Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul

Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!

Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi  în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!

Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.



* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Jurnalul motanului Pandalie – 22 – Rugăciune

Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.

Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!

Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.

Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**! 

Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).

Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!

Jurnalul motanului Pandalie – 21 – Fraza lungă

M-am gândit să-ncerc să-mi pun în jurnal măcar o singură frază lungă, lungă cât o zi de post, din postul Paştilor sau din al Crăciunului, adică din postul mare sau din postul mic, dar nu ştiu care e mare şi care e mic, pentru că eu* nu ţin post, nu ţin de bună voie, iar când îl ţin de nevoie nu e nici mare, nici mic, e negru, de foame văd negru înaintea ochilor când uită idiotu’ de Fane să-mi dea de-ale gurii, pe el, pe idiotu’ de fiu-meu mai mic, care acum e mare, îl văd negru, şi dacă-l văd negru vreau să-l albesc, îl zgârii cu disperare ca să iau pe el pielea aia neagră, dar de sub ea iese roşu şi miroase a sânge, şi sânge înseamnă carne, şi carne înseamnă mâncare, şi de-aia îl muşc pe Fane, şi el urlă, urlă ca din gură de şarpe, şi mă înşfacă, adică uneori reuşeşte să mă prindă de ceafă şi vrea să dea cu mine de pământ, sau de ciment, sau de podea, după caz, şi ăsta e un caz grav, aşa că miaun, miaun şi iar miaun, şi el chiar înţelege ce miaun, şi ştie că-l înjur de mamă, şi mă-sa e scăunel cu trei picioare, şi-l înjur şi de tată, şi ta-su sunt eu, c-a fost o vreme când nu eram motan, şi nici mă-sa nu era scăunel, şi ne iubeam prin mansarde, adică numai prin mansarda noastră, că ne luaserăm cu acte în regulă, dar mansarda în care ne regulam nu era în regulă, stătea sub un acoperiş prin care trecea ploaia, avea vreo trei locuri de trecere, şi mă treceau toate apele până storceam apa din covor, dar într-o zi cu soare, cu curcubeu adică, am tăiat covorul, adică am tăiat partea udă, ca să nu mai fie acolo, să nu se mai ude şi altădată, şi Neaga, adică nevastă-mea, m-a tăiat de la porţie, de la porţia de ciorbă şi de la aia de iubire pură, şi i-a apărut o floare roşie pe gură când i-am dat un dos de palmă, singura palmă pe care i-am dat-o vreodată, plus ăia doi pumni cu care n-am nimerit-o, fiindcă eram beat, beat muci, mă îmbătasem de bucurie că ne mutaserăm în sfârşit din mansardă, şi de beat ce eram n-am putut să mă feresc şi m-a nimerit ea cu coada măturii, şi mi-a părut rău, tare rău mi-a mai părut că nu-i luasem aspirator, adică de bucuria mea s-a ales praful, dar era praf metaforic, nu pentru aspirator, pentru ochi, praf în ochi adică, dar am uitat în ochii cui, am uitat şi ce voiam de fapt să vă spun, aşa că mai bine mai treceţi pe-aici altădată.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 18 – Ritual solemn, cu jucării din lemn

 

În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.

Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?

Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…

Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.

— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.

Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.

Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.

bigjigs-primul-meu-puzzle-safari-set-4-bucati-198567   learning-resources-sonerii-pt-raspuns-animale-1227

În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.

Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

 

Ştiţi cine sunt eu, da?

Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.

Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!

Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:

— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!

Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!

Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.

Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.

Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!


Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 8 (pt. duzina de cuvinte) – Punct de plecare…

… pentru romanul pe care zice Nelu[1] că ar trebui să-l scriu eu (în calitate de pictor necizelat 😛 ), adică să i-l dictez lui Fane[2]:

Salt în spaţiu şi timp, absorbţie… Eoni absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâtea secunde, parseci absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâţia milimetri, totul ca supliment de imagine stranie, de univers comprimat, pentru o fracţiune de secundă, într-un spaţiu de dimensiunile unui pepene. Şi apoi expansiunea – şi destinaţia la care ajungi, somnolentă ca după orice efort istovitor, dornică de binecuvântata uitare dăruită de o noapte fără vise. Dar nu poţi nicidecum să dormi, nu în acea explozie de lumină, defilare de raze reflectate de miile de oglinzi care-i servesc drept steaguri de luptă unui despot august, în inima unui război cel puţin bizar.


[1] – El a scris tâmpenia asta, pornind de la o duzină de cuvinte. Iar coana Mariana, o cunoştinţă de-a noastră, a folosit aceeaşi sursă de inspiraţie ca să-mi propună un început pentru un cu totul alt soi de poveste (îl puteţi citi mai jos).
[2] – V-am zis că idiotu’ ştie să scrie şi să citească? 😛

 

– Mariano mamă, zice Matilda, pe înserate, ia aprinde tu lumina aia şi uită-te bine la mine. Ei, adaugă, după ce-i fac pe plac, ce zici de înfăţişarea mea din această seară de august? Nu ţi se frânge inima când mă vezi atât de somnolentă? Buhăită ca un pepene? Nu crezi că mi-ar prii o absorbţie de cofeină?

Mă holbez la ea şi-n minte în revine o imagine pe care-o crezusem pierdută în uitare: o văd, cu douăj’cinci de ani mai tânără, întoarsă de la ultima defilare, atât de stoarsă de vlagă încât îmi închipuisem c-o bătuseră colegii cu niscaiva cozi de steaguri, sau că-i adăugase spectacolului patriotic un supliment palpitant, făcând un salt în gol de pe cea mai înaltă tribună…

– Opera Marianei

Jurnalul motanului Pandalie – 7 – A înnebunit Nelu!

Da, da, Nelu a-nnebunit. Pe bune şi fără mişto!

Cică să pun mâna să câştig şi io un ban, sau măcar să-mi dau silinţa, cum face Grişka, care e motan sadea, nici măcar n-a fost, la viaţa lui, tehnician-proiectant şi poet, ca mine!

Ce idee, dom’le, ce idee! Unii nu se mai satură de bani! (E drept că suntem cam sărăntoci… dar orişicât… )

Jurnalul motanului Pandalie – 3 – Întâmplare… programată

Folosind una dintre expresiile favorite ale fiului meu Nelu, vă anunţ că Ilian „a descoperit apa caldă”! Sau, cu alte cuvinte (mai multe, plus poze):

– În funcţie de ce-i bagi în tărtăcuţă şi ce nu, computerul poate fi idiotul perfect! mi-a spus Ilian azi-dimineaţă, cu un zâmbet pe care, în tinereţea mea, l-am văzut de nenumărate ori în oglindă. Uite, poţi să-l baţi la nesfârşit aşa:

… folosind mereu acelaşi truc

… pe care nu e în stare să-nveţe să-l pareze

Ceea ce înseamnă că oricare dintre victoriile mele la riţi-piţi-ul ăsta… computerizat a fost o întâmplare… programată :mrgreen:

Miao, am impresia că fata asta, de când e băiat şi mi-a rechiziţionat mutra, e mult mai deşteaptă!

Şi, apropo de deşteptăciune, riţi-piţi mi-aduce întotdeauna aminte de o poezie de-a mea, din primul an de „muncă” în chip de tehnician-proiectant:

În pădurea de planşete
Und’ m-aduse ghinionu’,
Stau citind cărţi poliţiste.
(Ca să nu mă prindă somnu’!)

Sunt stagiar şi am de lucru
Doar o zi pe săptămână;
Alte cinci ascult bârfind
Proiectanţi din lumea bună.

De dau gata biblioteca,
Ce-oi mai face habar n-am!
Mă voi plictisi pe-aicea…
Greu se mai câştig-un ban!

Însă tot mai am o şansă:
Prea miraţi sper să nu-mi fiţi
Când voi deveni, în toamnă,
Campion la riţi-piţi!

Şi ştiţi ce? Chiar am devenit campion – în atelierul meu de proiectare! Iată, carevasăzică, încă un exemplu de întâmplare… programată!

(„Întâmplare… programată” e tema psi-lunelilor lui de azi. Dacă nu mă credeţi, mergeţi pe blogul lui psi, unde-o să găsiţi un tabel întreg cu întâmplări din astea.)

Am şi un exemplu de întâmplare… neprogramată. După ce-a învăţat – destul de greu – să deseneze cerculeţe şi x-uleţe pe o foaie de hârtie cu pătrăţele, idiotu’ de Fane s-a dovedit imbatabil la riţi-piţi! Ştiu că nu vă vine să credeţi, da’ jur pe mustăţile mele că miaun adevărul!

În încheiere, ţin să menţionez că, dacă v-au nedumerit oarece afirmaţii dintre cele mai sus, nu vă puteţi lămuri decât citindu-mi povestea („Revelion cu Scăunel şi Pisică”, inclusă în volumul Floarea de Loldilal  , la p. 316; aviz amatorilor: eBook-ul e mai ieftin decât ediţia pe hârtie).

Jurnalul motanului Pandalie – 1 – Introducere

(cu o duzină de cuvinte impuse)

Dacă mi-aţi citit povestea, ştiţi că am fost cândva un om de valoare şi de acţiune – tehnician-proiectant, adică 😛 Ştiţi şi că m-am transformat în motan în ultima zi a anului 2000, când aşteptam Magnificul Moment al Sfârşitului alături de toţi cei care-mi împărtăşeau credinţa – ni se spunea „Propovăduitorii Sfârşitului Lumii”. Sperând din tot sufletul că de Clipa cea Mare nu ne mai despărţeau decât câteva minute, am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatei beatitudini, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei materiale. Am intrat într-o stare de confuzie care a atins paroxismul doar preţ de o fracţiune de secundă – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în aceste forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Pe scurt, de atunci eu, Ilie Pandalie, sunt motan, iar nevastă-mea, Neaga, zisă acum Lemnoasa, e scăunel cu trei picioare…

Celor care n-au citit despre mine, care nu ştiu nici măcar cum am ajuns să am un al treilea copil, un fiu adoptiv (Ilian) care a fost cândva fată (Liliana), dar care acum e o adevărată imagine a mea din momentul când abia ajunsesem la maturitate, trebuie să le spun că, pe vremea când eram biped, am dat dovadă şi de o mare sensibilitate – am scris versuri! Şi, de când cu Ilian, am reînceput să scriu – adică îi dictez lui! M-am tot gândit ce să-i ofer în schimb – pentru  efortul depus – şi m-am decis să-i îngădui să publice  versurile – sub noul lui nume, Ilian Pandalie! O să-ncepem cu un volum de poezii pentru copii, pentru că mă inspiră mai ales Fane, zis Şmenaru, prăpăditul de fiu-meu (mezinul), care nu-i numai idiot, ci şi cleptoman! Şi iată rezultatul – îngăduiţi-mi să vă ofer o mostră:

Fane a furat un măr
Mare, roşu şi frumos.
Şi s-a tras sigur de păr,
Tontu’, când l-a scăpat jos!
Vai, sărmanu’ retardat!!
Mărul roş, plin de noroi,
Credeţi că şi l-a spălat?
Nu! L-a dus drept la gunoi!

Dar am de gând să abordez, cât de curând, şi alte subiecte: am să povestesc cum m-am adaptat, ajungând să mă simt bine în blana mea de motan, am să descriu zadarnica luptă a câinilor pentru libertate, am să povestesc despre suferinţele scăunelului care îmi e consoartă (acum n-o mai doare spatele – fiindcă n-a fost în stare să se transforme baremi într-un scaun cu spătar, o înjunghie, pe rând sau simultan, cele trei picioare)… şi aşa mai departe.

Ei, ca să fiu sincer, cred că nu va fi vorba numai de versuri. O să scriu şi proză, aici, în jurnalul meu. În concluzie, fiţi pe fază! Ştiu că sună a laudă de sine, da’ zău că am de spus lucruri interesante!

Cu aceeaşi duzină de cuvinte au mai jonglat şi alţii. Puteţi ajunge uşor la oricare dintre ei, fiindcă toate drumurile pleacă de la psi!