Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul

Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!

Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi  în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!

Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.



* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Anunțuri

Cugetările motanului Pandalie – 11 – Lordul Nopţii


El e Lordul Nopţii.

Aşa l-am botezat după ce l-am decupat de aici, de pe un tricou.

Şi, după ce l-am botezat, m-am jucat cu imaginea lui în fel şi chip, am pus-o chiar şi-n caleidoscop (clic pe poze ca să le măriţi).

Iar joaca asta mi-a demonstrat ceva:
Ce e negru trebuie să rămână negru.

Când încerci să-l albeşti cu de-a sila, nu-l înfrumuseţezi, îl urâţeşti.


Dacă vreţi să aflaţi cine a mai scris despre vreun lord al nopţii, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 22 – Rugăciune

Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.

Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!

Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.

Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**! 

Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).

Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!

Dooria



În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.

Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.

Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.

— Mrrra, mrrra, mrrra.

De trei ori.

Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.

Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a  deschis  încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră trupul alb ca zăpada. Nu purta decât un pantof – ca ancoră, fiindcă întreaga sanie îi era toc. Avea şi cataramă, pe care am văzut cum a desfăcut-o pisica, strecurându-şi gheara într-un loc anume.

Piciorul a fost eliberat şi privirea bărbatului de pe capra saniei s-a umplut de o spaimă adâncă – angoasa temnicerului care se teme c-o să fugă de sub paza lui cel mai mare nelegiuit al tuturor timpurilor.

De data asta am avut impresia că pisica mai degrabă grohăia decât miorlăia.

— Mgrrroh, mgrrroh, mgrrroh.

Tot de trei ori. Ca şi cum l-ar fi mustrat, ca un grof dezgustat de-o slugă slabă de înger.

Dooria n-avea cum să fugă. De sub paza pisicii negre a Vrăjitorului Zolt nu scăpa nimeni. Femeia care-şi bătuse joc de dragostea lui n-avea nicio şansă.

Şi nici nu părea dornică să fugă. Nu părea să ştie ce era cu ea, unde era, ce i se întâmpla. A coborât din sanie şi a intrat în zăpadă, desculţă, dezbrăcată, părând să nu simtă frigul şi mergând ca hipnotizată, pe urmele pisicii, către blocul de gheaţă.

S-a oprit în faţa lui şi-n faţa lui Zolt. Şi chipul de gheaţă a deschis ochii. Ochi vii.

— Trezeşte-te, a spus Vrăjitorul, şi femeia s-a cutremurat, iar pe obrajii de gheaţă s-au prelins două lacrimi roşii.

Roşii ca sângele.

— Doi din ultimii lui trei stropi de viaţă, a spus Zolt.

Femeia a oftat.

Un „of” cum nu mai auzisem, prelung, ca un şuier de vânt.

— Şi Ea e vrăjitoare, am auzit şoapta mamei.

— Dar El e mult mai puternic, l-am auzit pe tata răspunzându-i.

— Degeaba, a râs Zolt, răsuflarea ta nu poate să-l ajute astfel, oricâtă dragoste ai pune-n ea. Acum e sloi, şi moartea o să-l preschimbe-n piatră. Iar tu poţi să mori cu el, sau să trăieşti cu mine. Iubindu-mă aşa cum l-ai iubit şi trădându-l aşa cum m-ai trădat. Ai loc în îmbrăţişarea sloiului. Strecoară-te acolo şi sărută-l. Sărută-l cu dragoste pentru el şi o să-ţi soarbă viaţa. Veţi fi piatră împreună. Sărută-l cu dragoste pentru mine şi o să-i sorbi viaţa. Vom fi vii împreună.

Ea s-a întins către scobitura din blocul de gheaţă fără să stea pe gânduri.

— Ajută-mă, a şuierat, şi Vrăjitorul şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre ea fără s-o atingă, şi a fost ca cum nişte mâini nevăzute ar fi săltat-o, aşezând-o cu gingăşie în locul care-o aştepta, dăltuit anume pe măsura ei.

Dooria a cuprins capul cioplit cu braţul şi şi-a lipit gura de a lui, şi din ochiul încă viu din gheaţă s-a mai prelins o lacrimă de sânge.

El moare, dar ea? Pentru cine o fi fost dragostea cu care l-a sărutat? m-am întrebat, chiar în clipa când buzele li s-au desprins.

Pe urmă am văzut cum gheaţa începea să fie piatră, am văzut cum şi-a culcat Dooria obrazul lângă al bărbatului ucis, am văzut cum carnea începea să fie piatră…

— Nuuu! am urlat, îngrozit, eu singur, pe când toţi ceilalţi tăceau, de parcă ar fi împietrit şi ei.

— Taci, uita-te-ar moartea! a strigat Zolt, ţintuindu-mă cu o privire rea.

Şi moartea m-a uitat.

Azi, nimeni nu mă crede când spun că am o mie de ani. Şi nimeni nu mă crede când spun că povestea Dooriei nu e legendă, ci purul adevăr.


După ce mi s-a năzărit s-aleg 12 cuvinte şi să propun o temă/poză (găsită aici) pentru jocul cuvintelor cu numărul 67 (din sezonul II), n-am putut să rezist provocării lansate de mine însămi, am şi scris – în grabă, pe nerăsuflate, simţindu-mă vinovată fiindcă scriu în loc să traduc…

Poate că într-o bună zi o să cizelez povestea, poate o s-o şi lungesc… Între timp (după revelion, probabil), veţi găsi, în tabelele lui Eddie, linkuri către texte (în proză sau versuri) care nu vor fi fost scrise de mântuială, ca acela de mai sus.

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Cugetările motanului Pandalie – 8 – Marile speranţe… deşarte

Când i-a apărut cartea, individa care m-a inventat a sperat că tipărirea celor 16 povestiri într-un volumaş avea să fie un imbold, c-avea să se reapuce de scris…

Şi-a scris… de s-a topit. Două povestiri („Întoarcerea Vrăjitorului” şi „Clipa Eternă”), apărute în două antologii, dintre care prima fusese începută cu ani în urmă. 😛

Nici gând să-şi termine romanele începute, ăsta, şi ăsta, şi ce mai are prin „cioturile de poveste„.  Şi nici gând să-l revizuiască pe cel al cărui început îl redau în încheierea acestui articol („Magnificul, preaadoratul şi preaonoratul”) şi care e terminat, dar se cere pieptănat serios – şi transcris în format electronic.

Însă cu scrisul se ocupă: traduce – şi bine face, că de-aici ies banii – şi blogăreşte când vrei şi când nu vrei, fapt pentru care taaare i-aş trage uneori câte-o bătaie – că nici măcar n-are cititori de-o ciorbă, una bună, cu care să te saturi! :mrgreen:

~

MAGNIFICUL, PREAADORATUL ŞI PREAONORATUL

sau

LUCRU NAIBII LA CASA POPII

1

FIUL RISIPITOR

Harald Weber îşi dorise dintotdeauna să ajungă pe Marte. Dar, până la treizeci şi cinci de ani, îi lipsiseră banii – numai costul unui bilet dus-întors depăşea salariul lui pe un an. Apoi, când începuse să prospere, constatase, cu stupoare transformată de nesimţite în resemnare amară, că timpul liber i se topea într-un ritm mult mai alert decât cel în care îi sporea contul bancar şi, implicit, i se ameliora poziţia socială.

Criza de timp atinsese apogeul la patruzeci şi doi de ani, când fusese ales, cu o majoritate confortabilă, Preşedinte al Federaţiei Interplanetare a Neuropsihiatrilor. Atunci se consolase spunându-şi că era un tip sănătos şi rezistent, care urma să se bucure de o bătrâneţe luuungă, şi se văzuse pe sine însuşi albit, ridat şi oarecum împuţinat, dar încă viguros şi aşadar capabil să savureze faptul că avea să dispună de suficient timp ca să-şi cheltuiască banii. Dar nu-şi imaginase, nici măcar preţ de o secundă, că, peste nici doi ani, propria sa dibăcie avea să-l aducă în situaţia de a decide ca întrunirea vârfurilor Federaţiei să nu mai aibă loc la Viena, Terra, în impunătoarea clădire a Sediului Central, ci în edificiul nonconformist al filialei din Nuova Roma, Marte.

Cei doi vicepreşedinţi fuseseră nevoiţi să-i accepte hotărârea (noul statut al Federaţiei îi obligase s-o facă), dar, în sinea lor, amândoi o detestaseră.

Primul, Brian Ladd, pe care părinţii săi, un cuplu de multimilionari ahtiaţi după călătorii, îl trambalaseră în copilărie prin toată Zona Colonizată, detesta deopotrivă călătoriile interplanetare, hotelurile şi casele de oaspeţi. Căci nici în acestea două din urmă, nici în astronave, indiferent cărei companii i-ar fi aparţinut, nu regăsea confortul cu care era obişnuit: cel din vila sa personală.

Al doilea vicepreşedinte, Cesare Fagiano, copilărise pe Marte, în sânul unei familii numeroase, ai cărei membri n-ar fi pregetat să dea buzna peste el imediat ce ar fi prins de veste că se afla la o distanţă mai mult decât accesibilă – chiar în metropola sa de baştină! Căci bieţii oameni, ca mai toţi sărăntocii, ţineau încă la mare preţ aşa-numita Lege a Clanului – cea dintâi dintre legile nescrise, dar sacre, ale Epocii Colonizării.

Aşa se face că, atunci când Harald Weber, făcând uz de dreptul său de veto, spusese: „Nu, domnilor, de data asta ne vom întâlni pe Marte!”, vicepreşedinţii schimbaseră, pentru prima oară de când se cunoşteau, o privire complice. „Ticălosul ne-a păcălit! I-am lăsat prea multă putere”, pricepuse fiecare că gândea celălalt. „Trebuie să-l strunim cumva, ce dracu!”

Preşedintele le ignorase ocheadele. Nu fiindcă nu le-ar fi observat, ci fiindcă îl lăsau rece. Doar avea mandat pe zece ani şi reuşise să impună un statut care-l favoriza! Începând din momentul acela, nu mai avea decât o singură grijă: să profite din plin de călătoria mult râvnită. Şi chiar asta făcea, transformând intervalele dintre consfătuiri în tot atâtea excursii. Avea de gând să vadă, măcar în treacăt, toate atracţiile turistice de pe planetă.

Fireşte, niciunul dintre vicepreşedinţi nu îl însoţea.

Brian Ladd era convins că, deşi ea însăşi lăsa mult de dorit, Casa de Oaspeţi a Federaţiei era singurul loc de pe Marte unde se putea trăi omeneşte. Şi, chiar dacă n-ar fi fost aşa, îi mărturisise lui Cesare Fagiano, ce folos să te tot foieşti de colo-colo? Oamenii reuşiseră să transforme toate planetele după gustul lor, adică le făcuseră atât de asemănătoare cu pământul natal, încât o vizită în colonii nu mai avea niciun haz, nemaifiind, după părerea lui, decât un mod de a-ţi irosi timpul şi banii.

Ca unul ce copilărise mutându-se, odată cu Clanul Fagiano, dintr-un dom colectiv într-altul – şi avusese parte mai ales de cele care, fără a deţine absolut nimic din savoarea mierii, fuseseră numite faguri graţie apartamentelor minuscule şi îngrămădite, despărţite prin pereţi a căror subţirime îţi dădea fiori – Cesare considera Casa de Oaspeţi o reşedinţă princiară. Îi privinţa asemănării coloniilor cu Pământul îi era oarecum mai greu să se pronunţe, căci, cu excepţia lui Marte, nu le ştia decât din holoproiecţii. Totuşi îi ţinea isonul lui Ladd cu o convingere căreia se silea din răsputeri să-i dea aparenţa sincerităţii. Pentru că una era să se alieze cu el împotriva lui Weber şi alta să-i mărturisească fără ocolişuri că-şi petrecea timpul liber în Casa de Oaspeţi numai şi numai fiindcă, în ciuda întinderii megalopolisului numit Nuova Roma, fiecare ieşire sporea probabilitatea de a fi zărit şi recunoscut de vreun binevoitor care s-anunţe clanul că fiul risipitor dădea târcoale prin preajmă.

„Dar acum riscul nu mai există”, chibzui în ultima seară. Chiar dacă ar fi avut neşansa să dea nas în nas cu vreo rudă, chiar dacă acesta ar fi stârnit toată şleahta, Clanul avea să-i piardă urma pentru a doua oară, căci urmau să plece spre Viena, Terra, cu prima astronavă care avea să-nfrângă gravitaţia lui Marte în zorii zilei următoare.

După ce se autoconvinse de justeţea acestui mod de a privi lucrurile, Cesare îl lăsă pe Felix, motanul pe care-l căra după el în toate deplasările, să doarmă de unul singur, şi părăsi Casa de Oaspeţi cu fruntea sus, hotărât să cutreiere pe îndelete metropola în ale cărei suburbii copilărise şi să-şi încheie escapada la Marţianul Fericit – dintotdeauna obiectul fascinaţiei sale, fiindcă era, în acelaşi timp, speluncă rău famată şi restaurant de lux, bordel şi local respectabil, cabaret şi cârciumioară cu lăutari oricând gata să murmure la urechea unui client nostalgic şlagărele tinereţii sale mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Tot cu fruntea sus se lăsă purtat de căile rulante, privind plictisit locurile aproape neschimbate. Era ca şi cum n-ar fi lipsit mai mult de o săptămână, ca şi cum n-ar fi existat cei douăzeci de ani scurşi din ziua în care se îmbarcase – clandestin – pe un transportor de minereuri cu destinaţia Terra. Căci numai acolo, în buricul lumii, considerase că era potrivit să-şi înceapă cariera – pe care şi-o visase strălucită – de specialist în neuropsihiatrie.

„Şi am reuşit binişor!”, conchise, susţinând cu aparent dezarmantă candoare privirile agresive ale tinerilor în haine ponosite ce se îngrămădeau pe „drumurile melcului” – calea rulantă lentă şi fâşia pietonală –, singurele căi de suprafaţă pe care accesul era gratuit şi pe care îşi permisese să le folosească el însuşi pe vremea studenţiei, când îşi drămuise bursa, unicul său venit, cu o stricteţe pentru care colegii ce nu-l invidiau îl luau în râs, dar pe care toţi o considerau inumană.

Atunci intra în Marţianul Fericit doar pe uşa din dos, supranumită „poarta lefterului”, care scârţâia penibil, dar în spatele căreia nu exista o „cere-taxă”, ci doar o „gorilă” – un haidamac cu vocea mai spartă decât nasul şi cu ochii tâmpi, însă suficient de ageri ca să-i zărească şi să-i îmbrâncească fără greş, împiedicându-i să treacă pragul, şi pe indivizii după toate aparenţele mai beţi şi mai violenţi decât permitea „legea Casei” (de altfel destul de elastică), şi pe curvele prea bătrâne şi prea jigărite, care ar fi lezat privirile clienţilor – până şi pe ale celor mai puţin năzuroşi clienţi ai aceleiaşi Case.

Acum, Cesare urmări, nehotărât, câţiva „cetăţeni aşezaţi”, care intrau pe aşa-numita „uşă onorabilă” şi descoperi în spatele acesteia o cere-taxă între două vârste, căreia cocul uşor încărunţit, cât un cozonac bine crescut, şi formele moi, zigzagate şi gata să rupă zăgazurile unei rochii în stil clasic, îi dădeau aerul unei gospodine bigote şi îndobitocite.

Clipi dezgustat, schimonosindu-şi gura într-o grimasă dispreţuitoare, şi se îndreptă ţanţoş spre uşa centrală, „intrarea nababului”, unde găsi ceea ce dorea. O cere-taxă înveşmântată astfel încât să-şi dezvăluie, la fiecare gest, câte o porţiune mai mult sau mai puţin infimă din goliciunea fragedă, de puştoaică superbă. Satisfăcut, o ciupi de sfârcul ivit printr-o despicătură mascată de falduri, şi fata zâmbi, mimând perfect recunoştinţa şi încântarea. Un zâmbet larg, devenit sincer când Cesare achită taxa maximă, din care ei îi reveneau cinci procente.

O mai ciupi o dată, de coapsa albă şi tare dezvăluită în timp ce ea îi întindea o elipsă argintie – însemnul care-i garanta dreptul de a ocupa orice loc şi de a emite orice pretenţie. Pe urmă luă elipsa, şi-o prinse de rever cu nonşalanţă şi, în loc să intre în luxosul salon de recepţie destinat „lumii bune”, preferă să-şi facă apariţia în sala comună, nu fără a arbora o mină greţoasă, de aristocrat care, deşi compania gloatei îşi străpezeşte dinţii, se abandonează în sânul ei fie dintr-un imbold masochist, fie pentru a-şi evidenţia afinitatea pentru talpa societăţii, conştient fiind că prostimea îl apreciază – şi îl votează – pe cel care se bate măcar din când în când cu ea pe burtă.

va urma, sper că într-o carte, dar, până una-alta, puteţi citi episodul următor


 Aici veţi găsi şi alte mari speranţe, sper că nu tot deşarte.

Jurnalul motanului Pandalie – 10 – Alb

 

Ştiţi cine sunt eu, da?

Adică, eh, ce-am fost (fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional) şi ce-am ajuns (motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” – cu intrarea prin pagina 316 a volumului Floarea de Loldilal)! Cum s-a petrecut transformarea e altă poveste, pe care-o ştiţi dacă mi-aţi citit povestea! 🙂 Iar dacă nu mi-aţi citit-o, eh, mulţumiţi-vă cu ce-o să vă povestesc acum şi înţelegeţi ce-oţi putea.

Da’ cred c-o să-nţelegeţi oricum c-am ajuns încă şi mai rău! Sau, oricum, există cineva – nemernicul de Fane, fiul meu idiot şi denaturat – care vrea s-ajung şi mai rău! Adică vrea să mă-ncadreze – miao! – nici mai mult nici mai puţin decât printre jocurile cu cai de calarit! Cu alte cuvinte, nici măcar nu-s cal, sunt un joc cu cai!

Pentru că, zice el, stând drept şi judecând strâmb:

— Motanii sunt jucăuşi! Şi motanii pot fi călăriţi! În loc de cai! Oamenii i-ar putea călări!

Adică, el, Fane, m-ar putea călări pe mine! Fundul lui gras ar putea sta pe spinarea mea, dacă eu aş fi mai mare! Şi, în acest scop, ar trebui să fiu îndopat, ca un curcan pregătit pentru tăiere, dar nu cu grăunţe şi alte alea, ci cu hormoni de creştere! Cică ar putea să mi-i injecteze, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, sau din opt în opt ore, tot aia!

Şi cică nu-i de-ajuns să cresc, trebuie să mă mai şi albesc! Fiindcă el, Fane, e un cavaler neprihănit, care nu-şi poate plimba măreaţa făptură decât pe un cal alb. Alb ca lumina zilei, alb ca zăpada, alb ca varul, alb ca aspirina, alb ca o rochie de mireasă, alb ca şervetele de masă ale bunică-sii, alb ca hârtia igienică pe care-o preferă fra-su, alb ca vata de zahăr, alb ca versurile fără rimă, alb ca o coală de hârtie, format A4, tot atât de goală ca mintea lui, format fără formă.

Şi de-aia caută pe Internet, cu disperare, „metode de albit pisici bicolore”, şi de-aia am început eu să-ndrăgesc albul zăpezii, că, de frica nebunului, stau mai mult pe-afară, şi m-am şi împrietenit cu câinele alb (la suflet) al vecinul nostru Albert Albu, care mi-a oferit azil politic în cuşca lui.

Aşa că, dragilor, iată-s ajuns în diaspora! Nu ştiu când mă-ntorc, dar o să mai dau când şi când semne de viaţă, o să mai scriu când şi când câte ceva, ca să mai scot câte-un bănuţ alb pentru zilele mele înnegrite! Uraţi-mi să mi se-albească degrabă, până nu m-apucă vreo dambla şi nu-i zgârii lui Fane albul ochilor!


Pe tema „alb” au mai scris şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Cugetările motanului Pandalie – 6 – Orbind

 

Îmbătrânind încet şi-orbind treptat,
Nu mai vedem nimic din ce-a-ncânat
Privirea noastră-n primăvara vieţii.
Dar, cu trufie,-ncepem să dăm lecţii.

N-admitem c-avem văzul alterat.
Susţinem, sastisiţi, că s-a stricat
Tot ce era, cândva, bun şi frumos,
Că astăzi este totul mai prejos.

Mai ştim cum îi priveam pe cei bătrâni,
Dar spunem c-am fost tineri şi nebuni.
E lumea peisaj înnegurat
Când, mai şi-acrindu-ne, orbim treptat.

 

Provocat fiind, am cugetat niţel.
Şi m-am trecut şi-aici, într-un tabel.
Dar, ştiţi, eu doar mă joc – şi-s şi cam ţăcănit.
Nu luaţi prea în serios un motan măsluit! 😛

Obsesia fericirii

(psi-luneală)

Da, am spus că fac pauză la blogărit până la 1 octombrie – sau poate chiar până pe 15, zic acum – aşa că asta nu e decât o altă excepţie 😛 Fiind profitoare din fire şi, după cum zicea mai deunăzi cineva care mă cunoaşte din copilărie, necaracterizată de modestie, am mirosit ocazia (un articol apărut chiar azi) pentru a-mi face niţică (sau o ţâră de) reclamă :mrgreen:

Aşadar, revenind la oile noastre, în acest caz numite psi-luneli, nu sunt obsedată de fericire, am învăţat să preţuiesc ceea ce am şi să mă bucur de asta. Tocmai de aceea sunt fericită când aflu că scrierile şi/sau traducerile mele sunt pe placul cuiva. Asta e adevărata răsplată a muncii depuse (fiindcă fără muncă nu se poate), că aia materială… eh, nu vreau să mă gândesc la lucruri triste, domnilor editori care vă jucaţi de-a falimentele  – editura (ştie ea care, şi nu, nu e nici RAO, care mi-a plătit în final totul, până la ultimul bănuţ, nici Nemira, care continuă să-şi achite datoria) a murit, trăiască editura! – ca să nu vă plătiţi traducătorii.

motivul fericirii de azi

.

Cartea se poate achiziţiona, la un preţ modest, atât în format clasic, pe hârtie, cât şi în format electronic.

Binele tuturor

(psi-luneală)

Am fost întotdeauna de părere că binele tuturor nu există, că binele unora e, de obicei, răul altora. (Cum ar zice motanul Ilie Pandalie, viaţa unora e moartea altora, sau viaţă fără moartea altora nu se poate.)

Oricum, pornind de aici am scris cândva povestea asta (prezentă şi în volumul Floarea de loldilal – acum disponibil şi sub formă de eBook -, la pagina 347).

Dacă aţi citit-o şi v-a plăcut, sau o s-o citiţi şi-o să vă placă. pentru mine un „like” aici o să fie suficient 🙂

Jurnalul motanului Pandalie – 3 – Întâmplare… programată

Folosind una dintre expresiile favorite ale fiului meu Nelu, vă anunţ că Ilian „a descoperit apa caldă”! Sau, cu alte cuvinte (mai multe, plus poze):

– În funcţie de ce-i bagi în tărtăcuţă şi ce nu, computerul poate fi idiotul perfect! mi-a spus Ilian azi-dimineaţă, cu un zâmbet pe care, în tinereţea mea, l-am văzut de nenumărate ori în oglindă. Uite, poţi să-l baţi la nesfârşit aşa:

… folosind mereu acelaşi truc

… pe care nu e în stare să-nveţe să-l pareze

Ceea ce înseamnă că oricare dintre victoriile mele la riţi-piţi-ul ăsta… computerizat a fost o întâmplare… programată :mrgreen:

Miao, am impresia că fata asta, de când e băiat şi mi-a rechiziţionat mutra, e mult mai deşteaptă!

Şi, apropo de deşteptăciune, riţi-piţi mi-aduce întotdeauna aminte de o poezie de-a mea, din primul an de „muncă” în chip de tehnician-proiectant:

În pădurea de planşete
Und’ m-aduse ghinionu’,
Stau citind cărţi poliţiste.
(Ca să nu mă prindă somnu’!)

Sunt stagiar şi am de lucru
Doar o zi pe săptămână;
Alte cinci ascult bârfind
Proiectanţi din lumea bună.

De dau gata biblioteca,
Ce-oi mai face habar n-am!
Mă voi plictisi pe-aicea…
Greu se mai câştig-un ban!

Însă tot mai am o şansă:
Prea miraţi sper să nu-mi fiţi
Când voi deveni, în toamnă,
Campion la riţi-piţi!

Şi ştiţi ce? Chiar am devenit campion – în atelierul meu de proiectare! Iată, carevasăzică, încă un exemplu de întâmplare… programată!

(„Întâmplare… programată” e tema psi-lunelilor lui de azi. Dacă nu mă credeţi, mergeţi pe blogul lui psi, unde-o să găsiţi un tabel întreg cu întâmplări din astea.)

Am şi un exemplu de întâmplare… neprogramată. După ce-a învăţat – destul de greu – să deseneze cerculeţe şi x-uleţe pe o foaie de hârtie cu pătrăţele, idiotu’ de Fane s-a dovedit imbatabil la riţi-piţi! Ştiu că nu vă vine să credeţi, da’ jur pe mustăţile mele că miaun adevărul!

În încheiere, ţin să menţionez că, dacă v-au nedumerit oarece afirmaţii dintre cele mai sus, nu vă puteţi lămuri decât citindu-mi povestea („Revelion cu Scăunel şi Pisică”, inclusă în volumul Floarea de Loldilal  , la p. 316; aviz amatorilor: eBook-ul e mai ieftin decât ediţia pe hârtie).

Jurnalul motanului Pandalie – 2 – Pe lângă cine ai trecut azi?

(psi-luneală)

Păi, dacă întrebarea asta e pentru mine, aş putea spune că:

În dimineaţa asta, am trecut de n-şpe ori pe lângă frigider. Fiindcă ştiu că înăuntru e ficat proaspăt, mâncarea mea preferată! De-aia am şi mieunat la uşă – până am răguşit, şi-au început să mă doară până şi mustăţile… Da’ cine să m-audă? Nelu e la serviciu (până una-alta, el ne ţine pe toţi), iar Ilian îi citeşte lui Fane „Capra cu trei iezi”. Da’ i-o citeşte de fiecare dată altfel, pune de la el, inventează, şi lupu’ scapă de fiecare dată teafăr, de fiecare dată în alt fel… (Cititorii poveştii mele[1] ştiu de ce! :)) Aşa că Fane e în culmea fericirii şi ne-a anunţat solemn că Ilian e unicu’ lui prieten adevărat…

În drum spre fereastra deschisă, aia care dă în curtea din dos, am trecut pe lângă perechea de izmene în care s-a transformat Flory, Florica Podoabă… După ce s-au bătut pentru ea (ocazie cu care sărmana s-a mai descusut niţel), fiindcă voiau amândoi s-o îmbrace, Fane şi Ilian au abandonat-o pe covor, în mijlocu’ camerei… (Ştiu că, dacă nu mi-aţi citit povestea[1], din chestia asta n-aţi înţeles nimic, da’ n-am ce vă face! O să vă explic când oi avea mai mult timp!)

În curte am trecut pe lângă şobolanul Gherase.  Ne-am salutat politicos, fiindcă, după modelul colegelor mele de carte, nevestele din „Paradisul bărbaţilor”, am încheiat şi noi un pact de neagresiune. Şi pe urmă ne-am văzut fiecare de drum.

Am trecut şi pe lângă Delia, pisica babei grase – adică a doamnei Colăcescu (un nume predestinat, ca să zic aşa, cred că de-aia s-a umplut de colaci de grăsime).  Dar, Dumnezeule al tuturor felinelor, frumoasă făptură! Delia, nu Colăceasca! Mare păcat că sărmana (tot despre Delia vorbesc) a fost sterilizată. Dacă mă-ntrebaţi pe mine, mai bine-o sterilizau pe babă, pe Colăceasca, înainte de a le aduce pe lume pe ţaţele alea două, fetele ei, de-acuma deja muieri bătrâne şi… nesuferite – asta ca să mă exprim elegant!

Când am condus-o pe Delia acasă, mai trecut şi pe lângă Tase, dulăul Colăceascăi, şi mătăhălosu’ a-nceput să latre ca tembelu’, cum face de fiecare dată când mă vede, şi să se smucească-n lanţ, şi eu m-am apropiat, aşa, de-al dracului, pân’ la doi centimetri de locu’ unde-l opreşte pe el lanţul ăla, şi l-am stupit ca…

Ei, da’ las’ că vă mai povestesc altădată! Acu’ tocmai s-a-ntors Nelu, şi ăsta-mi deschide cu siguranţă frigideru’ şi-mi dă o bucată mare de ficat! Aşa că uraţi-mi poftă bună şi, ca să nu vă plictisiţi cât mănânc, daţi o fugă la psi şi cutreieraţi tabelul cu link-uri de-acolo, ca s-aflaţi cine pe lângă cine a mai trecut azi. Lectură plăcută!


[1] „Revelion cu Scăunel şi Pisică”, inclusă în volumul Floarea de Loldilal  , la p. 316.

Oltzii – sau Am Fost Odată Prieteni

foto: Alex Mazilu

Motto:

Nu contează că
am fost odată prieteni…
Trădarea costă!
.

– Dumnezeule, Gom! exclamă bătrâna Hilde, după ce se dezlipi de rotocolul transparent pe care îl croise, cu poala şorţului, pe geamul murdar. De ce‑or fi crezând proştii ăştia în reclame?!

Încântat, Gom îşi frecă palmele grăsulii.

– Câţi vin? întrebă, înveselit.

– Trei. Mulţi pentru hârbul care i-a adus! L-am zărit asolizând pe platou acum o oră.

– Doar trei! se posomorî Gom. Oricum, se răsti, nu sta, babo! Deschide uşa, zâmbeşte‑le – şi ţine‑ţi gura!

– Păcătosule, mârâi Hilde, încruntându‑se, dar nepotu‑său o privi chiorâş, şi ea, amintindu‑şi că, de vreo trei ori, chiar o bătuse, înălţă din umeri şi se grăbi să-i facă pe plac.

… … …

Citiţi continuarea aici, sub un titlu mai… bestial. 🙂

____________________

Povestirea nu face parte din volumul Floarea de Loldilal . A apărut (sub titlul „Woltzinii”) în Jurnalul SF nr. 143 / 08.11.1995, iar astăzi se încadrează în categoria psi-lunelilor, alături de cele semnate de psi şi de ceilalţi membri ai clubului care-i poartă numele (almanahe, jora, viru-sake, scorpiuţa, carmen-dictatura, Carmen Pricop, Tibi, dor de dragoste, SimonaR, cammely, anacondele, drugwash)

Dacă m-ai cunoaşte…

*

„— Eu sunt, un drumeţ rătăcit.
— De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de otel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme!”

Ion Creangă – Povestea Porcului

Donald e rătăcit, dar nu e nici bun, nici rău – e explorator! 😛 Un explorator al trecutului pierdut în partea necartografiată a continuumului spaţiu-timp, echivalent, în această poveste[1], cu o reţea infinită de lumi paralele.

Şi nu e nici vreun versificator de elită, dar, oarecum şocat de situaţia pare-se foarte avantajoasă în care s-a pomenit din pură întâmplare, a scris versurile unui cântec (la muzică mai lucrează încă) şi m-a rugat să i le postez aici, cu speranţa că, cine ştie, poate i le îndreaptă cineva pe unde şchioapătă prea tare.

Aşadar, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, urmează CÂNTECUL LUI DONALD/ROLAND, cu subtitlul DACĂ M-AI CUNOAŞTE…:

Motto:
Ştiţi, m-am rătăcit.
Sunt irecuperabil,
Dar ce fericit!

Sunt irecuperabil pierdut, da, m-am rătăcit
Când timpul cu spaţiul l-am înnodat… greşit!
V-am pătruns fără voie în casă şi-n pat,
Trupuri calde şi dulci, vis nebun de bărbat!

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Sunt Donald, nu Roland, cum îmi spuneţi voi.
Dacă m-aţi cunoaşte, m-aţi goni înapoi?
Dacă m-ai cunoaşte, tu, Emma, ai vrea –
O, Doamne! – să mai fii trup şi suflet a mea?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

De m-aţi cunoaşte voi toate, soaţe de trup,
Mi-aţi mai da, patru zâne, mângâierile-n grup?
Tu, soaţă de cuget, tu mi-ai mai zâmbi
Dacă m-ai cunoaşte, că nu-s Roland de-ai ştii?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Dar tu, soţie blondă, vis pentru protocol,
Tu, dac-ai bănui că joc acum un rol,
Dacă, printr-un miracol, ai ştii cam cine sunt,
Mi-ai adresa, în public, sudalme cu glas crunt?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Iar tu, frumoasă Rachel, soţie-n însărcinată,
Tu, dacă m-ai cunoaşte, de-ai ştii că nu i-s tată,
Tu te-ai feri de mine, pe prunc să nu-l deochi,
Sau, dintr-odată fiară, mi-ai scoate ambii ochi?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Dar tu, unică soaţă din lumea mea uitată,
Gata să dai divorţ de sosia-mi ciudată,
Dac-ai cunoaşte unde mă aflu eu acum,
Ai lăsa totu-n urmă şi ai pleca la drum?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!


[1] „Irecuperabilul Donald”, a zecea poveste din volumul Floarea de Loldilal (p. 256)

Acesta a fost o psi-luneală; dacă vreţi să mai citiţi şi altele, mergeţi la: psi,  scorpiocarmen pricopdragoştibidoralmanahejoravirusachecarmencammely

Poveste în zori – şi un concurs…

Am pregătit un haiku – încă de săptămâna trecută:

Zâmbet în zare
sub stele ce pier din cer –
povestea din zori!

Era deja programat – pe Idei Înghesuite.  Dar, după potopul de haiku-uri de la duzina de sâmbătă, plagiate şi parodiate pe deasupra, mi s-a părut că nu mai are niciun haz! 😛

Aşa că m-am gândit c-ar fi mai bună o poezie.  Dar inspiraţie – ioc! Sâmbătă seara am scris şase versuri, după care m-am blocat. Însă în noaptea asta, după ce am citit povestea lui psi, mi-a ieşit cât ai clipi o altă poezie:

Când mi te rupi din braţe-n zori,
Rămâne perna ta pustie,
Şi-o mângâi, şi mă-ncing fiori
Dulci şi amari, ca o beţie.

Încă te simt, atingeri aspre,
Şi apăsate, şi nebune,
Fierbinte amintire despre
Tot ce e dor, dar n-are nume.

Te-ascult plecând, gonindu-ţi calul
Spre altă casă, spre alt pat,
Şi te urăsc fiindcă treci dealul
Ca alteia să-i fii bărbat!

Pe urmă mi-am amintit de poezia începută  sâmbătă, m-am întors la ea şi i-am găsit imediat o încheiere, probabil inspirată fiind de somnul „muzei” Grişka!

Nu-mi place să mă scol în zori,
Pentru că noaptea e prea scurtă
Şi o lungesc adeseori
Dormind până târziu pe burtă;

Pe burtă, sau în sus cu faţa,
Sau cu genunchii strânşi, pe-o parte,
Căci dulce-i somnul dimineaţa –
Fiindcă de muncă mă desparte!

* * *

În plus, m-am gândit să nu abandonez nici ideea unui concurs (cu premiu) legat de poveştirile mele din volumul Floarea de Loldilal. „Zori” e un cuvânt care îmi place, aşa că se află, sub forma sa articulată, „zorii”, atât în fraza cu care începe una dintre povestirile din acest volum, cât şi în fraza cu care se termină o alta. Prin urmare, dacă ştiţi cum se numesc aceste două povestiri (cea care conţine cuvântul „zorii” în prima frază şi cea care îl conţine în ultima frază), menţionaţi titlurile lor într-un comentariu la acest post, până vineri, 10 august, la ora 23:59.

Premiul, atribuit prin tragere la sorţi, este un exemplar din romanul Nu te încrede în nimeni (Gregg Hurwitz), tradus de mine şi apărut în luna mai a acestui an la editura RAO. Vi-l prezint pe scurt în cele ce urmează:

Trust No One este povestea lui Nick Horrigan, un bărbat de treizeci şi patru de ani cu conştiinţa împovărată de moartea unui om pe care nu l-a ucis, un bărbat care s-a străduit vreme de şaptesprezece ani să-şi construiască o nouă viaţă normală, spulberată într-o noapte din toiul unei campanii electorale prezidenţiale, când se trezeşte implicat fără voia lui într-o luptă – cu adversari misterioşi, dar puternici, fără scrupule şi fără milă – ce pare legată de evenimentele petrecute cu şaptesprezece ani în urmă, o luptă care se desfăşoară, palpitantă, în paralel cu zbuciumul sufletesc la fel de palpitant al protagonistului ei, nu doar în fiecare pagină, ci chiar în fiecare rând al unui roman captivant, cu întorsături elegante de frază şi cu răsturnări subtile de situaţie, întotdeauna imprevizibile, deşi întotdeauna amorsate de detalii strecurate mai înainte, peste care cititorul trece pe moment fără a le acorda prea multă atenţie.

Pentru a nu servi drept sursă de inspiraţie pentru alţii, comentariile vor fi moderate; cele care conţin răspunsul vor fi vizibile abia sâmbătă, când voi anunţa şi câştigătorul.

Ca să descoperiţi şi alte psi-luneli, mergeţi, ca de obicei, la psi, şi ţineţi cont de tabel:

1. carmen pricop 2. dor-fior
3. eu 4. virusverbalis
5. Scorpio 6. tibi
7. Irealia 8. Cita
9. almanahe 10. Poveste în zori