Cugetările motanului Pandalie – 16 – Speranţa

Speranţa, drăgălaşilor, e o legendară ibovnică amăgitoare. Ştie cum să te strângă în braţe înfăţişându-ţi imposibilul şi neverosimilul într-o deghizare de zile mari, în straiul unui vibrant pseudopostulat care susţine că totul e, la urma urmelor, posibil, că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”, că tot omul are în buzunar cheia succesului dacă îi rămâne credincios idealului sau visului său, dacă nu ignoră niciun impuls către măreţie… şi aşa mai departe.

Iar când descoperi că te-a amăgit ştie cum să scape basma curată, preschimbă amarul tău eşec în sărbătoare, şoptindu-ţi că tot ce nu te omoară te face mai puternic, că orice şut în fund e un pas înainte… Emotiv, o iei din nou în braţe, simţindu-te reprimit în Grădina Edenului… şi aşa mai departe.

Până când se îndură să te părăsească, declamând versuri nemuritoare:

Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Oricum, când binevoieşte să-şi ia zborul din propria şi personala ta cutie a Pandorei… surpriză! Eşti într-adevăr rece! O surpriză din păcate (sau din fericire?🙄) neobservată de tine, o creatură muritoare, proaspăt răposată!

---

Acesta a fost un
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
(atât şi nimic mai mult!)