În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.
Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.
Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.
— Mrrra, mrrra, mrrra.
De trei ori.
Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.
Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a deschis încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră trupul alb ca zăpada. Nu purta decât un pantof – ca ancoră, fiindcă întreaga sanie îi era toc. Avea şi cataramă, pe care am văzut cum a desfăcut-o pisica, strecurându-şi gheara într-un loc anume.
Piciorul a fost eliberat şi privirea bărbatului de pe capra saniei s-a umplut de o spaimă adâncă – angoasa temnicerului care se teme c-o să fugă de sub paza lui cel mai mare nelegiuit al tuturor timpurilor.
De data asta am avut impresia că pisica mai degrabă grohăia decât miorlăia.
— Mgrrroh, mgrrroh, mgrrroh.
Tot de trei ori. Ca şi cum l-ar fi mustrat, ca un grof dezgustat de-o slugă slabă de înger.
Dooria n-avea cum să fugă. De sub paza pisicii negre a Vrăjitorului Zolt nu scăpa nimeni. Femeia care-şi bătuse joc de dragostea lui n-avea nicio şansă.
Şi nici nu părea dornică să fugă. Nu părea să ştie ce era cu ea, unde era, ce i se întâmpla. A coborât din sanie şi a intrat în zăpadă, desculţă, dezbrăcată, părând să nu simtă frigul şi mergând ca hipnotizată, pe urmele pisicii, către blocul de gheaţă.
S-a oprit în faţa lui şi-n faţa lui Zolt. Şi chipul de gheaţă a deschis ochii. Ochi vii.
— Trezeşte-te, a spus Vrăjitorul, şi femeia s-a cutremurat, iar pe obrajii de gheaţă s-au prelins două lacrimi roşii.
Roşii ca sângele.
— Doi din ultimii lui trei stropi de viaţă, a spus Zolt.
Femeia a oftat.
Un „of” cum nu mai auzisem, prelung, ca un şuier de vânt.
— Şi Ea e vrăjitoare, am auzit şoapta mamei.
— Dar El e mult mai puternic, l-am auzit pe tata răspunzându-i.
— Degeaba, a râs Zolt, răsuflarea ta nu poate să-l ajute astfel, oricâtă dragoste ai pune-n ea. Acum e sloi, şi moartea o să-l preschimbe-n piatră. Iar tu poţi să mori cu el, sau să trăieşti cu mine. Iubindu-mă aşa cum l-ai iubit şi trădându-l aşa cum m-ai trădat. Ai loc în îmbrăţişarea sloiului. Strecoară-te acolo şi sărută-l. Sărută-l cu dragoste pentru el şi o să-ţi soarbă viaţa. Veţi fi piatră împreună. Sărută-l cu dragoste pentru mine şi o să-i sorbi viaţa. Vom fi vii împreună.
Ea s-a întins către scobitura din blocul de gheaţă fără să stea pe gânduri.
— Ajută-mă, a şuierat, şi Vrăjitorul şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre ea fără s-o atingă, şi a fost ca cum nişte mâini nevăzute ar fi săltat-o, aşezând-o cu gingăşie în locul care-o aştepta, dăltuit anume pe măsura ei.
Dooria a cuprins capul cioplit cu braţul şi şi-a lipit gura de a lui, şi din ochiul încă viu din gheaţă s-a mai prelins o lacrimă de sânge.
El moare, dar ea? Pentru cine o fi fost dragostea cu care l-a sărutat? m-am întrebat, chiar în clipa când buzele li s-au desprins.
Pe urmă am văzut cum gheaţa începea să fie piatră, am văzut cum şi-a culcat Dooria obrazul lângă al bărbatului ucis, am văzut cum carnea începea să fie piatră…
— Nuuu! am urlat, îngrozit, eu singur, pe când toţi ceilalţi tăceau, de parcă ar fi împietrit şi ei.
— Taci, uita-te-ar moartea! a strigat Zolt, ţintuindu-mă cu o privire rea.
Şi moartea m-a uitat.
Azi, nimeni nu mă crede când spun că am o mie de ani. Şi nimeni nu mă crede când spun că povestea Dooriei nu e legendă, ci purul adevăr.
După ce mi s-a năzărit s-aleg 12 cuvinte şi să propun o temă/poză (găsită aici) pentru jocul cuvintelor cu numărul 67 (din sezonul II), n-am putut să rezist provocării lansate de mine însămi, am şi scris – în grabă, pe nerăsuflate, simţindu-mă vinovată fiindcă scriu în loc să traduc…
Poate că într-o bună zi o să cizelez povestea, poate o s-o şi lungesc… Între timp (după revelion, probabil), veţi găsi, în tabelele lui Eddie, linkuri către texte (în proză sau versuri) care nu vor fi fost scrise de mântuială, ca acela de mai sus.
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 