Elucubraţii – Tolaie

Oraşul e Dincolo. De partea ailaltă a ploii de foc. „Ploaie” îi zicem noi. Mama îi spune „barieră energetică”. Da’ tata râde:

– Ce ştie mă-ta!

Mama nu ştie. Ea n-a fost în Oraş. Nu cunoaşte „breşele” – ca tata.

Mama e femeie-de-mlaştină. Cât e ziua colindă smârcurile – şi se-ntoarce vopsită până sub bărbie cu mâzgă puturoasă, cu bulbuci. Da’ ne-aduce tolaie. Aduce pe puţin opt. Va să zică, una pentru fiecare!

– Ca să nu vă bateţi, fiarelor! spune, hlizindu-se. Şi ne mângâie. Da’ noi ne ferim. Pentru că mama pute.

Şi tolaiele put. Ne ţinem de nas când luăm prima muşcătură. Pe urmă, aroma miezului înfrânge izu’ cojii – şi molfăim fericiţi fructele zemoase.

– Asta da dulceaţă! se bucură totdeauna Zorama, soră-mea a mare. Pentru că e singura care-şi aminteşte să fi mâncat v’odată altceva. Noi, ăilalţi, am fost înţărcaţi cu tolaie!

– Cu otrava asta! spune tata.

Pentru că orăşenii nu mănâncă tolaie.

– Tolaiele modifică bioritmu’, se vaietă mama. Creşti într-un an cât altu-n doi şi-ţi scurtezi viaţa c-o jumate!

– S-a deşteptat mă-ta! râde tata.

– Ba creştem într-un an cât alţi-n trei, spune Zorama, când suntem singuri acasă.

Şi noi o credem. Pentru că Zorama e prietenă cu băboiul, cu Lonia cocoşata, doftoroaia. Aia i-a zis că-i de rău când şezi, ca noi, în cochilia unui melc de mlaştină…

… citiţi continuarea în volumul Între lumi (Pavcon, noiembrie 2018)



Lecturile zilei: