Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea, că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Anunțuri

7 comentarii la “Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

    • Probabil că Nelu şi-a adus aminte de un banc vechi, în care un tip vede scris pe uşa unui cabinet medical „ginecologie”, se gândeşte că vine de la gingii, intră şi întreabă: „Domnu’ doctor dinţaru’?” Iar răspunsul e: „Nu, domnu’ doctor p…daru’.” Şi de-aici „mâţaru” nostru 😀

      Cu vieţile, miao, cam tot aşa mi-am făcut şi io socoteala 🙂

      Apreciază

  1. Pingback: Revelion cu laptop şi pisică | VERONICISME

  2. Pingback: Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul | FLOAREA DE LOLDILAL

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s