Elucubraţii – Amurgul Zeilor

Imagine preluată din The Wagner Room

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

E lumina LUI, o recunosc, rece ca bisturiul, concentrată într-o pată informă şi azvârlind, spasm după spasm, pseudopode flenduroase. Ca o dâră băloasă de melc, se prelinge, prudentă, peste mâzga bolborosindă de pe dalele crăpate. Tremur când se aburcă pe ziduri, hărtănind negura groasă, mucegăită, şi transpir când, inevitabil, spot lângă spot, atacă tavanul.

E o sudoare rece, împuţită. Îmi vine să vărs. Niciodată n-am suportat izul de mortăciune!

M-a lovit! Mi-a sfredelit genunchiul! Urlu şi nu mă aud! Înaintează, îmi palpează coapsele, îmi conturează imaginea lăbărţată pe bagdadia veche, coşcovită. O simt hăcuindu-mă. Urlu ca o vită în preajma tăişului. Îmi scuip plămânii urlând. Şi nu aud nici un sunet!

Pentru că nu am – nu mai am – coarde vocale. Mi-a golit trupul ca pe o amforă veche, a aruncat în scârnă totul: maţe îmbârligate, duhnitoare, ficat, rinichi, inimă încă pulsând, ochi rostogolindu-se…, totul… Nu, nu totul: creierul pluteşte în bolul cu lichid chihlimbariu, spânzurat de o maşină verde, cu luciu dur, de oţel. De acolo îmi percep învelişul, hoitul conservat. Încastrat în cristal, mă fixează idiot, cu două safire oarbe, sclipitoare…

… citiţi continuarea, sub titlul „Învins”, în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, în curs de apariţie)