Oltzii – sau Am Fost Odată Prieteni

foto: Alex Mazilu

Motto:

Nu contează că
am fost odată prieteni…
Trădarea costă!
.

– Dumnezeule, Gom! exclamă bătrâna Hilde, după ce se dezlipi de rotocolul transparent pe care îl croise, cu poala şorţului, pe geamul murdar. De ce‑or fi crezând proştii ăştia în reclame?!

Încântat, Gom îşi frecă palmele grăsulii.

– Câţi vin? întrebă, înveselit.

– Trei. Mulţi pentru hârbul care i-a adus! L-am zărit asolizând pe platou acum o oră.

– Doar trei! se posomorî Gom. Oricum, se răsti, nu sta, babo! Deschide uşa, zâmbeşte‑le – şi ţine‑ţi gura!

– Păcătosule, mârâi Hilde, încruntându‑se, dar nepotu‑său o privi chiorâş, şi ea, amintindu‑şi că, de vreo trei ori, chiar o bătuse, înălţă din umeri şi se grăbi să-i facă pe plac.

… … …

Citiţi continuarea aici, sub un titlu mai… bestial. 🙂

____________________

Povestirea nu face parte din volumul Floarea de Loldilal . A apărut (sub titlul „Woltzinii”) în Jurnalul SF nr. 143 / 08.11.1995, iar astăzi se încadrează în categoria psi-lunelilor, alături de cele semnate de psi şi de ceilalţi membri ai clubului care-i poartă numele (almanahe, jora, viru-sake, scorpiuţa, carmen-dictatura, Carmen Pricop, Tibi, dor de dragoste, SimonaR, cammely, anacondele, drugwash)

Anunțuri

Duzina de cuvinte – Fără Titlu (preluare de pe „Micile Mizerii”)

După cum v-am mai povestit aici, „când vrea să-şi descarce sufletul, Matilda scrie. Întotdeauna cu creionul, întotdeauna pe una dintre colile îngălbenite pe care le ţine de mulţi ani într-un sertar. Şi, de obicei, nu rupe foaia. O mototoleşte şi o aruncă. Nu în tomberonul nostru. În coşul de hârtii de pe trotuarul de vizavi. Şi întotdeauna o aruncă după miezul nopţii. Iese din casă în vârful picioarelor, dar face suficient de mult zgomot ca s-o simtă Mitrea, motanul Letiţiei, care doarme de obicei pe pervazul ferestrei.
Mitrea miaună, iar Letiţia îşi lasă deoparte cartea – de obicei citeşte la ora aia – se duce la fereastră şi pândeşte de după perdele întoarcerea Matildei. Pe urmă îşi ia lanterna, coboară la rândul ei şi caută în coşul de hârtii…

De unde ştie ea ce face Matilda în toiul nopţii? A urmărit-o acum vreo cinci ani, când se juca de-a detectivul şi spiona pe toată lumea din casă, ba chiar şi pe vreo doi vecini – scop în care folosea un binoclu vechi, de vânătoare, rămas de la bunicul.”

Eâi bine, azi-noapte Letiţia a recuperat o altă hârtie mototolită, care dovedeşte că Matilda apelează la acelaşi procedeu şi când o „chinuie talentu'”, după cum se vede mai jos:

Când te duci, dis-de-dimineaţă,

Vere, la mall şi poate la piaţă,

Să cumperi trei bucăţi de săpun;

Să nu te zgârceşti, să iei d-ăla bun!

Prima e pentru dârele de ipocrizie,

A doua sper să scoată pete – de ticăloşie…

Cât despre a mai mare, a treia.

Vreau să trasez, vere, cercuri cu ea.

Sau măcar unul – alb incandescent,

Săpun preschimbat în pârjol virulent,

Pară de foc pe întregul contur,

Rug pentru cei cu creierul ciur…

Nu, nu spun vorbe lipsite de sens,

Gugumănia e un pericol – imens.

Şi dau toţi cu piatra în alfabet,

Şi numesc cultura rahat desuet.

Se-alege praful şi pulberea

De viaţa aia care-mi plăcea;

Prinsoarea este pierdută, se ştie,

Captivă e lumea într-un ţarc de prostie!

sâmbătă, 30 iunie 2012

Faceţi o vizită la psi, să vedeţi cine s-a mai jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte îngroşate.

Ciot de poveste: Oglinda – 1

.

A pus o droaie de slugi să frece oglinda, dându-i acel luciu trebuitor pentru o distilare desăvârşită a luminii – până la puritatea unor sâmburi de lacrimă încă neîncolţiţi în suflet –, şi abia apoi s-a dezghiocat din aşternuturi, a simţit temperatura camerei îmbrăţişând-o ca un cocon de mătase răcoroasă, a numărat treisprezece plasturi de gheaţă dantelată de pe ferestre, a-ntors treisprezece pagini din cartea cea mai veche, reamintindu-şi  toate cele treisprezece descântece, şi a privit îndelung, neclintită, imaginea reflectată a trupului ei tânăr şi gol – pentru a sparge într-un târziu cu lovituri înverşunate de pumn cristalul, împestriţând cu mărgele de sânge strălucirea de staniol opac pe care-o căpătase în clipa când s-ar fi cuvenit să-i înfăţişeze ursitul…

Tangentând parfumul poveştii parfumate

N-am luat parte la Povestea Parfumată decât de două sau trei ori, dar azi, când acest joc a împlinit un an, îi urez încă mulţi alţii şi îi dedic o poveste (un pic cam lunguţă, sper că veţi avea răbdare s-o citiţi) care începe într-o lume a senzaţiilor ofactive.

PUTEREA PERECHE

imagine preluată de la psi

Se spune că, dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o bună zi, aşa, dintr-o dată… Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu nu-ţi spune. Pentru că, dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă.
Iar mie mi s-a întâmplat. Chiar aşa cum se spune, într-o bună zi, când s-a nimerit să mă trezesc dis-de-dimineaţă, după o jumătate de noapte de somn bun, cu burta bine pusă la cale, în sălaş cu bună căldură.
M-am trezit, ca întotdeauna, am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a lapte. Mireasma mă potopea, val după val, lărgindu-mi nările şi întărâtându-mi cerul gurii când, odată pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust dulce şi cald – şi gâtlejul mi se înfiora, uns de licoarea licorilor – de şuvoiul neasemuitului dar de hrană al mamei.
M-am zbârlit – oarecum a spaimă, dar mai mult a plăcere, mi-am înălţat ochii – şi am văzut munţii fremătând, ca nişte ţâţe îmbelşugate, dornice să simtă muşcătura gurii lacome, muşcătura care te scapă de chinul preaplinului şi te fericeşte cu eliberatoarea plăcere a dăruirii…
Atunci, într-o străfulgerare, am înţeles că aveam ceva de dăruit, că aveam puterea de a o face, că eram trimis să-mi caut puterea pereche, că ea mă chema lângă sine, fiindcă se cuvenea ca împreună să desferecăm şi să dăruim celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi binele unor tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – cu toate că încă nu mi se desluşise încotro – şi abia atunci am văzut că dimineaţa era una caldă şi senină, că începea o zi de iarnă calpă, prădată de ger şi de omăt, aşa cum şi cerul fusese prădat de ultima-i zdreanţă de nor…
Şi am ştiut că, deşi simţisem chemarea, nu era aceea ziua cea mare, ziua încercării. Pentru că tainele firii nu se lasă pătrunse sub tăria luminii, şi nici puterile peste fire nu se unesc cu temei sub căuşul unui cer sfidător de senin.
Şi m-am întors la desfătările cele simple – la îndestulatul burţii şi la zăbava în sălaş călduros şi ferit…
Aşa a venit a doua zi, când m-am trezit în faptul serii şi ochii, încă crâmpoţiţi de somn şi încă adumbriţi de vise, mi s-au umplut de roşul unei jumătăţi de soare prăvălite între munţi.
Am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a sânge. Mireasma mă potopea, val după val, lărgindu-mi nările şi întărâtându-mi cerul gurii când, odată pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust sărat şi sălbatic – şi gâtlejul mi se înfiora, uns de licoarea licorilor – de şuvoiul vieţii samavolnic smulse celui nevolnic spre a hrăni şi spori însăşi viaţa mea, a celui zămislit spre a ucide.
M-am zbârlit – oarecum a plăcere, dar mai mult a îmbărbătare, mi-am înălţat ochii – şi am văzut zdrenţele norilor tăvălite în sângele soarelui strivit între steiuri, ca un hoit sfârtecat, scăpat de chinul vieţii şi fericit cu eliberatoarea plăcere a biruinţei asupra durerii…
Am ştiut atunci că simţisem al doilea ecou al chemării, că puterea pereche mă strigase cu sete, fiindcă se cuvenea ca împreună să desferecăm şi să aruncăm asupra celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi răul tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – cu toate că tot nu mi se desluşise încotro – şi abia atunci am văzut că, deşi soarele trăgea să moară, luna n-avea nici gând să se arate spre a împărăţi peste tăriile ce prindeau a se înstela, aprinzând candele asupra rugii disperate a crengilor betege şi descărnate ce se înălţau tăcute şi ţepene, căci nici măcar o boare nu se îndura să le dezmierde, mlădiindu-le şi ajutându-le să bâiguie psalmi scârţâitori.
Şi am simţit că nici aceea nu era ziua cea mare, ziua încercării. Pentru că tainele firii se deschid doar sub ochiul încercănat al lunii, şi puterile peste fire se unesc doar dănţuind precum le cântă, pe strune nelumeşti, un vânt învârtejit…
Aşa că m-am mulţumit să plec doar după ale gurii, şi, odată întors, îndestulat dar ostenit, m-am încovrigat cu bucurie în căldura aceluiaşi sălaş bine ales…
Şi-a venit a treia zi, adică a treia noapte. M-am trezit – şi ochii mi s-au umplut de întuneric înainte de a-şi regăsi puterea de a subţia fuioarele beznei, desluşind printre ele. Am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a moarte… Miasma mă potopea, val după val, strângându-mi nările şi strepezindu-mi cerul gurii când, totuşi pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust acru şi crud – şi gâtlejul îmi urla, ars de otrava neiertătoare a osândei.
M-am zbârlit – oarecum a îmbărbătare, dar mai mult a spaimă, mi-am înălţat ochii – şi am văzut umbra muntelui înstăpânindu-se peste sat – ca partea bărbătească asupra celei muiereşti, fericind-o cu eliberatoarea plăcere a deplinei supuneri.
Atunci am ştiut că simţisem al treilea şi ultimul ecou al chemării, că puterea pereche se zvârcolea, aşteptându-mă, căci numai împreună se cuvenea să ne supunem acelui ce ne îngăduia să desferecăm şi să dăruim celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi blestemul tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – şi abia atunci am văzut că luna dădea să se ascundă după munte şi, parcă ruşinându-se de cearcănele ce-şi dogoreau tristeţea pe chipul ei rece, de lumină crudă, se acoperea cu un zăbranic lăptos, de pâclă din ce în ce mai deasă, nesfârtecată de înverşunarea vântului ce schingiuia, în schimb, necruţător, bietele crengi schiloade, ce se zbăteau neputincioase, gemându-şi tânguitoarele rugi de îndurare.
Atunci am simţit eu că luna îmbrobodită-n ceţuri, care se lăţea şi se împrăştia văzând cu ochii, era menită să-mi fie călăuză – şi am prins să alerg nebuneşte, ca o nălucă zvârlită de pe garduri pe acoperişuri şi strecurată mai iute ca gândul când printre hornuri, când printre ramuri pleşuve, chinuit de spaima că stăpâna nopţii, a vântului şi a câinilor care, după năravul lor prostesc, îşi urlau dragostea către dânsa, avea să fie fărâmiţată de colţii de lapte ai pâclei înainte de a-mi dezvălui sălaşul puterii pereche – iar eu aveam să rămân sigur şi blestemat. Blestemat să nu mă mai mulţumesc cu desfătările simple, ca îndestulatul burţii şi odihna în sălaş călduros şi ferit…

… citiţi continuarea în volumul Floarea de Loldilal (Nemira, iunie 2012)

=== === ===

Alte poveşti parfumate:

Mirela Parfumul poveștii parfumate
CARMEN Parfumul povestilor parfumate
Florentina Povestea povestii parfumate
Daurel Parfumul modelelor de viata
Lili Parfum de poveste

Doru Punerea genunchiului in pietre
Vanessa Poveste Parfumata

Sara Parfumul povestii parfumate
Lolita Povestea povestilor parfumate la multi ani
Dictatura justiției Parfumul povestii parfumate
Pandhoraa Parfumul povestilor parfumate
Aurora  Povestea poveştilor parfumate
Gabi. Poveste parfumată.Parfumul poveștii parfumate!
Rokssana. Parfumul poveştii parfumate

=== === ===

Recomandări: Vania, Gabriela-Elena, Rockssana, Luna Pătrată, Teo, Gabriela Savitski

Elucubraţii – Oyoja Onuk

„Oyoja Onuk” e o poveste, ca să spun aşa,  tangentă la tema judecata, abordată azi de  psitibivirusacheredskyscorpiodictatura justitieicita, anacondele, dagatha, abisuri, vânt de toamnă. Fiindcă tocmai mi-a căzut fisa că că se potriveşte cât de cât, am scos-o în faţă (schimbându-i data publicării) şi am înscris-o în zestrea de articole a clubului psi.

=====================

Despre Sheagad Hurm se vorbeşte mereu, pretutindeni – dar nu i se pronunţă numele. Oamenii o numesc Vrăjitoarea Roşie – dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului – dacă teama le e mai puternică decât ura.

Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, şi ei – exponatele din valea numită Circul Clipelor, la care gloata se zgâieşte cu fascinaţie bolnăvicioasă – par statui de carne bine conservată între ziduri invizibile şi impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschişi şi imobili. Totuşi, minţile lor trăiesc în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp îngheţat – de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracţiunea de secundă în care tăişul ghilotinei i-a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul – numai timpul lui – exact înainte ca lama să-i despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oţelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima senzaţie din viaţa lui – şi singura conştientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii şi are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziţie tot timpul din lume pentru a-şi simţi şi pieptul sfâşiat de gheara groazei, şi balele prelinse pe bărbie, şi udul cald ajungându-i la genunchi, şi necurăţeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, şi demenţa bulbucându-i ochii şi căscându-i gura spre a slobozi, zadarnic şi iraţional, un urlet amputat… Căci atingerea nemiloasă a Sheagad-ei nu i-a rupt de firul vremii şi conştientul, dar l-a condamnat să primească aceleaşi şi aceleaşi senzaţii, fiindcă, dintre toate simţurile lui Oyoja, doar văzul şi auzul nu sunt captive în timpul lui împietrit.

Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei… Atingerea femeii cu păr acaju, buze de carmin şi straie sângerii… Atingerea femeii ai cărei irişi sunt două inele de culoarea coralului, două inele fine, parcă străvezii, în jurul pupilelor enorme, adânci ca două hăuri sfredelite înspre păcat… Atingerea femeii a cărei fascinantă stranietate nu se lasă descrisă de vorbe sau de gânduri omeneşti… Atingerea pe care (o altă ironie, deloc gustată!) Oyoja nu o poate simţi…

Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei se petrece, cumva, în afara timpului cunoscut şi perceput. Sheagad nu înlemneşte ceea ce atinge în clipa vie, în clipa pe care muritorii neputincioşi o numesc prezent şi care le alunecă printre degete ca vântul prins în pumni. Oyoja bănuieşte că Sheagad cutreieră nestânjenită prin viitorul condamnatului, alege un crâmpei minuscul din timpul lui şi îl aşteaptă acolo, aşteaptă ca viaţa lui să curgă – exact până atunci. Atunci, cei din jurul nefericitului o întrezăresc pe Sheagad într-o străfulgerare şi îl văd înţepenind pe el, cel rămas, în clipa tocmai abandonată de ea, ca prizonier nemuritor şi neputincios al timpului încremenit…

Acum, Oyoja ştie că asta s-a întâmplat şi când era captiv în gura ghilotinei şi s-a pomenit plutind, cu ea cu tot, deasupra ovaţiilor gloatei îmbulzite să-i savureze execuţia. Dar atunci s-a crezut deja mort, deja doar spirit desprins de nevolnicia celor omeneşti… Dar nu-şi vedea – aşa cum s-ar fi cuvenit, trupul descăpăţânat zăcând pe eşafod… Şi zbura, aşa cum spiritele nu o fac, cu unealta morţii aninată de grumaz…

Aşa că şi-a amintit sentinţa pronunţată de Marele Jude – mai tare şi mai  răspicat  decât l-ar fi crezut în stare pe acel moşneag pipernicit şi spelb:

– Răz-vră-ti-tul Oyoja Onuk se con-dam-nă la moar-te prin de-ca-pi-ta-re sau la a-tem-po-ra-li-ta-te. Sen-tin-ţa se va a-le-ge în clipa e-xe-cu-ţi-ei şi se va e-xe-cu-ta când Timpul va fi pro-pice…

… Şi-a amintit şi că, din stânga Judelui, Sheagad îi zâmbise îngereşte, şi că el, prostul, se cutremurase din rărunchi…

… Şi s-a cutremurat văzându-se deja deasupra Circului Clipelor, realizând că deja cobora spre unul din spaţiile încă fără timp – un spaţiu de care îşi amintea, între un cuplu închis în clipa orgasmului şi un diriguitor de rangul al treilea, învinuit de corupţie, prins în momentul când, hulpav, se îneca cu o îmbucătură prea gustoasă…

Stă între ei de cinci luni. O voce caldă – el crede că e a Sheagad-ei -, care, în zori şi în amurg, anunţă ora şi data înainte de a le spune bun venit sau bun rămas vizitatorilor, îl ajută să măsoare timpul viu. E tot un chin izvorât, fără îndoială, tot din cruzimea sofisticată a vrăjitoarei. Vrăjitoarea care i-a coborât, acum o lună, în spaţiul de vizavi, tocmai pe conjuraţii pe care refuzase el  să îi trădeze. Sunt doisprezece puşti înflăcăraţi – în flăcările rugului lor comun. Exact în clipa în care începeau să ardă…

Oyoja îi poate vedea, Oyoja ştie că îl pot vedea şi ei. Ar vrea şi să le poată citi gândurile, să afle dacă li s-a spus că nu el i-a vândut – dar ar fi mult mai mulţumit dacă şi-ar potoli curiozitatea morbidă comparând chinul lui cu chinurile lor. Ar vrea să ştie dacă idioţii care n-au înţeles din eşecul lui că e mai bine să-şi piardă urma, renunţând la lupta pentru o cauză pierdută, sunt, aşa cum bănuieşte, torturaţi de suferinţe mai cumplite ca a lui. Ar vrea să ştie dacă ei îl invidiază, aşa cum el îşi invidiază vecinul ghiftuit, care o fi simţind că se sufocă, dar are gura plină de savoarea – şi nările înecate în aroma delicatesei ce e pe cale să-l ucidă…

Da, e păcat că nu cunoaşte gândurile celor doisprezece amărâţi – şi-ar fi păcat dacă ei le-ar cunoaşte pe-ale lui…

Fiindcă Oyoja n-a fost niciodată unul de-al lor, n-a fost niciodată un biet fanatic naiv, n-a crezut niciodată că şi-ar fi putut smulge de sub puterea Seniorilor lumea şi vremea… Căci Seniorii sunt suveranii întregului continuum multidimensional şi ai fiecărei dimensiuni în parte, sunt atotputernicii care jonglează fără efort cu acea iluzie numită timp… Şi Oyoja ştie, a ştiut mereu, că Seniorii vin, văd, şi stăpânesc, şi nu pot fi goniţi!

Dar Ei sunt Cei-de-nevăzut, sunt undeva, în dimensiuni insesizabile, inimaginabile, inaccesibile unui biet creier tridimensional! În lumea lui Oyoja, în numele lor guvernează Temporarul, un om ales de ghilda judecătorilor, sfătuit de Marele Jude şi slujit cu credinţă de Sheagad Hurm – de vrăjitoarea care e, acum, imaginea în oglindă a celei ce a fost înainte ca Seniorii s-o răsucească în afara tridimensionalului în care s-a născut, dăruindu-i puterea de a hălădui prin timpul semenilor săi… Sheagad, vrăjitoarea care nu iubeşte pe nimeni, dar căreia Seniorii i-au poruncit să îl primească, supusă, în culcuşul ei, pe Temporar…

Oyoja a visat să scape de judecători, să facă alţii din acoliţii săi, să fie noul Temporar – să aibă în slujba lui, deopotrivă, puterile şi trupul vrăjitoarei Sheagad… Pe urmă ar fi scăpat uşor de acoliţii cu mintea cutreierată de utopii, s-ar fi înconjurat de oameni realişti – şi Seniorii nu l-ar fi mazilit, fiindcă credea în ei, şi el ar fi iubit-o, nestingherit, pe Sheagad…

Dar s-a crezut născut ca să conspire – şi n-a fost aşa. S-a crezut mai viclean ca diriguitorii – şi ei l-au prins, ca pe un ţânc, când nici nu se aştepta. L-au prins şi, în felul lor, au fost mărinimoşi. I-au oferit o şansă: să îşi trădeze complicii – şi să fie răsplătit.

El a refuzat. Nu fiindcă ar fi crezut că ceilalţi mai aveau sorţi de izbândă. A sperat doar că bieţii puşti urmau să facă ochi, să înţeleagă că luptau cu Zeii, că triumful lor era cea mai deşartă utopie… Desigur, nu-i păsa de pielea lor, dar n-avea rost să îi jertfească inutil. Fiindcă Marele Jude răsplăteşte ceea ce numeşte el cooperare dăruindu-i trădătorului încremenirea în orgasm, alături de orice femeie şi-ar alege. Orice femeie – în afară de vrăjitoarea Sheagad! 😛

=====================

Între noi fie vorba, visez să transform povestioara asta într-un roman. Deocamdată n-am comis decât 2 începuturi, total diferite între ele, aici şi aici.

=====================

Şi un salut pentru pinguitori: Vania, LunaPătrată, Teo, MirelaPete, BlogulCuAtitudine, Androxa, Theodora, GabrielaElena, Ilarie, Caius, AnaUsca, StropiDeSuflet, Carmen, Zinnaida, RokssanaAndroxa, Florina, Zamfir, Filumenie, Ulise

=====================

Textul  mi-a adus premiul I la concursul ”Picnic la marginea galaxiei”  98,  Bucureşti, şi a apărut în:
    • NLSF (fanzinul News Letter SF) nr.  08 / septembrie 1998
    • String nr. 11 / trimestrul IV 1998
    • Magazin nr. 14 (2161) / 08.04.1999
    • Literatura şi Artele Imaginarului (suplimentul cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei) nr. 20 / 12.12.2003
Pe Internet se poate mai poate citi şi în volumul supra-Vieţuitorii

Coşmarul

imagine preluată de pe „ele.ro”

Motto:

Spuneţi-mi, gingaşe flori, stropi de lacrimi din stele, … vă daţi seama de cumplita soartă ce vă aşteaptă? … Mâine o mână necruţătoare vi se va încleşta în jurul gâtului. Aveţi să fiţi frânte, smulse mădular cu mădular şi purtate departe de liniştitele voastre locaşuri…

Poate chiar să vă fie ursita să fiţi închise în vreun vas strâmt, unde numai o apă stătută să vă potolească setea nebună, înainte mergătoarea vieţii în scădere…

Nu v-ar fi fost mai bine să fi fost ucise chiar când aţi fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie să fi săvârşit voi în vieţile trecute, ca să îndreptăţiţi o asemenea pedepsire ca aceasta?…

De ce s-au născut florile atât de frumoase şi de nefericite?… Chiar cel mai blând dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate să lupte… Dar vai, singura floare cunoscută cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fără apărare înaintea distrugătorului. Dacă, în zvârcolirea lor de moarte, vor fi strigând, ţipătul lor nu străbate niciodată până la urechile noastre învârtoşate.

Okakura Kakuzo – Arta Ceaiului

Lumea devine brusc perceptibilă. Un spaţiu strict limitat, semiobscur, cu amănunte neclare. Plus posibilitatea vizualizării unui alt spaţiu, cel exterior. Acolo, afară, bezna e destrămată nu numai de lumina palidă a unui satelit – probabil natural ‑, ci şi de numeroase surse luminoase locale – sigur artificiale.. dar peisajul nu seamănă cu nimic din ceea ce poate găsi scormonind în memorie.

Căci, odată cu posibilitatea perceperii lumii exterioare, odată cu dobândirea conştiinţei existenţei de sine, şi-a regăsit, la fel de brusc, amintirile. Atât amintirile proprii – mai degrabă încurcate şi tulburi – cât şi cele, clare şi bine sistematizate, ale unui lung şir de înaintaşi înzestraţi cu raţiune.

Acum ştie că, unind puterile multor minţi sârguincios şi temeinic exersate, bătrânii planetei au fixat mii de seminţe, tinere şi aproape inconştiente, pe tot atâtea mii dintre micii vagabonzi de rocă moartă ce bântuie noaptea cosmică. Ştie că ea a fost, cândva, o astfel de sămânţă. Ştie că, aşa cum a fost programată, s-a desprins de piatra purtătoare înainte ca aceasta să fie mistuită de contactul cu atmosfera densă a unei planete. Ştie că s-a lăsat purtată de curenţii acestei atmosfere (pentru ea – prietenoasă!) până ce a lovit solul fertil, penetrându-l.

Când fragedele ei captatoare de lumină s-au iţit, galbene-verzui, la suprafaţă, cineva – nu putea vedea clar pe vremea acea, dar l-a simţit ca pe un monstru straniu – a transplantat-o, prizonieră într-un boţ de sol, într-o închisoare făurită din materie inertă (pentru ea – ostilă!).

Acum simte cum rădăcinile ei puternice cresc, înfruntând, dureros, rezistenţa pereţilor duri ai acelei temniţe ciudate.

Continuă lectura

Elucubraţii – Himera

Amiază. Ploaie – cu nemiluita! Soare – cu siguranţă, dar dincolo de norii parcă întrepătrunşi, joşi, groşi şi plumburii.

Amiază pe Himera, unde un an înseamnă douăsprezece zile lungi (de zece ori cât cele terestre) şi ploioase, urmate de o a treisprezecea, în care un imens soare portocaliu îşi împrăştie cu aceeaşi generozitate lumina şi căldura asupra unei planete grădini – un colţ de rai care te covârşeşte cu năucitoarea‑i risipă de frumuseţe.

Pentru această zi vin turiştii şi pelerinii pe Himera – şi vin din timp, ca să aibă certitudinea că-şi vor găsi loc în hotelurile de lux, care, în ciuda preţurilor exorbitante, nu duc niciodată lipsă de oaspeţi.

Eu am sosit în a opta zi a ploii, mi-am parcat naveta într-un colţ al spaţioportului, am primit un costum impermeabil şi izoterm cu care m‑am grăbit să mă echipez şi am ieşit, nerăbdător, în burniţa cernută, metodic, de sadicul zeu al ploii din panteonul local.

Imediat, una din vestitele buburuze transportatoare – o jumătate de ou uriaş, cu albul suprafeţei exterioare brăzdat de zbârcituri negre şi înflorit în negi portocalii, semisferici – s‑a oprit deasupra mea şi, zumzăind, şi‑a coborât spre mine marsupiul, un soi de nacelă ce părea căptuşită cu catifea galben-roşcată.

I‑am acceptat invitaţia – aşa cum ştiam că se obişnuieşte – şi, odată ce, probabil, m‑a simţit înăuntru, marsupiul-nacelă s‑a ridicat, închizându-mă cu totul în pântecul acelei uriaşe zburătoare domesticite – aşa cum ştiam că nu se obişnuieşte.

– Ajutor! am urlat în microemiţătorul costumului. Sunt turistul Zetaen Treibe şi cred că am nimerit o buburuză nebună! Şi‑a retras marsupiul în totalitate! Sunt prizonier aici, înăuntru!

– Linişteşte‑te, Zetaen Treibe, mi‑a răspuns o voce caldă şi calmă – şi am dedus că era a îmblânzitoarei de serviciu de la Centrul de Coordonare a Buburuzelor. Eşti ghinionist, asemenea accidente se întâmplă la unu dintr‑un milion de transporturi – dar nu trebuie să te sperii! Spune‑mi, e lumină acolo, înăuntru?

– Sunt ghinionist?! am continuat să urlu. Unu la un milion?! Cu ce mă ajută asta?! Mie spune‑mi cum scap de aici!

– Asta voi şi face, Zetaen Treibe, dacă‑mi vei răspunde la întrebări. Şi te‑am întrebat dacă e lumină acolo, înăuntru…

– Da, este, este, pereţii marsupiului sunt de un verde fosforescent…

– Ce nuanţă de verde?

– De fapt  e un bleu verzui, pastelat, catifelat, ceva superb – de o frumuseţe care mă sperie…

– Mda, înţeleg, se pare că buburuza ta are puţină febră… Dar nu te speria, asta nu înseamnă neapărat că nu e controlabilă…

– Nu neapărat?! am zbierat iarăşi. Cum adică? Ce şanse aveţi de a prelua controlul asupra creaturii ăsteia?

– Noi? Nici una, fireşte. Numai tu o poţi controla. Apasă‑i excrescenţa triunghiulară din partea de jos a marsupiului. Asta va pune în funcţiune – după cum ar fi trebuit să ştii! – sistemul translator care i‑a fost implantat, şi o să vă puteţi înţelege. Succes, Zetaen Treibe!

– Mda, asta ar fi trebuit să fac de la bun început, în loc să vorbesc cu de‑alde tine, am mormăit. Apoi am apăsat excrescenţa – şi zumzăitul buburuzei a devenit inteligibil.

– Perfect, Zetaen Treibe, mi-a spus – şi era exact vocea caldă şi calmă de mai înainte. E mult mai bine să discutăm aşa; emiţătoarele din costumele voastre îmi dau întotdeauna ameţeli – şi nu decolez niciodată înainte de a trece pe translatorul ataşat mie. Aşadar, unde vrei să te duc, Zetaen Treibe?

– Ce face?!!! am bâiguit. Cum, înainte am vorbit tot cu tine?!!!

– Fireşte, a ripostat, cu un fel de chicotit. Dacă marsupiul e închis etanş, orice legătură cu exteriorul se întrerupe. Dar te asigur că nici una din creaturile care îşi închipuie că ne coordonează nu ar fi fost capabilă să dea dovadă de mai multă solicitudine!

– Păi… Şi tot ce mi-ai spus despre ghinion, despre accident, despre febră?!

– Febra e un accident, şi culoarea din marsupiu îmi indică cât e de ridicată. Scuză‑mă că te‑am folosit drept termometru, dar nu-mi place să merg la doctor…

– Şi marsupiul?! De ce l‑ai închis?! Trebuia să-l ridici numai pe jumătate!

– Îmi pare rău, Zetaen Treibe. N‑am făcut‑o intenţionat. Când am febră nu‑mi pot controla muşchii…

– Poftim?!!! Şi eu cum ies de aici?!

– Ieşi cum ai intrat, dacă-mi revin înainte de a se scurge ceea ce voi numiţi cinci ore. Atât îţi ajunge aerul din interior. Dacă nu, semenii tăi o să-mi cureţe marsupiul, adică o să‑ţi scoată cadavrul de acolo… Dar nu mi-ai spus unde vrei să mergi, Zetaen Treibe!

– La hotelul Fantasya! am urlat cât m-a ţinut gura. Şi ai datoria să mă duci acolo neîntârziat! Trebuie să găsim pe cineva care să te trateze, sau chiar să te opereze ca să mă scoată de aici!

– Eşti greu de cap, Zetaen Treibe? N‑ai reţinut că nu‑mi place să merg la doctor? Şi n-ai dedus că n-am nici un chef să mi se facă operaţie?

– Iar eu n-am nici un chef să mor, jivină criminală! am zbierat şi, plin de ură şi de disperare, mi‑am adunat toate puterile şi am tras un şut în peretele fosforescent al marsupiului.

Imediat am auzit o avalanşă de sughiţuri, iar pereţii cavităţii în care mă aflam au prins să vălurească spasmodic, izbindu‑mă şi azvârlindu-mă dintr-un colţ în altul.

Când, într‑un târziu, totul s‑a liniştit, m‑am pomenit zăcând într‑o rână, năucit de durerea care mi se statornicise în tot corpul.

­- Idiotule! m‑a ocărât buburuza. Nu ţi-au făcut instructajul? Nu ţi‑au spus că nu trebuie să-ţi loveşti purtătoarea? Ia zi, nătărăule, ce fel de lumină mai ai acolo, înăuntru?

– Verde prăzuliu, am răspuns cu greutate, constatând, îngrozit, că fiecare silabă reverbera, dureros, de‑a lungul şi de‑a latul trupului meu zdruncinat.

– Aha, mi-a crescut febra… Aşa îţi trebuie, Zetaen Treibe. De-acum nu‑mi mai revin înainte de a sta ploaia. Trebuie să zbor spre un adăpost sigur, necunoscut de semenii tăi – iar tu, dacă te distrează, poţi să-ţi reciţi slujba de înmormântare…

– O, nu, nuuu! Ce dracu’, ce dracu’…! am zbierat, iarăşi şi iarăşi, străduindu-mă să lovesc cu pumnii în buburuza blestemată, iar ea a ripostat umflându‑şi excrescenţa triunghiulară care‑i cupla translatorul şi izbindu-mă fără milă în mijlocul frunţii.

– Ia ascultă, mi‑a spus aceeaşi afurisită de voce caldă şi calmă, ia ascultă, agent ZAN3B, nu e suficient că dormi, în timpul cursului de pilotare a buburuzelor, în aşa hal încât îţi cade capul pe pupitru? Crezi că mai e nevoie şi să-ţi învârţi pumnii pe sub nasurile colegilor şi să drăcui?

(după o idee din „folclorul nou”)

* * *   * * *   * * *

Dacă nu v-a plăcut povestea, consolaţi-vă citind altceva. Iată un vraf de recomandări:

Elucubraţii – Năpârstocii

– Îs făpturile Răului! s-a oţărât moş Gherasim, înverşunat, încropind o cruce din două crengi de mesteacăn legate cu sfoară.

– Ba ale Domnului! i-a ţinut piept baba Anica, nevastă-sa, străduindu-se să-şi înăsprească glasul firav şi să-şi sumeţească boiul încovoiat şi împuţinat de povara anilor, de năvala corvezilor şi de supunerea cu care, înainte de a fi fost blagoslovită cu înţelepciunea bătrâneţii, răbdase toanele bărbatului. A spus-o Părintele ieri, la îngropăciunea lui Mitu. Şi învăţătoru’ ăl tânăr, azi, în mijlocu’ satului…

– Învăţătoru’ s-a vândut dracului, s-a întărâtat moş Gherasim, stupind într-o parte. Ca şi popa! Năpârstocii îs neoameni! Ca pocitania de la televizor, de-au hărtănit-o doftorii din America. De-aia nu se cade să ne spurce pământul şi mâine, în ziua Naşterii Domnului! Şi geaba te-a îndemnat mintea ta a proastă să doseşti crucea a sfinţită! I-oi goni şi cu asta. Că e făcută de mână de om cu frica lu’ Dumnezeu şi cu credinţa nesmintită!

– Ba eşti smintit! s-a burzuluit baba, că altminteri te-ai potoli şi m-ai ajuta să‑mpodobesc bradu’, că acuş e ziuă şi fac ochi nepoţii!

– Te-oi ajuta după ce-oi avea cugetu-mpăcat. Va să zică, după ce piperniciţii or să plece! a spus moşul, îndesându-şi căciula bine pe urechi. Apoi a luat crucea şi, fără să-i mai pese de bodogănelile babei, a ieşit în ogradă.

Era noapte senină, dar lumina stelelor se oprea dincolo de curcubeele strălucitoare şi jucăuşe pe care le zămislea, pe coama măgurii, „strachina diavolească” ce adusese străinii „de pe cele pustii”.

„Zaiafet păgânesc” a bolborosit Gherasim – şi a ridicat ameninţător crucea. Pe urmă s‑a simţit învigorat, a deschis portiţa care a scâncit subţire şi jalnic, ca un prunc părăsit, şi a pornit-o către măgură cu paşi mari, înfigându-şi hotărât bocancii ponosiţi în zăpadă.

A trecut pe lângă casa fiică-si, pe lângă ale fraţilor, ale verilor, ale finilor, ale cumetrilor. Pe lângă ale prietenilor cu care, după ce-şi golea ţoiul, tăifăsuia la cârciuma din vale. Şi peste tot a zărit câte-o lumină (pasămite, îşi găteau brazii, că se lăţise obiceiul ăsta orăşenesc, de ani buni, în tot satul). Dar n-a bătut la nici o poartă. Că n-avea nevoie de ajutor. Pe „ăia” putea să-i alunge singur, cu tăria gândului curat cu care încropise crucea.

Până pe culme ea ceva cale! Cam la un ceas pentru un moşneag, la vreme de iarnă şi de noapte. Dar el, cu mâna încleştată pe crucea licărind din ce în ce mai albă, a prins să urce cu graba unui făt-frumos şi cu sprinteneala unui bidiviu înaripat.

– Mulţumescu-ţi, Doamne! a spus, cu ochii flacără din flacăra credinţei, când s-a văzut ajuns degrabă, dar fără urmă de osteneală, la câţiva paşi de soborul oaspeţilor nepoftiţi. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, a strigat apoi, săltând crucea deasupra capului, pieriţi, făpturi necurate!

– În numele Tatălui, al Fiilor şi al Sfântului Duh, i-au răspuns, în cor smerit, năpârstocii. Nu ne goni, omule, că amar ne căim pentru păcatele noastre! Căci într-adevăr ucisu-l-am pe Fiul Domnului, cel care, prin dumnezeiască minune, s-a fost născut din stirpea noastră! Dar el înviat-a, arătatu-s-a mulţimilor, dojenitu-le-a pentru credinţa slabă şi încrederea puţină, şi menit-a neamului nostru să-şi dobândească iertarea pribegind care-ncotro şi aflând popas numai şi numai unde alţi fii ai Domnului jertfitu-s-au. Iară preoţii noştri desluşit-au în cărţile sfinte că e cu multă priinţă a ne îngădui această odihnă la vremea când bine-credincioşii locului prăznuiesc naşterea Mântuitorului lor, spre a ne bucura împreună cu dânşii…

– Minciuni! s-a stropşit Gherasim. Dar imediat a ţipat, scăpând crucea ce îi arsese mâna.

– Fie aceasta martora credinţei noastre, a spus un năpârstoc, prinzând crucea – şi sărutând-o.  Frate! a exclamat apoi, luând în mâna lui mică, cu patru degete, dreapta lui Gherasim.

Şi, după ce acea atingere i-a ostoit durerea, iar crucea, către care s-au plecat toţi năpârstocii, a început să izvodească lumină ca o stea, moşul a simţit o pace cum nu mai cunoscuse pogorându-i-se în suflet şi, cu un zâmbet larg, a grăit aşa cum, dintr-o dată, a priceput că se cuvenea:

– Bine aţi venit, creştinilor!

* * *   * * *   * * *

povestire inclusă în volumul supra-Vieţuitorii

Elucubraţii – De dragoste

Loc de iubit

– Iubitule! exclamă Regina.

– Poftim? tresări Regele, ostentativ îndatoritor – dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte ca el să îşi coboare pleoapele inflamate. (Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute care constituiau pentru soţia lui o adevărată desfătare.)

– Iubitule…, repetă ea – răspicat, aproape silabisind.

– Da,  scumpa mea, făcu el, mieros – dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.

– Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul să avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?

Regele sări ca ars.

– Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să vă ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.

– Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…

– Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…

– Ia te uită! se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre asta?

– Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas – şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…

– Cu asta, nu-i aşa? rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.

El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung – şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.

– Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului celui care-i fusese soţ – după ce îl lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri, religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am nesocotit‑o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca aceia cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării artificiale!

* * *

Oarece bonusuri: MÂTZO-DUCT…, Capra crapă piatra-n patru, Bine v-am regăsit!, Inocentul – VII, Şşş…

Elucubraţii – Coincidenţă

Amiază. Soare – de nu te poţi uita. Vânt – de mult i s-a uitat numele!

Deşertul Nord-Balcanic. A Treia Oază Artificială Experimentală. Grădina de vară a flytelului Ströje. O duzină şi jumătate de mese (tip disc de antigravitaţie constantă) oploşite sub umbrele antiradiaţie, decolorate neuniform şi peticite cu plasturi adezivi made in North Australian Island.

O singură masă ocupată. Cu faţa spre uşă – Winnetou, clonă din generaţia XXXVII. Trecut de prima tinereţe, poartă un costum vetust, de apaş (adică el aşa speră). Bea apă-de-foc scoasă fraudulos din enclava Moscow  şi îşi îndeasă în lulea (relicvă descoperită de un arheolog contemporan şi identificată drept „pipa păcii”) vrejuri fosilizate din Ex-Danube-Delta, decontaminate, măcinate şi ambalate de SC Cernavoda SRL.

Cu spatele spre uşă – alien Mhato, arcturusian get-beget, tipul clasic al reptilianului atletic, acreditat pe Terra ca detectiv de rang I al Federaţiei Galactice. Mestecă tutun nutritiv, hipervitaminizat (specialitatea casei) şi scuipă reziduurile toxice în podul labei stângi, unde le mărunţeşte, meticulos, cu ghearele de la dreapta.

Cu stânga spre uşă – alien Sholm, umanoid originar din Capella, exemplar reprezentativ pentru rasa sans-ear, mercenar din mamă-n fiu, proaspăt bodyguard la firma Ströje & Son. Nu mănâncă, nu bea, nu fumează; trage cu coada unui ochi spre uşă şi nu-şi scapă comesenii din ceilalţi doi.

ALIEN MHATO: A dracu’ plictiseală! (Scuipă.) Idioţii de la „Plasamente” au o gioarsă de computer virusat şi aia ne tot trimite pe unde a-nţărcat mutu’ iapa!

WINNETOU (scoate fum pe nara dreaptă): Pshaw! Iapă?! Fratele meu alien n-a auzit de extincţia cabalinelor?! Au dispărut în zilele clonelor din generaţia doi, după ce feţele-palide şi ochii-lungi au stârnit Războiul-Marilor-Ciuperci-Ucigaşe… (Soarbe din apa-de-foc şi plescăie de plăcere.) Dar îmi amintesc despre mustangii din vremea originalului şi ţi-aş putea istorisi…

De afară se aude un pocnet sec.

NECUNOSCUTUL (de afară): Aaaaaa!

ALIEN SHOLM (sare trântind scaunul): Ha?!

Necunoscutul intră vijelios, provocând zbaterea uşilor batante, care depăşesc înălţimea unui stat de om-standard. E un banal homo-sapiens-sapiens, cu un ochi prună. Nu le dă atenţie celor trei. Intră în clădirea flytelului, a cărui faţadă, în stil neo-baroc, umple fundalul.

NECUNOSCUTUL (din flytel): Unde mă-sa e doftoru’ casii?

ALIEN SHOLM (ridicându-se): Răufăcătorul e afară!

ALIEN SHOLM (dând s-o ia spre uşă): E de datoria mea…!

WINNETOU (se saltă şi îi înşfacă pe ceilalţi doi de câte un braţ): Iuf! Fraţii mei alieni sunt greenhorni! N‑au experienţă! Să rămână la adăpost! Omul roşu îl pedepseşte pe omul rău! Howgh! (Iese pe uşile batante.)

Alien-ii îl urmăresc cu priviri invidioase (adică el aşa speră) şi se aşează, oftând.

De afară se aude un pocnet sec.

WINNETOU (de afară): Aaaaaa!

ALIEN SHOLM (sare trântind scaunul): Ha?!

Winnetou intră împleticindu-se. Palma dreaptă îi acoperă un ochi şi o parte din nas. Dintr-o nară i se prelinge, urmărind conturul buzei, un firicel de sânge.

ALIEN MATHO (ridicându-se): Răufăcătorul şi-a chemat moartea! (Iese înainte ca alien Sholm să încerce să-l oprească.)

Alien Sholm se aşează, oftând (adică alien Mhato aşa speră). Winnetou scutură pipa păcii şi îi îndeasă conţinutul în nara lui sângerândă.

De afară se aude un pocnet sec.

ALIEN MHATO (de afară): Aaaaaa!

ALIEN SHOLM (sare trântind scaunul): Ha?! (Porneşte spre uşă, zbierând): E de datoria mea!

În uşă dă nas în nas cu alien Mhato, care se clatină pe picioare şi are în frunte o rană urâtă. Cei doi evită impactul în ultima fracţiune de secundă.

Alien Sholm iese, petrecut de ceilalţi doi cu priviri admirative (adică el aşa speră). Alien Mhato se lasă să cadă pe scaun şi ratează un surâs când Winnetou îi face cu ochiul teafăr.

De afară se aude un pocnet sec.

ALIEN SHOLM (de afară): Haaaaaa?!

Alien Mhato şi Winnetou schimbă ocheade complice (adică asta încearcă).

Cu amândouă mâinile peste ochiul central, alien Sholm intră suduind în dialectul matern. Înaintează lovindu-se de mese. Îşi dibuie scaunul şi se aşează. Ochii valizi i se zgâiesc, cruciş, la mutrele ciudat de satisfăcute ale celorlalţi.

WINNETOU (mieros, turnând apă-de-foc în trei pahare bio-asimilabile): Iuf! Şi fraţii mei alieni au călcat pe greblă?

(după o idee din „folclorul nou”)

======================

Sunt invitaţi să-şi dea cu părerea despre coincidenţe: Ana Usca, Usca Teologul, Caius, Cosmin Ştefănescu, Gabriela Elena, Vania, Adele, Mirela Pete, Nataşa, Bogul cu Atitudine, Carmen, Pisu, Missy, Animăluţele, Iulia, Diana, Victor… şi oricine altcineva 🙂

Elucubraţii – Kill

Uşa glisă, dezvăluind silueta zveltă a fetei.

Aparent preocupat să cerceteze taraba negustorului de arme, Kill o observă cu coada ochiului şi scăpă un oftat de uşurare.

– E ceea ce vă doreaţi, nu-i aşa, domnule? se precipită negustorul, şi Kill realiză că ţinea în mână un cuţit cu comandă bioenergetică. În prima clipă, se bucură că oftatul necontrolat trecuse drept exteriorizarea satisfacţiei de a fi găsit arma căutată. Pe urmă cugetă că va trebui să cumpere neapărat cuţitul; pentru o fracţiune de secundă, chipul i se schimonosi la amintirea numărului mic de credite ce i se mai puteau aloca pentru „diverse”.

Strâmbătura nu scăpă ochiului format al omului aflat de partea cealaltă a tarabei.

– Fiţi liniştit, domnule, preţul armelor mele este, oho! mai mult decât accesibil!

Ochii lui Kill sclipiră; negustorul îi spunea pentru a doua oară „domnule”, deşi observase, probabil, de la bun început că el era lipsit de semnul majoratului. Să fi fost obişnuita slugărnicie calculată a breslei, sau celălalt simţise în el un tânăr perfect dotat pentru a se încadra în societate?

Cea de-a doua supoziţie avu darul să-i sporească încrederea în sine şi-i dădu curajul să privească fără reticenţă în direcţia „vânatului” aşteptat. Fata continua să stea în cadrul uşii, nemişcată, parcă adulmecând.

„Ce dracu’, apartamentul ei n-o fi având sisteme de observare?”

– E foarte frumoasă, spuse negustorul, ca şi cum ar fi încercat să justifice prudenţa excesivă a fetei.

Ce uşor se dăduse de gol! Un val de ciudă făcu sângele să-i coloreze obrajii. Simultan, îl năpădi ura împotriva indiscretului care-şi permisese să-i urmărească privirea. Ca la comandă, un cuţit geamăn celui pe care-l ţinea în mână îi ţâşni din buzunar şi se opri la un milimetru de gâtul vânzătorului. Acesta ţipă şi căzu în genunchi, ridicând mâinile.

În jur se lăsă liniştea, şi Kill se simţi deodată ţinta tuturor privirilor. Observă că până şi fata părăsise adăpostul iluzoriu al uşii, venind cu câţiva paşi mai aproape.

– Jaf armat! bâigui negustorul, străduindu-se să pară cât mai entuziasmat cu putinţă. E un început promiţător, domnule! Doriţi toată marfa mea, sau numai o parte? Spuneţi-mi, şi voi adapta imediat la bio-câmpul dumneavoastră armele dorite!

Asistenţa murmură a dezamăgire. Surprins şi el de lipsa de împotrivire, Kill îl privi pe celălalt cu adevărat pentru prima oară. Era bătrân, palid ca moartea, clipea speriat şi nu avea pe tâmplă nici un semn! Omul albise fără să-ţi obţină majoratul! Mai mult, nici nu câştigase măcar vreun punct favorabil!

De asta îi spusese „domnule”! De asta se lăuda cu preţuri mai mult decât accesibile! Unui asemenea handicapat nu-i era îngăduit să câştige mai mult decât necesarul unui trai la limita inferioară a existenţei. A existenţei unui singur om! Nici vorbă de întreţinerea unei familii!

– Aveţi atâţia martori! continuă negustorul să îngăime. Veţi primi desigur un punct! Ştiţi, nu-i aşa, că tot un punct câştigaţi şi pentru uciderea unui prăpădit ca mine!

Cei din jur râseră. Kill distinse chiar un tril cristalin pe care şi-l închipui ca aparţinând fetei urmărite. Totuşi, lui spectacolul îi stârni deodată mila. O milă atât de puternică încât cuţitul o sesiză, îşi retrase lama cu un „clap” sonor şi reveni în buzunarul din care ieşise.

– Bogdaproste, şopti bătrânul, încă neîndrăznind să se ridice. Norocul să vă fie aproape!

Mulţimea zumzăi a dezamăgire.

– Papă lapte! spuse apăsat o femeie vârstnică, elegantă.

Câţiva chicotiră. Ceilalţi se mulţumiră să mimeze dezaprobarea şi reveniră la ale lor, pierzându-şi brusc interesul.

Fata rămase o clipă locului, dar, când Kill încercă să-i prindă privirea, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă grăbită.

Kill aruncă pe tarabă cuţitul pe care-l ţinuse tot timpul în mână, zvârli peste umăr un „o să-l cumpăr altă dată, bătrâne!”, şi se repezi pe urmele celei ce tocmai se pierdea în mulţime.

O urmărea de cinci zile. De ce? Nici el nu ştia prea bine! Nu puteai avea o femeie a ta înainte de a-ţi fi câştigat majoratul. Cât despre violul unei minore, i-ar fi adus trei puncte. Trei, când pentru majorat îi mai trebuiau cel puţin nouă! Hotărât, miza era prea mică! E drept, i-ar fi plăcut să se bucure de trupul acela tânăr, provocator, dar… Ei bine, n-ar fi avut chef să‑l obţină cu forţa, ar fi preferat ca ea să i-l ofere. Auzise că uneori lucrurile se puteau aranja astfel încât totul să aibă aparenţa unui viol, dar se simţea prea timid ca să încerce s-o abordeze cu propunerea asta scandaloasă!

În schimb, violul urmat de uciderea victimei ar fi rezolvat totul: majoratul, statutul de cetăţean cu drepturi depline, căsătoria… Căsătoria cu o fată la fel de tânără ca aceea, plesnind de tot atâta sete de viaţă ca aceea – aceea care atunci ar fi fost moartă; înjunghiată, sugrumată, otrăvită, arsă…? Putea alege atâtea şi atâtea metode, mai mult sau mai puţin elegante, mai mult sau mai puţin rafinate… Teoretic, stăpânea perfect arta de a ucide! Teoretic…

„E simplu!” i se tot spusese. „Armele sunt activate de bio-câmpul tău, slujesc pornirilor tale. Tu trebuie doar să urăşti, ele vor ucide.”

Simplu?! Îl urâse pe nevolnicul de negustor preţ de o clipă, suficient pentru ca lama să se oprească lângă gât, insuficient pentru a comanda să taie, să străpungă. Şi apoi, ptiu! îi fusese milă de el, suficient pentru ca arma să devină inofensivă!

Pe fată o dorea, se simţea îmboldit să o atace. Dar şi ea avea arme (ar fi fost absurd să rişte expunându-se altfel!) şi agresiunea ei i-ar fi stârnit, desigur, ura. Rolurile se inversau întotdeauna uşor, el ar fi putut deveni victima, el ar fi fost mortul. Mort înainte de majorat! Maică-sa l-ar fi blestemat pentru asta!

Era doar la câţiva paşi în urma ei când fata se răsuci brusc, rupându-i gândurile învălmăşite. Vru să o ocolească nepăsător, dar ea îi atinse braţul, îi zâmbi şi îndepărtă, ca din întâmplare, şuviţele care îi acopereau tâmpla stângă. Kill tresări. În locul celor trei minuscule puncte roşii pe care i le observase în ajun, era acum o dungă ondulată, firavă, ca un firicel de sânge – semnul majoratului!

Va să zică, îi reuşise trucul, trucul lor vechi de când lumea: ies, se fâţâie în jurul unui tip, îl fac să-şi piardă capul, să atace – iar ura, sau numai indignarea femeii ucide tocmai când bărbatul o crede învinsă şi fără apărare.

„Puteam s-o păţesc dacă nu-i pica altul în mreje, probabil noaptea trecută… Şi ce vrea acum de la mine?” se întrebă, în timp ce ea îi întorcea spatele pentru a doua oară.

Deodată înţelese şi reluă urmărirea, parcă mai sprinten.

„Acum e majoră – e de zece puncte! Violeaz-o, băiete, şi majoratul e al tău, vine pe tavă! Zece puncte dintr-un foc, pentru tine, care n-ai decât unul – şi ăla câştigat la trei ani, sugrumând mâţele vecinei! Da, da, violeaz-o, băiete, ea te-a invitat (pricepi? ea a propus înscenarea!); pe urmă poţi s-o păstrezi, nu poate fi a altuia, e majoră de nici o zi, nu poate fi măritată!

Urmăreşte-o, băiete, ea te-a invitat, strecoară-te, aleargă, n-o scăpa din ochi, vezi că a prins un transportor individual, nu sta, dă din coate, fă şi tu rost de unul, programează-l corect pentru urmărire…”

Transportorul ei se opri în faţa muzeului şi Kill se simţi transpirând când o văzu coborând şi îndreptându-se spre intrare. Se hotărî brusc să renunţe, dar ea se întoarse chiar atunci, îşi înfipse ochii în ai lui şi Kill nu ştiu dacă zâmbetul ei însemna batjocură şi provocare, sau numai batjocură, sau numai provocare… dar îşi abandonă transportorul şi păşi în urma ei dincolo de poartă.

Nu mai intrase în Muzeu niciodată, dar ştia că nu putea trece de anticameră decât renunţând la armele cu comandă bio-energetică în schimbul celor tradiţionale, rudimentare, acţionate nu de agilul subconştient, ci de mişcarea mâinii, acea mişcare comandată de greoaia zonă conştientă. Şi, atunci când ura nu-ţi poate convinge cuţitul să‑ţi muşte adversarul, cum i-ar putea comanda asta biata ta raţiune?

– Nu primim minori, i se adresă femeia de la Recepţie, creditele unui minor nu acoperă costul biletului de intrare.

Kill dădu să se retragă, mai degrabă uşurat decât dezamăgit, dar fata se grăbi să intervină:

– E invitatul meu. Eu plătesc. Cred că am dreptul ăsta.

– Desigur, doamnă, încuviinţă cealaltă, arborând un zâmbet complice.

Schimbul de arme se efectuă rapid, apoi li se permise intrarea.

Ea îl luă de mână.

– Să-i dăm Muzeului ce-i al Muzeului. Aşa mergeau pe vremuri îndrăgostiţii!

Kill o privi încurcat. Nu cunoştea termenul, dar nu îndrăzni să o spună. Se mulţumi să-şi pipăie cu mâna liberă armele de tip clasic: şişul, revolverul şi pistolul mitralieră.

– Mă cheamă Eva, continuă ea. Îţi dai seama, nici eu n-am mai fost pe aici. Dar cred că ştim amândoi tot ce trebuie despre locul ăsta.

Kill încuviinţă înclinând capul.

– Hai să luăm trenul! îl îndemnă, şi el repetă tăcuta încuviinţare.

Străbătură ceea ce imita o piaţă de modă veche şi intrară în gara ticsită de femei cu veşminte sumare şi ochi languroşi, de bărbaţi cu priviri hrăpăreţe, de bătrâni cu chipuri viclene şi, mai ales, de mutanţi diformi, cu feţe pocite, la vederea cărora Kill se surprinse tremurând şi îşi simţi pielea încreţindu-se. Ştia că erau descendenţii degeneraţilor născuţi după Război şi că stirpea lor, surghiunită între zidurile Muzeelor, se stingea spectaculos, secerată de boli şi de arme. Din fericire, acei câţiva pe care Războiul nu-i afectase se dovediseră mai prolifici şi mai rezistenţi, repopulând planeta.

Imună la stranietatea locului, Eva îşi despică, cu propriul şiş, bluza până sub sâni şi fusta până mai sus de şolduri.

– Făceam notă discordantă, îi explică, cu un surâs nonşalant.

Gestul atrase spre ea sute de perechi de ochi râvnitori.

Kill se simţi atât de indignat încât se bucură că nu avea armele obişnuite, conectate la bio-câmpul lui; de data asta ar fi ucis, pe ea ar fi ucis-o, fără doar şi poate. Pe de altă parte, vederea cărnii de sex opus stârni în el dorinţa dementă de a o trânti pe cimentul murdar şi de a o poseda acolo, sub ochii acelor creaturi dezgustătoare. Şi ar fi făcut-o dacă s-ar fi aflat în lumea lui, nu în Muzeul în care obiceiul de a nu interveni între agresor şi victimă nu era nu era respectat niciodată.

Se mulţumi să o înşface de braţ şi să o tragă după el, aproape târând-o, spre peroanele la care demodatele trenuri trăgeau unul după altul, îmbiind potenţialii pasageri cu uşi larg căscate. Ochi un vagon mai gol şi o săltă înăuntru. Apoi o împinse într-un compartiment pustiu şi încuie uşa, sperând că acel zăvor antic avea să reziste.

„Aşa, băiete! Acum sunteţi singuri – şi n-ar fi rău s-o ştii dezarmată!”

Încă gâfâind, îi propti revolverul în coaste.

– Aruncă armele tale pe geam! Aruncă-le odată!

– Eşti tâmpit? îl repezi ea, fără să se sperie. N-ai văzut că nu m-am împotrivit de loc? De ce să le arunc? S-ar putea să avem mare nevoie de ele!

– Poate vrei să mori? insistă Kill. O să-mi placi şi moartă – doar n-o să te răceşti dintr-o dată!

– Oh! Oh! se fandosi ea. Şi cum o să mă ucizi, necrofilule? Ca pe negustorul de arme?

Îi zâmbi – clar batjocură-provocare. Kill se simţi înfrânt şi nevolnic. Resemnat, lăsă să-i scape revolverul cu o fracţiune de secundă înainte ca genunchiul ei să-l lovească pe neaşteptate. Zbieră, se încovoie şi-şi duse instinctiv mâinile spre testiculele izbite.

Ea râse, mitralie zăvorul, îşi sfâşie definitiv bluza şi începu să urle ascuţit şi sacadat, în timp ce lovea cu patul armei pereţii.

Vacarmul momi vreo zece mutanţi care se buluciră în uşa compartimentului şi se opriră nehotărâţi, holbându-se la bărbatul încă chircit, la femeia aproape goală, acum tăcută, retrasă într-un colţ, la armele împrăştiate.

Kill se gândi că ceasul lui sunase şi se văzu murind stupid, linşat de o hoardă de degeneraţi pentru un viol pe care mai întâi nu-l dorise, apoi îl crezuse o înscenare – şi care se sfârşise transformându-l într-o marionetă caraghioasă.

Pocitaniile încă se hlizeau, şovăitoare, când două matahale – un bărbos cu chica împletită în zeci de codiţe rahitice şi un spân cu ţeasta asudată – îşi făcură loc împărţind pumni şi coate.

Bărbosul se repezi la Eva şi o răsturnă, aparent fără nici un efort, pe una din canapele.

Kill încercă să-şi reia poziţia normală şi pistolul mitralieră, dar pumnul spânului îl făcu să se prăbuşească, încovrigat, pe canapeaua opusă. Ca prin vis, asuzi fâşâitul fustei pe care bărbosul o rupea râzând, gâfâitul incitat al spânului, chiţcăitul mutanţilor spectatori şi, în sfârşit, geamătul satisfăcut al femeii.

Ura îi înceţoşă privirea, i se înnodă în gât, i se ghemui în stomac şi irupse întărindu-i muşchii, uzurpându-i raţiunea.

Neluat în seamă de ceata fascinată de cuplul înlănţuit, bâjbâi, prinse mitraliera, lovi cu sete scăfârlia spânului, seceră mutanţii înmărmuriţi şi se întoarse spre cei de pe canapea în timp se ea ţipa „Nuuu!” străduindu-se să se descotorosească de cadavrul bărbatului şi să recupereze şişul cu care îl înjunghiase.

Lăsă arma şi o ajută. Ea rămase răstignită printre zdrenţe atârnând fără să o acopere, zâmbind destinsă, fără urmă de batjocură – doar a provocare.

Batjocura reveni când el se chirci din nou, icnind, şi vomă îndelung – asemeni copilului care fusese cu ani în urmă şi care îşi borâse maţele peste hoiturile pisicilor ucise.

Batjocura rămase şi în timp ce ea fu aceea care se ridică şi împuşcă pe rând curioşii care se furişau – până ce oamenii de ordine veniră să cureţe locul şi să-i felicite pentru supravieţuire.

:::   :::   :::

Kill se privea în oglindă, studiindu-şi tâmpla împodobită de firicelul roşu – semnul majoratului, împletit cu cel auriu – semnul înnobilării.

Pentru că nobil era cel care putea ucide în Muzeu, cu arme primitive. Era nobil – dacă putea părăsi viu locul ăla!

– Lumea veche e conservată, fiule! E în Muzeul fiecărei metropole! Sau cel puţin aşa se crede – perorase maică-sa în repetate rânduri, în desele seri în care el o privea inhalându-şi drogul. Înainte de Război, fiule, nu existau arme bio, iar agresorii surprinşi de gloată erau linşaţi; victimelor le dădeau pace, sau le batjocoreau, sau le torturau, sau le ucideau, după toane – deşi barbarii ăia, fiule, condamnau arta omorului, a jafului, a violului, a… În fine, condamnau multe lucruri care îi stau omului în fire, nu-i respectau drepturile, îi îngrădeau libertatea… Era o lume cumplită, aşa cum e acum Muzeul. Ca Mamă, te sfătuiesc să-l ocoleşti; dar m-aş bucura să îndrăzneşti să intri şi să te întorci înnobilându-le – pe tine, pentru că vei fi reuşit, pe mine – pentru că te-am purtat în pântec. Că doar ştii, fiule, că viaţa unui nobil a păcat să fie luată!

Şi era nobilă baba, îşi atinsese scopul, o vedea în oglindă, lăbărţată într-un fotoliu, mângâindu-şi semnul roşu-auriu, leit semnul lui şi leit semnul Evei, şi ea prezentă, pentru că era o nobilă doamnă – nobila lui soţie!

– Am plătit-o gras ca să te facă major şi nobil, mărturisise maică-sa în timp ce aşteptau, simţind furnicături în tâmplele abia împodobite, ieşirea Evei din Cabinetul Teritorial de Încrustare.

Fusese o mărturisire lungă. Despre tatăl lui, bicisnic, devenit major în urma violului înscenat din iniţiativa ei, fireşte, apoi trăind retras, niciodată atacând, totdeauna apărându-se – până ce ea îl detestase suficient pentru ca unul din acele ei de păr să-i curme viaţa. Despre puştiul Kill, adorat când sugrumase jivinele miorlăitoare, renegat când, speriat şi alb, icnise peste ele. Poate l-ar fi ucis, dar mai era şi instinctul matern, atavismul ăla – acelaşi care o făcuse să se teamă pentru el, din ce în ce mai mult, pentru că din ce în ce mai multe zile, luni şi ani treceau fără ca el să mai adune vreun punct care să îi apropie majoratul, cu toate că în el  mocneau pornirile fireşti – inima ei de mamă putea să le simtă!

Îi trebuia un catalizator, ştia – şi Eva asta fusese!

Eva – privirea ei batjocoritoare îi sfredelea ceafa şi zâmbea insolent imaginii lui reflectate.

Poate într-o zi o va urî, poate într-o zi o va ucide; deocamdată o dorea prea mult – realiză că nu o avusese încă, că totul se derulase prea repede (scena din tren, recunoaşterea meritelor lor comune, cabinetul de încrustare, cererea în căsătorie, ceremonia oficială), că urma petrecerea (tripla sărbătorire majorat-înnobilare-nuntă), că mai avea de aşteptat până când ea, Eva, îi va oferi ceea ce i se cuvenea, trupul râvnit şi urmărit zile de-a rândul.

Apoi sosi primul invitat, pe urmă alţii şi alţii; grămezi de arme bio zăceau în camera special ecranată – ferite de impulsurile ciudate ale stăpânilor beţi, gata să comande atacuri idioate.

Kill păstră totuşi un lansator de ace – arma clasică de apărare – şi părăsi neobservat petrecerea în toi.

Străbătu alergând străduţe întunecoase (nu găsise nici un transportor disponibil); oricum, semnul auriu, fosforescent, îl ferea de atacuri. Ucide un nobil dacă vrei să scapi de noroc – puţini se îndoiau de asta!

Ajunse în bazar târziu. Majoritatea tarabelor erau blindate şi părăsite. Totuşi, bătrânul vânzător de arme era acolo, printre cei ce nu se îndurau să-şi întrerupă negoţul.

Kill se propti în faţa lui, văzu că omul îi privea surprins semnul proaspăt şi pricepu că îl recunoscuse.

– Mă bucur, nobile domn, se ploconi bătrânul, mă bucur că norocul v-a fost, cum am dorit, aproape!

– Ascultă, îl întrerupse Kill, tocmai înţelegând de ce alergase până acolo, ascultă, moşule, cum ai reuşit să îmbătrâneşti fără să ucizi niciodată?

– Râdeţi de mine, nobile domn? bâlbâi negustorul.

– Deloc! surâse Kill. Vreau doar să te previn. Cred că îţi invidiază mulţi tâmpla curată – şi sigur ciuda unuia din ei te va ucide!

================================

Lecturile zilei:

  • Nu lăsa izmene pe călător
  • Kur…
  • Licitaţie
  • Concursul de cozi (de matza)
  • Comoara din grădină
  • Coada
  • VERIŞOARA NOASTRĂ, VARA!:)
  • Fantasy & Science Fiction, mai-iunie 2010
  • Sentiment de Iunie
  • Rosu
  • Se poate! Chiar se poate!
  • Edwin Arlington Robinson (1869-1935) – Crez
  • Licăresc în noapte – Sange balcanic (92)poem
  • Elucubraţii – Tolaie

    Oraşul e Dincolo. De partea ailaltă a ploii de foc. „Ploaie” îi zicem noi. Mama îi spune „barieră energetică”. Da’ tata râde:

    – Ce ştie mă-ta!

    Mama nu ştie. Ea n-a fost în Oraş. Nu cunoaşte „breşele” – ca tata.

    Mama e femeie-de-mlaştină. Cât e ziua colindă smârcurile – şi se-ntoarce vopsită până sub bărbie cu mâzgă puturoasă, cu bulbuci. Da’ ne-aduce tolaie. Aduce pe puţin opt. Va să zică, una pentru fiecare!

    – Ca să nu vă bateţi, fiarelor! spune, hlizindu-se. Şi ne mângâie. Da’ noi ne ferim. Pentru că mama pute.

    Şi tolaiele put. Ne ţinem de nas când luăm prima muşcătură. Pe urmă, aroma miezului înfrânge izu’ cojii – şi molfăim fericiţi fructele zemoase.

    – Asta da dulceaţă! se bucură totdeauna Zorama, soră-mea a mare. Pentru că e singura care-şi aminteşte să fi mâncat v’odată altceva. Noi, ăilalţi, am fost înţărcaţi cu tolaie!

    – Cu otrava asta! spune tata.

    Pentru că orăşenii nu mănâncă tolaie.

    – Tolaiele modifică bioritmu’, se vaietă mama. Creşti într-un an cât altu-n doi şi-ţi scurtezi viaţa c-o jumate!

    – S-a deşteptat mă-ta! râde tata.

    – Ba creştem într-un an cât alţi-n trei, spune Zorama, când suntem singuri acasă.

    Şi noi o credem. Pentru că Zorama e prietenă cu băboiul, cu Lonia cocoşata, doftoroaia. Aia i-a zis că-i de rău când şezi, ca noi, în cochilia unui melc de mlaştină.

    Cochilia a adus-o mama. Că-i uşoară, o pot ridica şi io, c-o singură mână. Pentru că-i ciur. Au cutreierat-o filiformii, viermii-de-mocirlă, într-o veselie! De-aia tata n-a luat-o în oraş. Nimeni n-ar fi dat pe ea nici o para chioară! („Para” îi zicem noi. Mama îi spune „subunitate de credit”!)

    Da’ cochilia-i aur pentru noi. Că găurile-s mărunte, ca bortelite de acu’ fluturelui orb, ăla de te-nţeapă când eşti mânjit cu suc de tolaie, şi ne distrăm a-ntâia când le-nfundăm cu clei de urechi – la Vreme-de-ploaie.

    – În oraş nu plouă, zice tata.

    – Oraşu’ are cupolă, zice mama.

    – Da’ pe noi nu ne primesc în Oraş, zice tata.

    – Noi suntem imigranţi, zice mama.

    – Ba o să ne primească, zice Zorama. După ce-om plăti „împământenirea”!

    De-aia se furişează tata în Oraş. Ca să se-mbogăţească!

    Nu ştim cum se-mbogăţeşte tata.

    – Muncind! ne spune mama.

    – Ba vânzându-şi sămânţa, spune Zorama, când suntem singuri acasă. Că sunt burjui de vor să-şi altoiască neamu’!

    – Are dreptate, zice Goro, singuru’ nostru frate. Şi el nu vorbeşte degeaba. El a fost odată în Oraş, cu tata.

    – Cum e acolo? îl întrebăm, pentru că tata nu ne povesteşte niciodată. E adevărat că străzile sunt vii?

    – E-adevărat. Că umblă, care mai iute, care mai agale … Da’ străzile-s pentru Milogi. Care e Barosan se plimbă în cutie plutitoare! Iar pentru de-alde noi sunt la canale! Nu m-am târât ca-n ziua aia toată viaţa mea! Da’ nu te poţi sui pe străzi dacă n-ai semnu’ de identitate!

    – Ăla-i o stea în palma stângă, zice Zorama. Lonia are, i-am văzut-o. Da’ i-au dezactivat-o când au dat-o afară!

    – De ce au dat-o pe Lonia afară din Oraş?

    Zorama nu ştie.

    Da’ mama a aflat. Păi cum nu, dacă bate mlaştina cot la cot cu tot soiu’ de cumetre cu gura spurcată!

    Lonia cumpăra tolaie. De la Milogi. Că, din toţi Orăşenii, doar ăia se amestecă ci noi, cu pleava. Şi iau tolaie la schimb, pentru mărunţişuri strânse din cerşit. Mama are de la ei un ceas şi-un pieptene.

    Milogii vând tolaie Şarlatanilor, ca de-alde Lonia, care le fierb, le amestecă cu praf de cochilie şi fac turte. Pe alea le cumpără Traficanţii şi le cară care-ncotro, câtu-i galaxia!

    – Le zice Oniricos, spune mama, şi ăia bucşiţi de bani se bat pe ele. Că ei halesc o turtă şi visează o lună!

    Tata se strâmbă.

    – Ce ştie mă-ta!

    Păi chiar! La ce s-ar bate ăia? Că tot aşa gătim şi noi tolaiele când facem provizii pentru Vremea-ploii. Şi nu visăm nimic! Că aia nu e vreme-de-dormit! Pentru că ne uităm cum spală ploaia smârcurile, cum se deschide Oraşu’ şi cum ies Barosanii. Cum ies, cum ţopăie, cum chiuie şi cum aplaudă. Şi cum o tulesc, îmbrâncindu-se, când dau năvală melcii. Vin puzderie, şi-s d-ăia gata să se dizolve, boşorogi de lasă-n urmă bale unsuroase, tuciurii, cu clăbuci – şi astea umplu mlaştina la loc! Ş-acuma noi aplaudăm! Pentru că am muri de foame dacă n-ar fi ea!

    – Ce tot îndrugi?! îmi  zice mama când deschid vorba despre ploaia care-a fost. Cum o să piară smârcurile?! Păi nu acolo merge tac-tu-n Vremea-ploii, ca să smulgă tolaie crude, să le punem la uscat? Da’ nu găseşte niciodată, că de când îl ştiu e tot nepriceput!

    – Ce ştie mă-ta! spune tata. Cum o să fiu în smârc în Vremea-ploii?! Sunt în Oraş, pentru c-atunci mi-apare semnu’ şi pot să calc pe străzi, şi …

    Nu-l mai ascult. Strâng pumnii şi mă chinui să nu plâng. Aş plânge, dacă n-aş vedea o pe Zorama – aia de ştie tot! – râzând pe înfundate, ascunsă, cum îi place ei, într-un cotlon.


    • povestire nominalizată la secţiunea “fantastic” a concursului Pozitronic 95 Buzău / 1995
    • a apărut în:
      • Jurnalul SF nr. 119 / 1995
      • Jurnalul de Vrancea – Antologia literara 1993-1995
    • pe Internet se mai poate citi:

    Lecturile zilei:

    Elucubraţii – Mutare disciplinară

    poză emailată

    – E o colonie mică. Cum de aţi acceptat să veniţi tocmai aici, domnule doctor? întrebă administratorul, un bărbat între două vârste, cu un început promiţător de burtă şi cu o chelie deja bine conturată.

    – Mică?! De ce spuneţi asta? se miră doctorul – şi imediat zâmbi, mulţumit de sine, fiindcă tocmai reuşise să înlocuiască răspunsul cu o întrebare. Eu văd un dom mare, curat şi foarte bine întreţinut! Şi fete taare frumoase!

    Luându‑şi un aer de falsă modestie, administratorul zâmbi la rândul lui, extrem de încântat de impresia bună pe care o făcea fieful lui – cel puţin la prima vedere.

    – Da, domnule doctor, e un dom mare, şi eu mă străduiesc din răsputeri pentru ca organizarea şi aspectul să nu lase câtuşi de puţin de dorit. Însă e singurul dom al coloniei. Singurul, înţelegeţi? Şi nici nu e suprapopulat. Pe aici nu sunt decât mineri şi terraformatori – şi nu toţi au familie. Avem mai degrabă cupluri homosexuale, deşi există şi bordelul, şi fetele de la bar, şi cele de la hotel… Hotelul nu e mare, turişti nu vin mai de loc, dar mai pică câte un afacerist, câte‑un aventurier, câte‑un reprezentant al oficialităţilor. Mă rog, oficialii sunt şefii mei, îi cazez în casa de oaspeţi a Administraţiei, unde puteţi sta şi dumneavoastră până ce vă alegeţi şi vă amenajaţi una din locuinţele disponibile. Puteţi sta în vecinătatea artiştilor –avem doi pictori şi o sculptoriţă, sau printre rentieri – ăştia sunt cam o duzină, oameni de treabă, dar ciudaţi, după părerea mea. Cum se poate ca un tip plin de bani să‑şi stabilească reşedinţa tocmai aici, pe coclauri? Sunt mai ciudaţi decât călugăriţele – avem şapte, şi‑au încropit un minischit în extremitatea nordică. Şi mai e şi pustnicul, un nebun care şi‑a construit un minidom în munţi, la vreo cinci kilometri de mină… Oricum, revenind la locuinţă, eu v‑aş sfătui să optaţi pentru una din zona noastră, a celor din administraţie, dar, fireşte, alegerea vă aparţine… Şi, apropo de alegere, tot nu pricep cum a putut un băiat tânăr şi chipeş ca dumneavoastră să aleagă colonia noastră… Nici n‑am mai avut doctor de trei ani, de când a plecat domnişoara Alice Bell, o femeie deosebită… A plecat fiindcă a fost promovată…

    – Cum aţi spus?! tresări doctorul. Alice Bell?!

    – Da, chiar aşa, confirmă administratorul, şi adăugă, însufleţindu‑se: O cunoaşteţi?

    – Mda, mormăi doctorul. A fost şefa mea, pe Terra Nova…

    – Aha, înseamnă că v‑a povestit despre colonia noastră… Sunteţi cercetător, savant, nu‑i aşa? Aţi venit, de fapt, ca s‑o studiaţi pe Ea, nu‑i aşa?

    – Pe ea?! se strâmbă doctorul. Care ea?

    – Pe Eash, minunea şi blestemul nostru! exclamă administratorul. Vreţi să spuneţi că nu v‑a povestit domnişoara Bell despre vrăjitoare?! se interesă, mai degrabă dezamăgit. Aşa îi spunea domnişoara, vrăjitoare. E…, a fost o biată orfană – taică‑su a murit în primul accident din mină, la nici o lună după ce după ce maică‑sa fugise cu o şatră de ţigani, singura care a trecut vreodată pe aici. Cred că şi ea, maică‑sa, era ţigancă. Iar Eash a crescut cum a putut, din mila unuia sau a altuia, şi s‑a făcut frumoasă – frumoasă cum n‑am mai pomenit, Doamne păzeşte! Şi aşa a rămas, domnule doctor, frumoasă şi tot tânără, Doamne păzeşte! Domnişoara Bell spunea că are legătură cu faptul că doarme numai sus, sub cupola domului – mă rog, avea dumneaei o teorie, despre nu ştiu ce radiaţii. Da’ tot nu putea să explice de ce, de când s‑a stabilit Eash acolo, ne ocolesc meteoriţii. Nimic, de ani de zile, ca şi cum ceva, ca un soi de câmp de forţă, le-ar devia traiectoria, înţelegeţi?

    – Aha, făcu doctorul, de asta domnişoara Bell îi spunea vrăjitoare?

    – A, nu…! Fiindcă vrăjeşte bărbaţii. Toţi aleargă după ea ca nebunii… Şi eu, acum zece ani, când am venit aici, am păţit‑o… Şi nemernica nu respinge pe nimeni, îi lasă pe toţi să creadă că e foc de îndrăgostită… Până într‑o bună zi, când te simţi în culmea fericirii, fiindcă ea ţi se oferă pentru prima oară, şi când, dintr‑o dată, nu mai poţi s‑o atingi… Ceva, ceva invizibil, ca un soi de câmp de forţă, te opreşte la câţiva milimetri de ea… Şi ea e acolo, înăuntru, goală, pe de‑o parte făcându‑ţi semne îmbietoare, pe de alta bătându‑şi joc de neputinţa ta… Ce mai, pe unii îi scoate din minţi, altora le frânge inima… Eu unul încă nu pot să mi‑o scot din suflet, nu ştiu dacă mă puteţi înţelege… Fiindcă, abia acum pricep, idiotul de mine, probabil că v‑a atras aici zvonul despre comunitatea homosexuală…

    – Eu, homosexual?! se  scutură doctorul. Doamne fereşte!

    – Vai de mine! Adică…, îmi pare rău pentru dumneavoastră, îl compătimi administratorul. Fiindcă…, oh, ce neatent sunt! Aşa‑i că aţi spus ceva de fete taare frumoase? Nu cumva aţi şi văzut‑o? O brunetă cu ochi verzi, migdalaţi, zveltă, într‑un costum franjurat?

    – O, da, oftă doctorul, şi faţa i se aprinse într‑un zâmbet aparte, pe care administratorul îl mai văzuse totuşi – de atâtea alte ori, pe atâtea alte chipuri! Cum, prima femeie frumoasă care mi‑a ieşit în cale e chiar… vrăjitoarea? Nu se poate! … Nu se poate! repetă, înnegurându‑se. Căţeaua mi‑a făcut‑o!

    – Cine?! exclamă administratorul, în timp ce îl bătea gândul că bietul doctor deja înnebunise.

    – Alice! Domnişoara Bell! N‑aţi auzit?! Mi‑a fost şefă! Ea m‑a trimis aici. Mutare disciplinară! „Pentru că mi‑ai frânt inima, afemeiat nenorocit!” Asta mi‑a spus când m‑a expediat încoace!

    ============

    Alte lecturi recomandate (în ordine aleatoare): http://caius67.wordpress.com/2010/05/10/ioan-usca-%e2%80%93-ultimul-mitropolit-%e2%80%93-28/, http://anausca.wordpress.com/2010/05/10/ioan-uscaioan-traia-%e2%80%93-comentarii-la-psalmul-35/, http://ioanuscateol.wordpress.com/2010/05/10/comentarii-la-facerea-23-2/, http://ivanuska.wordpress.com/2010/05/10/patriotism/, http://orfiv.wordpress.com/2010/05/10/antoni-slonimski-1895-1976-notes/, http://iulia-diana-mihai.blogspot.com/2010/05/casa-de-nebuni-lui-mcgrath.html, http://cum-va-place.blogspot.com/2010/05/15-vorbe-in-ploaie.html, http://anavero.wordpress.com/2010/05/10/plansul-nu-dauneaza-sanatatii/, http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/05/10/patria/, http://atitudini.wordpress.com/2010/05/10/egalitate-dar-nu-si-pentru-catei-bugetarii-din-companiile-de-stat/

    Elucubraţii – Iadul

    Mlatlalmal

    – Îmi pare rău, Mlatlalmal, spuse purtătorul de cuvânt al Supremului Juriu. Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să-ţi comunic sentinţa: Mlatlalmal, Iadul te aşteaptă!

    Entitatea gazoasă de tip masculin Mlatlalmal se lungi ca un fuior, îşi schimbă culoarea din bleu pal în roşu carmin – nu fără a rătăci prin numeroase culori şi nuanţe intermediare – se încolăci, se contorsionă, se înnodă de trei-patru ori, şi sfârşi prin a se spirala în jurul celuilalt, care optase pentru modelul romboedru cenuşiu – cel preferat, de altfel, de majoritatea membrilor Supremului Juriu.

    – În amintirea prieteniei noastre din a treia existenţă, nu voi menţiona în nici un raport această agresiune gravă, susură – solemn! – purtătorul de cuvânt, în timp ce vârfurile romboedrului i se metamorfozau în excrescenţe tubulare, bântuite de curenţi purpurii.

    – N-am vrut să te înfurii, se scuză Mlatlalmal, retrăgându-se  şi  adunându-şi  buclele  într-un glob argintiu. Dar nu m-am putut stăpâni. Iadul e o pedeapsă prea grea! Tu mă cunoşti doar, Aglorbalal. În nici o existenţă n-am căzut în păcatul agresivităţii în aşa hal încât să merit Iadul, doar tu ştii asta foarte bine!

    – Nu contează ce ştiu eu, răspunse sec Aglorbalal, recăpătându-şi indiferenţa cenuşie. Contează numai cele ştiute şi hotărâte de Juriul Suprem. Supremul Juriu nu greşeşte niciodată, de aceea sentinţele sale nu sunt discutabile! Ca unul ce ţi-a fost odată prieten, te sfătuiesc să renunţi la argintiul nevinovăţiei şi să porneşti – chiar acum! – pe calea ispăşirii!

    Mlatlalmal şuieră ascuţit, a pagubă şi a resemnare, şi, deşirându-se într-o şuviţă neagră, şovăitoare, se strecură, de bună voie, prin orificiul tip sfincter al Incintei-cu–formă-bine-definită-şi-volum-la-limita-inferioară-a-necesităţii. În urmă-i, incinta îşi blocă calea de acces, încorsetându-l. Invadat de panică, încercă iarăşi şi iarăşi  – dar fără succes – să se dilate, până când se simţi doborât de oboseală. Apoi, colac peste pupăză, închisoarea prinse a se contracta, şi entitatea gazoasă de tip masculin Mlatlalmal fu comprimată în aşa hal, încât îşi pierdu toate facultăţile de percepţie.

    Când îşi reveni, avea formă impusă şi un volum aparent nemodificabil – „Mă simt preponderent solid, fir-ar să fie!” – şi era captiv în bezna unei cavităţi închise, inundate, aparţinând unei alte entităţi preponderent solide, una de dimensiuni impresionante! Se agită îndelung, nedorind decât să evadeze. Dar nu reuşi decât atunci când entitatea închisoare, bănuită a fi de tip feminin, se alătură luptei lui, căci devenise ciudat de nerăbdătoare să-l expulzeze.

    Mlatlalmal se pomeni pe neaşteptate într-o lume stranie, în care câteva entităţi preponderent solide, cu dimensiuni comparabile cu cele ale cărei de care tocmai se desprinsese, se agitau dizgraţios, în timp ce altele – evident nespiritualizate – zăceau imobile, dar ameninţător solide şi periculos colţuroase. „Nu sunt destul de agresiv casă mă descurc în Iadul ăsta!” îşi spuse, clocotind de revoltă, şi vru să-şi urle gândul, dar nu reuşi să emită decât un orăcăit strident, prelungit.

    – E băiat! Al treilea, nu, doamnă Brown? spuse una din entităţile preponderent solide, prinzându-l cu două apendice lungi. Deşi iniţial dezagreabil, contactul avu darul să-l liniştească, revărsând asupra-i deplina uitare, atât a celor şase existenţe precedente, cât şi a actualului său statut de condamnat la o viaţă în Iad – cea mai grea pedeapsă imaginabilă!


    Totul s-a petrecut întocmai… undeva, în eternitate, acolo unde totul e cu puţinţă. Dacă vreţi să povestiţi altceva despre sau din acelaşi loc, clic aici, apoi lăsaţi un link în al doilea tabel.



    Povestirea „Iadul”

    • a apărut în:
      • Jurnalul SF nr. 20 / 1993
      • Jurnalul de Vrancea  / iunie 1994
      • Jurnalul de Vrancea – Antologia literara 1993-1995
      • Fantasya (supliment lunar al cotidianului Brăileanul) nr. 8 (48) / 08.2001
    •  a fost citită în emisinea radiofonică Exploratorii Lumii de Mâine / 16.09.1995
    • pe Internet se poate citi:

    Imaginea e preluată de aici.

    Elucubraţii – Mărturisirea

    Cred, onorată instanţă, că am fost primul din oraş care a păşit în incinta „Cameleonul”-ui, nu de alta, dar reclama holografică cu care vestitul Groel Shmartz îşi decorase frontonul noii case de modă m-a uns pe suflet, ca un balsam întineritor, şi mi-a umplut mintea cu vise de nemaisperată fericire conjugală:

    DĂRUIŢI-I SOŢIEI UN COSTUM CAMELEONIC !
    CONTUL DUMNEAVOASTRĂ VA SÂNGERA PENTRU ULTIMA OARĂ,
    CĂCI EA NU VA MAI ÎMBRĂCA NICIODATĂ ALTCEVA!

    Să fi fost oare posibil?! Ulriche a mea, probabil cea mai mistuită de febra ultimei mode dintre toate femeile ce trăiseră vreodată, s-ar fi putut îndrăgosti, pentru totdeauna, de unul şi acelaşi veşmânt?!

    – Reclama noastră, stimate domn, nu e altceva decât purul adevăr! m-a asigurat, parcă ghicindu-mi gândurile, însuşi renumitul creator de modă Shmartz. Şi, jovial, mi-a dăruit un zâmbet ce săpa gropiţe în obrajii lui de heruvim – probabil zâmbetul standard, destinat anume primului client. Dacă nu veţi fi pe deplin mulţumit, a adăugat, cu o grimasă ce sugera că tocmai pomenise o variantă realmente imposibilă, ne veţi putea înapoia… colonia în decurs de o săptămână, iar noi vă vom restitui costul ei integral!

    – Colonie?! am exclamat, intrigat. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar ceea ce vreau eu să cumpăr este…

    – Ştiu, mi-a mărturisit, cu un surâs ce promitea o surpriză pe cinste. Vă veţi lămuri imediat. Vă rog, luaţi loc!

    M-am instalat în fotoliul pe care mi l-a arătat cu un gest larg şi el a strigat, nu înainte de a-mi face cu ochiul:

    – Ralletta! Vino, draga mea, primul nostru client aşteaptă!

    Cea chemată a apărut brusc, parcă dezghiocându-se dintre faldurile bogate ale unei draperii de catifea. Era o fetişcană goală-goluţă, a cărei frumuseţe exotică mi-a reamintit-o pe Ulriche – superba şi aparent docila Ulriche ce mă cucerise cu aproape douăzeci de ani în urmă! Totuşi, Ulriche nu zâmbise se nu se mişcase niciodată cu o atât de copilărească inocenţă ca acea Ralletta care, primind – aproape cu evlavie – din mâinile lui Shmartz un fel de rocă poroasă şi colţuroasă, a rotit-o până ce a descoperit o adâncitură de unde a desprins un elipsoid alb-lăptos, cu vagi irizări portocalii, pe care îl crezusem temeinic încrustat, pentru a şi-l lipi, ea ştia cum, în subţioara stângă. Pe urmă şi-a înălţat braţele şi a rămas aşa, ca o preoteasă a Răului implorând stihiile de dincolo de tării.

    În nici un minut, din porii pietrei pe care o abandonase pe podea a ţâşnit un roi alb – poate de petale, poate de fluturi? – ce s-a învârtejit în juru-i, brusc colorându-se spre a forma un curcubeu spiralat, când difuz, când acceptând supremaţia unei nuanţe care, preţ de câteva secunde, îl cucerea cu frenezie, ca sorbită de o sugativă nesătulă. Apoi, pe neaşteptate, învălmăşeala colorată s-a liniştit şi Ralletta a apărut înveşmântată într-o rochie amplă, azurie ca ochii ei inocenţi.

    – Uau! m-am minunat, de-a dreptul uluit.

    Satisfăcută de uimirea mea, fata mi-a dăruit un zâmbet regesc – iar vârtejul petalelor a învăluit-o iarăşi, de data asta doar pentru o clipă, şi s-a domolit lăsând-o îmbrăcată într-o crinolină maiestuoasă, de ceremonie, şi având pe umeri o mantie tivită cu aur şi purpură.

    – Totul e cât se poate de simplu, a început Shmartz să mă lămurească – înainte ca gândurile mele să se fi coagulat într-o întrebare coerentă. Ralletta poartă o colonie de fluturi cameleonici, adusă tocmai din… Fireşte, n-am nici un interes să dezvălui de unde! a chicotit. Apoi, cu morgă savantă, şi-a reluat explicaţiile: Ei îşi urmează matca, sau regina, acel pseudo-giuvaer aflat în siguranţă în subţioara Rallettei, căci aderă cu uşurinţă la orice material, mai ales dacă e de natură organică. Fiindcă, stimate domn, acest tip de colonie se hrăneşte cu energie psihică! Iar fluturii, intrând în rezonanţă cu gândurile purtătorului mătcii, capătă tot felul de culori, şi roiul îşi schimbă forma şi aspectul. De aceea, orice femeie cu inteligenţă medie poate descoperi, în nu mai mult de o jumătate de oră, cum să îi facă să imite perfect costumaţia pe care şi-o doreşte – ea având senzaţia că poată exact materialul ales, căci fluturii pot fi şi călduroşi ca lâna, şi răcoroşi ca mătasea. Singura grijă a posesoarei va fi ca ei să petreacă cel puţin o oră din paisprezece în acest… pietroi poros, care nu ştiu dacă e animal sau plantă, dar care sigur trăieşte; vreau să zic – vegetează, nefăcând altceva decât să îngurgiteze lumină. Se îndoapă cu lumină albă şi – se presupune – deapănă un singur gând, un soi de mantră, totdeauna aceeaşi, care face roiul să doarmă în loc să se înmulţească. Orice femeie trebuie să-şi impună să se despartă de mirificul ei veşmânt cameleonic pentru a-i dărui acest răgaz. Altfel, colonia îşi va schimba meniul şi va începe să-i consume energia vitală, ceea ce va stimula matca să depună ouă – sub forma unui gel ce o face imposibil de dezlipit de pielea umană vie. Deci roiul va sfârşi prin a epuiza sursa de hrană! Desigur, e o moarte plăcută, lentă, o moleşire artistic gradată, dătătoare de vise şi de senzaţii bizare, ceva ca un drog – şi, tot timpul, fluturii continuă să creeze costumaţii stranii, feerice…, de nedescris… Apropo, sper că-i veţi face acest dar unei femei raţionale, pentru care sinuciderea e o aberaţie…

    Ulriche?! Să se sinucidă?! Am fost gata să izbucnesc în râs. Dar, pe de altă parte… Ulriche, o femeie raţională?! Asta m-a pus pe gânduri şi bănuiesc că mutra mi s-a lungit.

    – Oricum, a surâs Shmartz, distinsa doamnă va primi mai întâi o holoînregistrare a demonstraţiei Rallettei şi a discursului pe care tocmai vi l-am ţinut, şi nu-i vom livra cameleonicii decât după ce ne va confirma personal că înţelege perfect ce risc îşi asumă dacă nu ne respectă instrucţiunile. În caz contrar, contravaloarea coloniei se va întoarce în contul dumneavoastră. Aşadar?

    Aşadar, spunându-mi că distinsa doamnă Ulriche nu iubea nimic mai mult decât propria sa viaţă şi gândindu-mă că, de fapt, îi cumpăram o garderobă inepuizabilă, am plătit (Doamne, cât am plătit!) şi am luat, până una-alta, holoînregistrarea – pe care i-am oferit-o consoartei mele, cu un sărut formal, înainte de a pleca la cea mai importantă întrunire de afaceri pe care o avusesem vreodată.

    M-am întors după două zile şi, bineînţeles, Ulriche nu era acasă. Am găsit-o doar pe fiica noastră Tilde – de a cărei frumuseţe îmbobocită mă simţeam cât se poate de mândru – privind cu jind piatra vie ce era calmantul coloniei.

    – Mama a spus că o găseşti la recepţia-maraton a Darlan-ilor, m-a anunţat puştoaica. E acolo de aseară.

    – Şi n-a luat piatra…? am bâiguit.

    – Nu. A zis că n-o să se despoaie în toiul petrecerii numai ca să dea apă la moară fantasmagoriilor dolofanului de Shmartz; şi că Adolf Harp, ştii, chirurgul, a asigurat-o că matca poate fi îndepărtată oricând, printr-o operaţie banală.

    Am oftat şi am ridicat din umeri. Despre Harp se spunea că e cel mai bun chirurg al tuturor timpurilor, iar chirurgia zilelor noastre a ajuns – toată lumea o ştie – pe culmi cândva inimaginabile. Şi totuşi… Oare Shmartz nu-şi cunoştea marfa cum se cuvine?

    Ei bine, şi-o cunoştea. Peste trei zile, când, îndoliat şi furios, am intrat pentru a doua oară la „Cameleonul”, eram sigur de asta.

    – Într-adevăr, soţia mea „nu va mai îmbrăca niciodată altceva”. Pentru că a murit, l-am anunţat, sec, când el, jovial ca de obicei, mi-a ieşit în întâmpinare.

    – Condoleanţe, stimate domn, a murmurat, retrăgându-şi zâmbetul. Însă a adăugat, insinuant şi complice: Dar sunteţi sigur că asta vă nemulţumeşte întrutotul?

    Am tresărit şi l-am privit buimac. Ulriche… Ca soţie, fusese, cred că dintotdeauna, agasant de obositoare… Şi groaznic de costisitoare… Dar cine-i spusese că eram nemulţumit fiindcă rămăsesem văduv?

    – Tilde, am mârâit. Tilde a luat în stăpânire colonia. E fiica mea. Are cincisprezece ani. Şi e convinsă că maică-sa a murit fiindcă s-a dat pe mâna lui Harp, care e un cârpaci, în loc să ceară ajutorul adevăratului chirurg de geniu, care e tânărul Rhode…

    Shmartz şi-a smuls un oftat.

    – De ce nu mi-aţi spus că aveţi o fată?… Mda, a mormăit, e drept că nu v-am întrebat… Dar va deveni – ar fi devenit – şi ea soţia năzuroasă a unui biet bărbat…

    – Lua-te-ar dracu’, misogin împuţit! Te mai şi îmbogăţeşti speculând slăbiciunile femeilor! Cine te crezi, îngerul răzbunător al „bieţilor bărbaţi”? am zbierat, înhăţându-l de guler.

    Dar m-am trezit că printre degete îmi zboară fluturi albi şi, până să mă dezmeticesc, costumul lui elegant s-a şi transformat într-o armură.

    – Îmi pare rău, a suspinat. Am să vă restitui banii… Am s-o fac deja… Sunt sigur că…, pe urmă…, o să-mi înapoiaţi colonia… Desigur, numai dacă nu preferaţi cumva să o păstraţi pentru dumneavoastră, a specificat, înviorat, lovindu-şi, demonstrativ, platoşa cu mănuşa – şi sunetul metalului lovind metalul m-a făcut să mă întreb dacă, pentru mine, a ucide un fals heruvim într-o falsă armură (am permis de port-laser, onorată instanţă!) era sau nu o aberaţie…