Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Reclame

Despre Floarea de Loldilal

.

Michael Hăulică îşi spune părerea în articolul intitulat „Romane pe scurt” din Dilemateca nr.76 (septembrie 2012) – apărută în numărul din 28 septembrie al Dilemei Vechi.

Iar eu citez, fireşte :), ceea ce mi-a picat cel mai bine:

„Ana-Veronica Mircea ar merita să trăiască într-un loc unde un editor, doar citind „Sfinte Dumnezeule!“, „Ghinion“ şi „Rîpa amăgirilor“, să-i poată oferi un contract pentru trei romane pe care să le scrie plecînd de la ele, contractul permiţîndu-i să trăiască doi-trei ani, cît să le scrie. „