Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul

Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!

Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi  în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!

Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.



* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Anunțuri

Dezvăluiri de vrăjitoare (3) – Marghioala lu’ Huhurezu către popor

Ţineţi minte, dragii babei, ţineţi minte că, oricum ar fi piesa şi pe orice scenă s-ar juca, la urmă pică o cortină grea, o ploaie de gheaţă care stinge cât ai clipi tot ce se cheamă patimă aprinsă, ascunde, prin cufundare de-a valma în somn etern, faimă, avere, idealuri, orgolii, invidii, duşmănii, iubiri, lacrimi, izbânzi… şi lasă-n hoitul putred doar viaţa viermilor de-l mistuie.



Cu duzina de cuvinte îngroşate aci s-au mai jucat şi alţii. O să daţi de ei la Eddie, într-unul din viitoarele tabele ale jocului cu nr. 105.

Jurnalul motanului Pandalie – 22 – Rugăciune

Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.

Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!

Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.

Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**! 

Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).

Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!

Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Jurnalul motanului Pandalie – 19 – Supă cremă de cuvinte

Netotu’ de Fane scrie. A-nvăţat în sfârşit să scrie. Cleptoman cum e, de când avem laptop a furat meseria (scrisul pe taste, că ăla de mână nu se lipeşte de mâna lui) de la frate-su Nelu. Asta n-ar fi nimic, adică ar fi bine, că oarece transpiraţie pe fruntea dobitociei sale, prea netedă (cum îi e, pesemne, şi creierul), nu strică şi nici nu pute, ca aia de-i iese prin tricou.

Rău e că mai şi citeşte. Că-mi citeşte mie. Mă-nşfacă pe neaşteptate şi mă ţine strâns în braţe până când îşi termină de citit, poticnindu-se pe ici, pe colo, cu răsuflarea tăiată, cel puţin una dintre idioţenii. Noroc că niciuna nu depășește o pagină standard (2000 de semne, inclusiv spaţiile) cu mai mult de încă două. Iar ultima (e musai s-o citez, ca să-nţelegeţi prin ce trec eu*) sună cam aşa:

Supă cremă de cuvinte

Nu-mi place supa cremă. E ca o mâzgă. N-o mănâncă nici motanul, adică nici tata. Că, zice Nelu, cine dracu a mai văzut pisică sănătoasă la cap care să mănânce supă cremă de praz? Vrei să-l omori, tâmpitule? Tâmpit e el, că n-a făcut supă cremă de whiskas! Păi nu?

Păi da.

Dar eu fac supă creme de cuvinte. Cuvintele îmi plac.

Uite, iată-l pe ăsta: aloe. Un cuvânt din două: alo e. Alo, e careva acasă?

Eu sunt mereu acasă. Am şi halat de casă. Nu e alb, ca al doctorului cu bisturiu. Pe doctorul cu bisturiu îl cheamă chirurg. Şi trebuie să-i dai şpagă ca să te taie cum trebuie. Aşa zice Nelu.

Şi şpagă e un cuvânt frumos. Cred că e nevasta lui şpagat. O nevastă budincă, adică nu, pudincă, sau nu, pudică. Pudică. Fiindcă trebuie s-o îmbraci. În plic. Aşa zice Nelu.

În plic, nu în plisc. Pui o literă în plus şi se schimbă cuvântul. De-aia plac mie cuvintele. Fiindcă şi dacă smenuieşti o literă se schimbă cuvântul. Adică, nu-i aşa, ce-am avut şi ce n-am pierdut?

N-am pierdut nimic. Dacă luăm din monarh un r rămâne monah, adică facem din rege călugăr în rasă (grasă fără g), şi rămânem cu palatul după ce se mută el în chilie, lângă colegii lui de breaslă. Adică de biserică, unde stau toţi în strane. Şi iar mai luăm un r şi rămân stane. Stane de piatră. Sau ce mai faci, bă, Stane? Stan păţitu. Care nu păţeşte nimic dacă-i luăm două litere. S şi t. Că rămâne an. E mai bine an decât Stan. Fiindcă Stan nu poţi fi decât până mori, dar an eşti tot timpul. Timpul are mulţi ani. Mult mai mulţi decât algele din toate oceanele. Alge sunt şi la mijloc de talger, după ce şmenuim t-ul şi r-ul. Adică râul. Sau răul, dacă schimbăm căciulile între ele, pe aia concavă cu aia convexă. Sau invers. Nu ştiu prea bine care e conul cu cavă şi care e conul cu vexă. Îl ştiu doar pe conul cu vestă. Îl cheamă Manole şi stă peste drum. Aşa zice Nelu, şi îl cred, deşi eu îl văd pe conul Manole stând, cu vestă, adică în vestă, peste banca de la poarta lui. Dar trebuie să-l cred pe Nelu, fiindcă el e inginer şi eu sunt idiot. Conul Manole zice că există şi ingineri idioţi, dar când l-am întrebat dacă există şi idioţi ingineri a zis că sunt nerod (ne rod şoarecii brânza). Şi eu l-am întrebat dacă n-aş putea să fiu norod (n-o rod şoarecii, o linge tata, cu limba lui de mâţă care roade maţe), adică mai mulţi nerozi (ne rozi sau nu ne rozi) într-unul singur, ca anii ăia mulţi dintr-un singur timp, şi el a zis că-s zevzec, şi eu l-am întrebat dacă zevzecul e un animal care seamănă cu berbecul, şi el a zis că da, e prost ca berbecul, şi pe urmă l-a înjurat nevastă-sa, fiindcă pe tac-su ei, răposatul, cum îl porecleşte conul Manole, îl chema Vasile Berbec, şi pe ea o chema Manuela Berbec înainte să-i ceară conul Manole mâna, ca să-i pună în ea numele lui de familie, adică Bran, că nu ştiu de ce-a luat el numele castelului Bran, că doar nu s-a măritat cu castelul, dar ştiu că, dacă şi-ar scoate r-ul, adică râul sau răul, din numele ăsta, ar rămâne şi el cu un ban, adică cu doi, Manole Ban şi Manuela Ban, punguţa cu doi bani, adică ar fi o familie de două parale, dar când am ajuns cu explicaţiile aici m-au înjurat (ingraţii nu mă au în graţii!) şi el, şi nevastă-sa, şi supă cremă de înjurături fac mâine.

Plictisitor, nu? Dar e, totuşi, un idiot cu oarece idei interesante. 😛 Este, au ba?

Adică:



Scris_pentru_12* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Ciot de… Ocom’Or

Ger, zăpadă, polei, ţurţuri, vânt… Superb alb polar, iarnă faină… Când ai parte de ea, e numai bună ca să stai în casă, simţind din plin cele 30 de grade Celsius de lângă gura deschisă a sobei, privind aburul înălţat din mămăliga fierbinte (făcută de altcineva) sau din cana cu ceai, gândindu-te, fără vreo legătură cu ceva anume, că n-ai mâncat niciodată piure de castane şi depănându-ţi, tu ţie, o poveste dintr-un tărâm al frigului etern:

Salopetă de blană cu glugă, cizme cu crampoane, cojoc miţos, mască de ger, lanternă-n mijlocul frunţii, lanternă în piept, lanterne-n palme. Aşa arată Dyus.

Aşa arată toţi cei care viermuiesc în jurul motosăniei. Unii o ancorează împlântând în gheaţă două duzini de crampoane cu gheare lungi, alţii  o înconjoară cu parazăpezi meşterite din pânză impregnată cu grăsime de zgor şi fixată temeinic de ţăruşi ciopliţi din oase de urs chel. Au semnele lor, care le spun limpede că se va stârni furtuna, şi nimeni nu vrea ca imensul vehiculul care le e unicul adăpost să fie troienit după ce va fi fost împins încoace şi încolo în timpul popasului de noapte. …Ca şi cum n‑ar fi noapte tot timpul! De fapt, ei îi spun popas de somn!

– Verificaţi şi călăuza! porunceşte Dyus. Apoi se îndreaptă către Zan’nuz, care adastă în coasta motosăniei, cu umerii căzuţi şi cu braţele – şi-aşa cam lungi – atârnând ca ale unei momâi dezarticulate. Stinge-ţi lumina de pe frunte şi priveşte stelele, prinţule! îl îndeamnă. E vremea să te învăţ să-ţi alegi singur calea. Ascultă‑mă cu atenţie! Pe-aici e bine să fii întotdeauna în stare să stai numai şi numai pe picioarele tale.

– Stelele… Stele şi iar stele, niciodată soare…, bodogăneşte Zan’nuz, abia mişcându-şi buzele in spatele măştii de ger. O mască cu adevărat princiară, din blană de zgor argintiu, ale cărei lentile-oglindă – incasabile – îl scutesc de istovitorul efort de a ascunde deznădejdea statornicită în privirea lui de fiară exilată, după ce a fost îndelung hăituită. De fiară care încă nu îndrăzneşte să creadă că hăitaşii i-au pierdut urma.

Acesta a fost un ciotuleţ de poveste. Doar nu vă aşteptaţi din partea mea să vă spun una întreagă*! 😛 O să citiţi restul când o să termin trilogia Ocom’Or (presupunând c-o s-o termin vreodată).

Căutaţi poveşti cu cap şi coadă în tabelele lui Eddie.


* Am totuşi şi de-astea, în volumul Floarea de Loldilal.

Dooria



În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.

Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.

Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.

— Mrrra, mrrra, mrrra.

De trei ori.

Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.

Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a  deschis  încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră trupul alb ca zăpada. Nu purta decât un pantof – ca ancoră, fiindcă întreaga sanie îi era toc. Avea şi cataramă, pe care am văzut cum a desfăcut-o pisica, strecurându-şi gheara într-un loc anume.

Piciorul a fost eliberat şi privirea bărbatului de pe capra saniei s-a umplut de o spaimă adâncă – angoasa temnicerului care se teme c-o să fugă de sub paza lui cel mai mare nelegiuit al tuturor timpurilor.

De data asta am avut impresia că pisica mai degrabă grohăia decât miorlăia.

— Mgrrroh, mgrrroh, mgrrroh.

Tot de trei ori. Ca şi cum l-ar fi mustrat, ca un grof dezgustat de-o slugă slabă de înger.

Dooria n-avea cum să fugă. De sub paza pisicii negre a Vrăjitorului Zolt nu scăpa nimeni. Femeia care-şi bătuse joc de dragostea lui n-avea nicio şansă.

Şi nici nu părea dornică să fugă. Nu părea să ştie ce era cu ea, unde era, ce i se întâmpla. A coborât din sanie şi a intrat în zăpadă, desculţă, dezbrăcată, părând să nu simtă frigul şi mergând ca hipnotizată, pe urmele pisicii, către blocul de gheaţă.

S-a oprit în faţa lui şi-n faţa lui Zolt. Şi chipul de gheaţă a deschis ochii. Ochi vii.

— Trezeşte-te, a spus Vrăjitorul, şi femeia s-a cutremurat, iar pe obrajii de gheaţă s-au prelins două lacrimi roşii.

Roşii ca sângele.

— Doi din ultimii lui trei stropi de viaţă, a spus Zolt.

Femeia a oftat.

Un „of” cum nu mai auzisem, prelung, ca un şuier de vânt.

— Şi Ea e vrăjitoare, am auzit şoapta mamei.

— Dar El e mult mai puternic, l-am auzit pe tata răspunzându-i.

— Degeaba, a râs Zolt, răsuflarea ta nu poate să-l ajute astfel, oricâtă dragoste ai pune-n ea. Acum e sloi, şi moartea o să-l preschimbe-n piatră. Iar tu poţi să mori cu el, sau să trăieşti cu mine. Iubindu-mă aşa cum l-ai iubit şi trădându-l aşa cum m-ai trădat. Ai loc în îmbrăţişarea sloiului. Strecoară-te acolo şi sărută-l. Sărută-l cu dragoste pentru el şi o să-ţi soarbă viaţa. Veţi fi piatră împreună. Sărută-l cu dragoste pentru mine şi o să-i sorbi viaţa. Vom fi vii împreună.

Ea s-a întins către scobitura din blocul de gheaţă fără să stea pe gânduri.

— Ajută-mă, a şuierat, şi Vrăjitorul şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre ea fără s-o atingă, şi a fost ca cum nişte mâini nevăzute ar fi săltat-o, aşezând-o cu gingăşie în locul care-o aştepta, dăltuit anume pe măsura ei.

Dooria a cuprins capul cioplit cu braţul şi şi-a lipit gura de a lui, şi din ochiul încă viu din gheaţă s-a mai prelins o lacrimă de sânge.

El moare, dar ea? Pentru cine o fi fost dragostea cu care l-a sărutat? m-am întrebat, chiar în clipa când buzele li s-au desprins.

Pe urmă am văzut cum gheaţa începea să fie piatră, am văzut cum şi-a culcat Dooria obrazul lângă al bărbatului ucis, am văzut cum carnea începea să fie piatră…

— Nuuu! am urlat, îngrozit, eu singur, pe când toţi ceilalţi tăceau, de parcă ar fi împietrit şi ei.

— Taci, uita-te-ar moartea! a strigat Zolt, ţintuindu-mă cu o privire rea.

Şi moartea m-a uitat.

Azi, nimeni nu mă crede când spun că am o mie de ani. Şi nimeni nu mă crede când spun că povestea Dooriei nu e legendă, ci purul adevăr.


După ce mi s-a năzărit s-aleg 12 cuvinte şi să propun o temă/poză (găsită aici) pentru jocul cuvintelor cu numărul 67 (din sezonul II), n-am putut să rezist provocării lansate de mine însămi, am şi scris – în grabă, pe nerăsuflate, simţindu-mă vinovată fiindcă scriu în loc să traduc…

Poate că într-o bună zi o să cizelez povestea, poate o s-o şi lungesc… Între timp (după revelion, probabil), veţi găsi, în tabelele lui Eddie, linkuri către texte (în proză sau versuri) care nu vor fi fost scrise de mântuială, ca acela de mai sus.

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Destăinuiri de vrăjitoare (1)

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoare de-aia cu ceaun pe pirostrii. Şi fac în el câte-o fiertură, câte-o licoare… nu-ş’ ce-i aia poţiune, nici ce-i ăla grimoar… Gherghina lu’ Blegu’ zice că-i carte de magie, da’ io nu-ş’ să citesc şi nu-ş’ ce-i magia. Ştiu doar să fac câte-o vrajă, o văz în umbre când pâlpâie lumânarea, când zboară bufniţa şi când sare pisica de pe sobă.  Nici bagheta nu-ş’ prea bine ce-i, da’ tot Gherghina zice c-aş putea să-mi fac una dintr-o coadă de mătură, că-i bună, cică, dacă vrei să chemi inorogi ori vreun dragon… Da’ cheamă-i cine ştie ce lighioane mai îs şi ăştia… Io chem doar vârcolaci şi strigoi, da’ numa’ când mă supăr… Când mi-s în toane bune chem câte-o şerpoaică.

Şi v-am spus asta aşa, ca să ştiţi la ce să v-aşteptaţi de la mine… Că poate ne-om mai întâlni pe-aci vreodată, deşi io nu mi-s din poveştile cu loldilalu’, că nici ăsta nu-ş’ ce e…


Despre tot ce nu ştie Marghioala, cătaţi informaţii în tabelu’ lu’ Eddie, poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Pozele nu le cătaţi, că-s de pe facebook (o altă ciudăţenie de care n-a auzit baba Marghioala), şi pun prinsoare că ochii voştri nu le pot vedea pe „peretele” de pe care le-am luat. 😛

Dependenţă

 

Eşti un student stupid? Lipsa cronică de idei din bietul tău cuget e marea ta durere? Eşti liber să plângi, să verşi un potop de sentimente murate în faţa unor sfinţi impasibili, după ce-ai aprins o droaie de lumânări. Dar ideal ar fi să te faci frate siamez cu un computer deştept – deşi asta dă o dependenţă care poate avea urmări catastrofale, după cum o demonstrează anonimii eroi din schiţa de mai jos, scrisă cu iubire de distopie:

 

Negustorul ambulant, calculatorul si falimentul

(Fragment din „Tarele unui secol prosper”, conferinţa romanţată a istoricului Yehudi Karmah, difuzată marţi, 22.02.2222, la o oră de maxima audienţă, pe toate canalele audio din Eurasia Centrală)

Calculatoarele de buzunar cu bio-alimentare sunt nu numai cele mai fiabile, ci şi cele care iţi asigură independenţa – ceea ce nu se poate spune nici despre cele cu baterii solare, nici despre cele cu baterii clasice, de unică folosinţă. Căci, smogul deceniului VIII al secolului XXI fiind dens şi aproape omniprezent, o baterie solară se reîncarcă greu, dacă – norocosule! – ai nimerit una excepţională; altfel, nu se reîncarcă niciodată! Cât despre bateriile clasice, deşi sunt din ce in ce mai scumpe şi mai greu de procurat, toţi negustorii ambulanţi le prefera.

— Paradoxal!, exclamă cei care nu ştiu că veniturile modeste ale ambulanţilor nu permit accesul la acel regim alimentar strict natural, bogat şi variat, şi la odihna zilnică de minimum opt ore, fără de care nici un organism nu poate alimenta un calculator (fie el şi de buzunar) cu propria lui bio-energie.

Cât despre renunţarea la calculator… Aşa ceva nu se poate concepe! Cum altfel ar putea un ambulant (care nu-şi poate permite nici să achiziţioneze un cititor de cărţi de credit sau de cartele) să socotească câte bancnote din fiecare tip valoric trebuie să primească pentru a aduna suma de, să zicem, 2147 de unităţi monetare? Şi cum altfel ar şti cât să ceară atunci când clientul cumpără mai mult de un singur articol?

Aşadar, când are ghinion şi calculatorul i se strică… Prăpăditul lui de calculator uzat moral, cu baterii de unică folosinţă… Ei bine, individul se poate considera falit! Căci toţi reprezentanţii breslei depanatorilor sunt, fie morţi, fie atât de decrepiţi, încât mai mult distrug decât repară! Iar un calculator nou costă o mică avere, şi prea putini reuşesc să adune bani albi pentru zile negre!

Desigur, nu toţi ghinioniştii cedează fără luptă. Unii se fac luntre şi punte până găsesc câte un escroc bătrân (născut în anul 2000 sau cam pe atunci) de la care obţin, în schimbul unei părţi rezonabile din marfa din stoc, câteva hârţoage îngălbenite, botezate pompos „Tainele adunării şi scăderii şi tablele înmulţirii şi împărţirii”. Numai că apoi îşi plimbă, zadarnic, ore întregi ochii peste coloane înţesate de cifre mărunte, pentru că nicăieri nu scrie cât fac, de exemplu, 3×2147+4×5394.

— Hârtiile te învaţă cum să calculezi tu însuţi, spune Şarlatanul – atunci când păcălitul, c-o falcă-n cer şi alta-n pământ, ii cere socoteală.

— Să calculez eu însumi?! Cum?! Explică-mi!

— Nu ştiu, oftează ghiujul. Ai mei mi-au cumpărat calculator de buzunar de când m-au dat la grădiniţă!

—Şi eu ce fac cu astea?, urlă nefericitul, începând să priceapă că, intr-adevăr, îl paşte falimentul.

— Citeşte instrucţiunile, i se răspunde, arătându-i-se, cu vârful unui deget stafidit, cele câteva rânduri de semne cabalistice din subsolul fiecărei pagini.

— Sa citesc semnele astea decorative?!

— Nu-s semne decorative, i se explică. Sunt litere. Semne care formează cuvinte!

— Cuvinte scrise?! Citeşte-mi-le tu, hodorogule, dacă eşti în stare!

Hodorogul ridică din umeri şi îşi destinde, într-un zâmbet plin de regrete, gura pungită.

— Îmi pare rău, mormăie, cu voce obosită. Când am făcut eu şcoala existau deja calculatoare vorbitoare!


Textul nu a fost inclus în volumul Floarea de loldilal, dar

  • a primit premiul pentru proză umoristică-parodică la concursul SFera ’96, Brăila;
  • a fost citit în emisiunea radiofonică Viitorul s-a Născut Ieri (Radio Tineret Focşani) /20.08.1996;
  • a apărut în:
    • Telegraful (periodic editat de trustul TELE’M), Piatra Neamţ /21.02.1997; 06.01.1998;
    • Ziua TV / 02.06.2000;
  • pe Internet se poate citi în dosarul de autor de pe RomaniaSF Online (linkul nu mai e funcţional, habar n-am ce s-a-ntâmplat cu site-ul ăsta).

Aici găsiţi un microtext pe aceeaşi temă.

În tabelul lui Eddie găsiţi alte texte care conţin cele 12 cuvinte îngroşate din primul paragraf.

Cugetările motanului Pandalie – 5 (cu o duzină de cuvinte impuse)

 

Uneori mă gândesc că-n mine se-ascunde un filozof în stare latentă. Pentru că, într-un stil pur omenesc ce încă nu mi-a devenit străin, îmi trec prin cap tot felul de întrebări:

Unde ne e liberul arbitru atunci când vine somnul, când nu-i putem scăpa din mreje? Aş fi în stare să pun rămăşag  că orele în care ne stăpâneşte sunt o arvună pe care i-o plătim morţii în rate minuscule, noapte de noapte, şi nu numai noaptea…

Oare n-ar trebui să ne fascineze mai mult umbrele, modul în care călătoresc alături de noi?

Oare n-ar fi fost mai mişto dacă pe Traian Vuia l-ar fi chemat Decebal? Ca să fie dacii mai cu moţ decât romanii?

Am putea considera cuvântul o arcadă care limitează gândul? Sau gândul o arcană care iniţiază cuvântul?

Ne putem lăsa conduşi de lene când dorim mai multă graţie în mişcări?

Şi aşa mai departe…

 

Dar, până una alta, vă sfătuiesc să vă lăsaţi conduşi de linkurile pe care le veţi găsi în acest tabel.

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Jurnalul motanului Pandalie – 8 (pt. duzina de cuvinte) – Punct de plecare…

… pentru romanul pe care zice Nelu[1] că ar trebui să-l scriu eu (în calitate de pictor necizelat 😛 ), adică să i-l dictez lui Fane[2]:

Salt în spaţiu şi timp, absorbţie… Eoni absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâtea secunde, parseci absorbiţi şi înghesuiţi în tot atâţia milimetri, totul ca supliment de imagine stranie, de univers comprimat, pentru o fracţiune de secundă, într-un spaţiu de dimensiunile unui pepene. Şi apoi expansiunea – şi destinaţia la care ajungi, somnolentă ca după orice efort istovitor, dornică de binecuvântata uitare dăruită de o noapte fără vise. Dar nu poţi nicidecum să dormi, nu în acea explozie de lumină, defilare de raze reflectate de miile de oglinzi care-i servesc drept steaguri de luptă unui despot august, în inima unui război cel puţin bizar.


[1] – El a scris tâmpenia asta, pornind de la o duzină de cuvinte. Iar coana Mariana, o cunoştinţă de-a noastră, a folosit aceeaşi sursă de inspiraţie ca să-mi propună un început pentru un cu totul alt soi de poveste (îl puteţi citi mai jos).
[2] – V-am zis că idiotu’ ştie să scrie şi să citească? 😛

 

– Mariano mamă, zice Matilda, pe înserate, ia aprinde tu lumina aia şi uită-te bine la mine. Ei, adaugă, după ce-i fac pe plac, ce zici de înfăţişarea mea din această seară de august? Nu ţi se frânge inima când mă vezi atât de somnolentă? Buhăită ca un pepene? Nu crezi că mi-ar prii o absorbţie de cofeină?

Mă holbez la ea şi-n minte în revine o imagine pe care-o crezusem pierdută în uitare: o văd, cu douăj’cinci de ani mai tânără, întoarsă de la ultima defilare, atât de stoarsă de vlagă încât îmi închipuisem c-o bătuseră colegii cu niscaiva cozi de steaguri, sau că-i adăugase spectacolului patriotic un supliment palpitant, făcând un salt în gol de pe cea mai înaltă tribună…

– Opera Marianei

Jurnalul motanului Pandalie – 5 (altă însemnare consemnată în tabelul duzinii de cuvinte)

Ştiţi ce ţi se poate întâmpla când, aşa cum am păţit-o io[1], după ce-ai fost om şi ţi-ai văzut doi spermatozoizi căpătând înfăţişare omenească – unu’ de idiot (Fane) şi altu’ de inginer (Nelu) –, te transformi într-un felis catus sapiens sapiens, însurat c-o fostă muiere tâmpiţică, preschimbată la rându-i în scăunel cu trei picioare? (Ăstuia nu ştii cum îi zice pe latineşte, da’ ştii că pe el îşi fac veacu’, cu profundă dragoste filială, numai şi numai bucile cărnoase ale idiotului.)

Ei bine, te trezeşti într-o bună după-amiază, când e somnu’ pisicesc mai dulce şi mai dulce, într-o succesiune de urlete din ce în ce mai disperate, trâmbiţate de un glas sumbru:

– Aa-a-aaaaa! Ajutooor, oameni buuuni! Să-ăăă-riii-ţi!!!

Şi tu, deşi nu mai eşti om, sari din somn cu mustăţile zbârlite, temându-te c-o să vezi degetul descărnat al ăleia cu coasa arătând către unu’ dintre locuitorii menajerei care ţi-e cămin.

Şi dai cu ochii de Fane, căzut în genunchi, cu chipu’ descompus de durere sub tuleiele bărbii nerase de vreo cinci zile. Şi oare din cauza bărbii ăleia are ceva de-a dreptu’ cadaveric? Că, pe vremea când vedeai fără ochelarii pe care n-o să-i ai în vecii vecilor (că unde naiba s-a mai pomenit mâţă cu bicicletă pe nas?), citişi pe undeva că ăsta, păru’, mai creşte, afurisitu’, şi după moarte.

– Tatăăăăăă!!! zbiară el, când vede că te-ai trezit, şi se repede şi te ia în braţe, şi-ncepe să plângă cu sughiţuri, şi lacrimile îţi udă blana într-un asemenea hal încât te temi c-o să te trezeşti cât ai clipi într-un giulgiu de apă – şi sărată pe deasupra! – şi stupeşti de parc-ai fi pisică din tată-n fiu, şi zgârii tot aşa, şi te eliberezi în sfârşit din strânsoarea idiotului. S-a pră-păăăă-diiit, tatăăăă!!! îi dă el înainte cu zbieratu’, fără să se sinchisească de zgârieturi, aşezându-se în patru labe pe podea, ca să stea nas în nas cu tine. Săraca, era putregai! Cred c-avea cancer lemnos! Sau era plină de carii!

– Carii ai tu, boule, că de-aia-ţi pute gura! Ăia care rod lemn îs cari! zice ălălalt fost spermatozoid al tău, ingineru’, ciudat de calm, scoţându-şi nasu’ din laptop, că de la o vreme a-nlocuit ziarele c-o chestie care se cheamă feisbuc – unde cică rupe inima târgului cu pozele tale.

– Tu să te cari! urlă Fane. Să nu te-atingi de mama mea moartă!

Moartă? Mă-sa? Adică mama lui? Nu”mama lui de idiot!”, ci maică-sa, adică nevasta ta, Neaga, lemnoasa, coana scăunel cu trei picioare?!

Te dezmeticeşti, te uiţi în jur şi-o vezi, cu alea trei picioare zburate care-ncotro şi cu rotundu’ pe care-l susţineau (scârţâind când i se-adăuga şi fundu’ idiotului) crăpat în două.

– Să nu-ndrăzneşti s-o pui pe foc! continuă zbieretele lui Fane. Are şi ea dreptu’ la mormânt şi la prohod, ca tot omu’! Şi la car mortuar! Şi la solfegiu funerar!

Ia te uită, te miri tu, ce cuvinte a-nvăţat ăsta, idiotu’! „Car mortuar”! Adică „dric” nu mergea? Da’ cu „solfegiu” tot a dat-o-n bară, deşi rimează  a-ntâia cu „cortegiu”… (Ai fost poet şi ai rămas cu pasiunea rimelor, nişte cozi şi ele, deşi nu tot atât de lungi ca alea pisiceşti, nu?)

– Poate-oi fi vrând să tocmesc şi vreo trei popi, plus un mitropolit, bombăne Nelu, închizându-şi laptopu’. Mai bine caută cleiu’, cât mă duc eu după ciocan şi cuie! Că mă-ta nu-i moartă, are doar… fracturi deschise. Şi-o dregem şi de data asta, că, de când e lemnoasă, are mai multe vieţi decât o mâţă! Numai să nu te mai pună necuratu’ să-ţi sprijini dosu’ pe ea, că iar o s-o faci arşice! De-acu’ înainte, pe ea nu se mai suie decât tata!

Tata, adică eu, îţi spui, întrevăzând o nouă fericire conjugală. Nu e pe măsura celei care se-aşterne pe chipu’ lui Fane înainte de-a pleca în fugă după clei, dar te culci la loc fiind totuşi sigur c-o să ai parte de oarece vise frumoase, cu o pronunţată tentă erotică…


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Duzină de cuvinte… de genul SF

*

Când nu scrie poezii de genul[1] celei de aici[2], pe care e nevoit să le păstreze pentru sufletul său, un bărbat de genul lui Donald[3] îşi distrează numeroasele soţii inventând poveşti de genul celei de mai jos:

Sunt genul semnervos, dau semne că aş fi predispus la nevroze de genul obsesiv-compulsiv. Aşa au zis doctorii, adică psihiatrul, psihologul şi psipsina[4], pisica tigrată care mi s-a lipit de suflet încă de când am descoperit-o, ghem de blană încă fără ochi abandonat într-un polonic găurit, în Salonic (Grecia, Terra, secolul XXI) şi cu care pot să conversez  de când am învăţat amândoi eliterna veche (pentru că amândoi suntem genul care prinde repede orice, de la şoareci până la limbi străine! 😛 ). Şi cum ăştia, cei trei psi…, sunt genul care face recomandări cu toptanul, m-au sfătuit, cu toţii (ce părere aveţi de genul ăsta de coincidenţă?) să fac o croazieră prin timp – mai mult prin trecut şi mai puţin prin viitor, unde m-aş putea stresa mai tare dac-aş avea ghinionul să întâlnesc macarieni de genul neutru, nişte cuidaţini (nici femele, nici masculi, doar enervanţi!) care te bat la cap, vorbindu-ţi de datinile lor strămoşeşti până când simţi că ţi s-a afisurat creierul şi faci fără să vrei un cursalt înapoi, în timpul tău de baştină, unde atimpizezi dând cu curu’ (cu curu cucu 😛 )…

… de pământ. Iar către trecut m-au sfătuit să n-o pornesc prin vreo becluză (ştiţi, e genul de tufisură temporală clandestină prin care treci fără presalt şi zbori ca un simbolid până te miri unde – jurasic, cretacic etc); mi-au spus cu toţii să-mi iau bilet şi să plec dintr-un timport, ca să mi se asigure o atimpizare lină, în nisipet, atât lină încât nici măcar n-o să se trezească pisica adormită în braţele mele.

Fiindcă psipsina e hotărâtă să mă-nsoţească. Mâţele astea – de pretutindeni şi de oricând – sunt genul de care, odată ce li s-a pus pata pe tine, nu mai scapi – nici la bine, nici la rău!


[1] Genul de cuvânt care naşte gânduri adunate de Irealia în tabele de genul  🙂  acesta.

[2] Facem un pariu de genul: „Nici măcar 5 persoane nu vor da clic pe linkul ăsta?” 😛

[3] Explorator al trecutului pierdut în partea necartografiată a continuumului spaţiu-timp, echivalent,  în povestea al cărei personaj principal este („Irecuperabilul Donald” – pag. 256 a volumului Floarea de Loldilal  ), cu o reţea infinită de lumi paralele.

[4] Psipsina din elucubraţia mea nu trebuie confundată cu psi, cu toate că amândouă stau uneori pe pervaz 🙂 Cea dintâi e genul de personaj ocazional din colecţia mea de vise stârnite de duzini de cuvinte, iar cea de a doua e genul care colecţionează, în zilele de sâmbătă, în tabele de genul acesta, texte ce găzduiesc o aceeaşi duzină de cuvinte.