudulos din enclava Moscow  şi îşi îndeasă în lulea (relicvă descoperită de un arheolog contemporan şi identificată drept „pipa păcii”) vrejuri fosilizate din Ex-Danube-Delta, decontaminate, măcinate şi ambalate de SC Cernavoda SRL.

Cu spatele spre uşă – alien Mhato, arcturusian get-beget, tipul clasic al reptilianului atletic, acreditat pe Terra ca detectiv de rang I al Federaţiei Galactice. Mestecă tutun nutritiv, hipervitaminizat (specialitatea casei) şi scuipă reziduurile toxice în podul labei stângi, unde le mărunţeşte, meticulos, cu ghearele de la dreapta.

Cu stânga spre uşă – alien Sholm, umanoid originar din Capella, exemplar reprezentativ pentru rasa sans-ear, mercenar din mamă-n fiu, proaspăt bodyguard la firma Ströje & Son. Nu mănâncă, nu bea, nu fumează; trage cu coada unui ochi spre uşă şi nu-şi scapă comesenii din ceilalţi doi…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)

Elucubraţii – Kill

Uşa glisă, dezvăluind silueta zveltă a fetei.

Aparent preocupat să cerceteze taraba negustorului de arme, Kill o observă cu coada ochiului şi scăpă un oftat de uşurare.

– E ceea ce vă doreaţi, nu-i aşa, domnule? se precipită negustorul, şi Kill realiză că ţinea în mână un cuţit cu comandă bioenergetică. În prima clipă, se bucură că oftatul necontrolat trecuse drept exteriorizarea satisfacţiei de a fi găsit arma căutată. Pe urmă cugetă că va trebui să cumpere neapărat cuţitul; pentru o fracţiune de secundă, chipul i se schimonosi la amintirea numărului mic de credite ce i se mai puteau aloca pentru „diverse”.

Strâmbătura nu scăpă ochiului format al omului aflat de partea cealaltă a tarabei.

– Fiţi liniştit, domnule, preţul armelor mele este, oho! mai mult decât accesibil!

Ochii lui Kill sclipiră; negustorul îi spunea pentru a doua oară „domnule”, deşi observase, probabil, de la bun început că el era lipsit de semnul majoratului. Să fi fost obişnuita slugărnicie calculată a breslei, sau celălalt simţise în el un tânăr perfect dotat pentru a se încadra în societate?

Cea de-a doua supoziţie avu darul să-i sporească încrederea în sine şi-i dădu curajul să privească fără reticenţă în direcţia „vânatului” aşteptat. Fata continua să stea în cadrul uşii, nemişcată, parcă adulmecând.

„Ce dracu’, apartamentul ei n-o fi având sisteme de observare?”

– E foarte frumoasă, spuse negustorul, ca şi cum ar fi încercat să justifice prudenţa excesivă a fetei.

Ce uşor se dăduse de gol! Un val de ciudă făcu sângele să-i coloreze obrajii. Simultan, îl năpădi ura împotriva indiscretului care-şi permisese să-i urmărească privirea. Ca la comandă, un cuţit geamăn celui pe care-l ţinea în mână îi ţâşni din buzunar şi se opri la un milimetru de gâtul vânzătorului…

… citiţi continuarea în volumul Între lumi (Pavcon, noiembrie 2018)

================================

Lecturile zilei:

Elucubraţii – Tolaie

Oraşul e Dincolo. De partea ailaltă a ploii de foc. „Ploaie” îi zicem noi. Mama îi spune „barieră energetică”. Da’ tata râde:

– Ce ştie mă-ta!

Mama nu ştie. Ea n-a fost în Oraş. Nu cunoaşte „breşele” – ca tata.

Mama e femeie-de-mlaştină. Cât e ziua colindă smârcurile – şi se-ntoarce vopsită până sub bărbie cu mâzgă puturoasă, cu bulbuci. Da’ ne-aduce tolaie. Aduce pe puţin opt. Va să zică, una pentru fiecare!

– Ca să nu vă bateţi, fiarelor! spune, hlizindu-se. Şi ne mângâie. Da’ noi ne ferim. Pentru că mama pute.

Şi tolaiele put. Ne ţinem de nas când luăm prima muşcătură. Pe urmă, aroma miezului înfrânge izu’ cojii – şi molfăim fericiţi fructele zemoase.

– Asta da dulceaţă! se bucură totdeauna Zorama, soră-mea a mare. Pentru că e singura care-şi aminteşte să fi mâncat v’odată altceva. Noi, ăilalţi, am fost înţărcaţi cu tolaie!

– Cu otrava asta! spune tata.

Pentru că orăşenii nu mănâncă tolaie.

– Tolaiele modifică bioritmu’, se vaietă mama. Creşti într-un an cât altu-n doi şi-ţi scurtezi viaţa c-o jumate!

– S-a deşteptat mă-ta! râde tata.

– Ba creştem într-un an cât alţi-n trei, spune Zorama, când suntem singuri acasă.

Şi noi o credem. Pentru că Zorama e prietenă cu băboiul, cu Lonia cocoşata, doftoroaia. Aia i-a zis că-i de rău când şezi, ca noi, în cochilia unui melc de mlaştină…

… citiţi continuarea în volumul Între lumi (Pavcon, noiembrie 2018)



Lecturile zilei:

Elucubraţii – Mutare disciplinară

poză emailată

– E o colonie mică. Cum de aţi acceptat să veniţi tocmai aici, domnule doctor? întrebă administratorul, un bărbat între două vârste, cu un început promiţător de burtă şi cu o chelie deja bine conturată.

– Mică?! De ce spuneţi asta? se miră doctorul – şi imediat zâmbi, mulţumit de sine, fiindcă tocmai reuşise să înlocuiască răspunsul cu o întrebare. Eu văd un dom mare, curat şi foarte bine întreţinut! Şi fete taare frumoase!

Luându‑şi un aer de falsă modestie, administratorul zâmbi la rândul lui, extrem de încântat de impresia bună pe care o făcea fieful lui – cel puţin la prima vedere.

– Da, domnule doctor, e un dom mare, şi eu mă străduiesc din răsputeri pentru ca organizarea şi aspectul să nu lase câtuşi de puţin de dorit. Însă e singurul dom al coloniei. Singurul, înţelegeţi? Şi nici nu e suprapopulat. Pe aici nu sunt decât mineri şi terraformatori – şi nu toţi au familie. Avem mai degrabă cupluri homosexuale, deşi există şi bordelul, şi fetele de la bar, şi cele de la hotel… Hotelul nu e mare, turişti nu vin mai de loc, dar mai pică câte un afacerist, câte‑un aventurier, câte‑un reprezentant al oficialităţilor. Mă rog, oficialii sunt şefii mei, îi cazez în casa de oaspeţi a Administraţiei, unde puteţi sta şi dumneavoastră până ce vă alegeţi şi vă amenajaţi una din locuinţele disponibile. Puteţi sta în vecinătatea artiştilor –avem doi pictori şi o sculptoriţă, sau printre rentieri – ăştia sunt cam o duzină, oameni de treabă, dar ciudaţi, după părerea mea. Cum se poate ca un tip plin de bani să‑şi stabilească reşedinţa tocmai aici, pe coclauri? Sunt mai ciudaţi decât călugăriţele – avem şapte, şi‑au încropit un minischit în extremitatea nordică. Şi mai e şi pustnicul, un nebun care şi‑a construit un minidom în munţi, la vreo cinci kilometri de mină… Oricum, revenind la locuinţă, eu v‑aş sfătui să optaţi pentru una din zona noastră, a celor din administraţie, dar, fireşte, alegerea vă aparţine… Şi, apropo de alegere, tot nu pricep cum a putut un băiat tânăr şi chipeş ca dumneavoastră să aleagă colonia noastră… Nici n‑am mai avut doctor de trei ani, de când a plecat domnişoara Alice Bell, o femeie deosebită… A plecat fiindcă a fost promovată…

– Cum aţi spus?! tresări doctorul. Alice Bell?!

– Da, chiar aşa, confirmă administratorul, şi adăugă, însufleţindu‑se: O cunoaşteţi?

– Mda, mormăi doctorul. A fost şefa mea, pe Terra Nova…

– Aha, înseamnă că v‑a povestit despre colonia noastră… Sunteţi cercetător, savant, nu‑i aşa? Aţi venit, de fapt, ca s‑o studiaţi pe Ea, nu‑i aşa?

– Pe ea?! se strâmbă doctorul. Care ea?

– Pe Eash, minunea şi blestemul nostru! exclamă administratorul. Vreţi să spuneţi că nu v‑a povestit domnişoara Bell despre vrăjitoare?!…

… citiţi continuarea în volumul Între lumi (Pavcon, noiembrie 2018)

Elucubraţii – Iadul

Mlatlalmal

– Îmi pare rău, Mlatlalmal, spuse purtătorul de cuvânt al Supremului Juriu. Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să-ţi comunic sentinţa: Mlatlalmal, Iadul te aşteaptă!

Entitatea gazoasă de tip masculin Mlatlalmal se lungi ca un fuior, îşi schimbă culoarea din bleu pal în roşu carmin – nu fără a rătăci prin numeroase culori şi nuanţe intermediare – se încolăci, se contorsionă, se înnodă de trei-patru ori, şi sfârşi prin a se spirala în jurul celuilalt, care optase pentru modelul romboedru cenuşiu – cel preferat, de altfel, de majoritatea membrilor Supremului Juriu.

– În amintirea prieteniei noastre din a treia existenţă, nu voi menţiona în nici un raport această agresiune gravă, susură – solemn! – purtătorul de cuvânt, în timp ce vârfurile romboedrului i se metamorfozau în excrescenţe tubulare, bântuite de curenţi purpurii.

– N-am vrut să te înfurii, se scuză Mlatlalmal, retrăgându-se  şi  adunându-şi  buclele  într-un glob argintiu. Dar nu m-am putut stăpâni. Iadul e o pedeapsă prea grea! Tu mă cunoşti doar, Aglorbalal. În nici o existenţă n-am căzut în păcatul agresivităţii în aşa hal încât să merit Iadul, doar tu ştii asta foarte bine!

– Nu contează ce ştiu eu, răspunse sec Aglorbalal, recăpătându-şi indiferenţa cenuşie. Contează numai cele ştiute şi hotărâte de Juriul Suprem. Supremul Juriu nu greşeşte niciodată, de aceea sentinţele sale nu sunt discutabile! Ca unul ce ţi-a fost odată prieten, te sfătuiesc să renunţi la argintiul nevinovăţiei şi să porneşti – chiar acum! – pe calea ispăşirii!…

… citiţi continuarea în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)


Totul s-a petrecut întocmai… undeva, în eternitate, acolo unde totul e cu puţinţă. Dacă vreţi să povestiţi altceva despre sau din acelaşi loc, clic aici, apoi lăsaţi un link în al doilea tabel.



Imaginea e preluată de aici.

Elucubraţii – Mărturisirea

Cred, onorată instanţă, că am fost primul din oraş care a păşit în incinta „Cameleonul”-ui, nu de alta, dar reclama holografică cu care vestitul Groel Shmartz îşi decorase frontonul noii case de modă m-a uns pe suflet, ca un balsam întineritor, şi mi-a umplut mintea cu vise de nemaisperată fericire conjugală:

DĂRUIŢI-I SOŢIEI UN COSTUM CAMELEONIC !
CONTUL DUMNEAVOASTRĂ VA SÂNGERA PENTRU ULTIMA OARĂ,
CĂCI EA NU VA MAI ÎMBRĂCA NICIODATĂ ALTCEVA!

Să fi fost oare posibil?! Ulriche a mea, probabil cea mai mistuită de febra ultimei mode dintre toate femeile ce trăiseră vreodată, s-ar fi putut îndrăgosti, pentru totdeauna, de unul şi acelaşi veşmânt?!

– Reclama noastră, stimate domn, nu e altceva decât purul adevăr! m-a asigurat, parcă ghicindu-mi gândurile, însuşi renumitul creator de modă Shmartz. Şi, jovial, mi-a dăruit un zâmbet ce săpa gropiţe în obrajii lui de heruvim – probabil zâmbetul standard, destinat anume primului client. Dacă nu veţi fi pe deplin mulţumit, a adăugat, cu o grimasă ce sugera că tocmai pomenise o variantă realmente imposibilă, ne veţi putea înapoia… colonia în decurs de o săptămână, iar noi vă vom restitui costul ei integral!

– Colonie?! am exclamat, intrigat. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar ceea ce vreau eu să cumpăr este…

… citiţi continuarea în volumul Între lumi (Pavcon, noiembrie 2018)