Pedeapsă sau privilegiu?

(de la motanul Pandalie cetire)

Presupun că nu [prea] e corect să profit de jocul iniţiat de Zina ca să vă bag pe gât un citat din cărţulia mea – şi anume din povestirea „Revelion cu scăunel şi pisică” – dar conţine o întrebare pe care mi-o pun adesea şi care, într-un fel, a inspirat textul, şi mi-ar plăcea să aflu ce răspuns îi dau alţii.

Dezvăluiri de vrăjitoare (3) – Marghioala lu’ Huhurezu către popor

Ţineţi minte, dragii babei, ţineţi minte că, oricum ar fi piesa şi pe orice scenă s-ar juca, la urmă pică o cortină grea, o ploaie de gheaţă care stinge cât ai clipi tot ce se cheamă patimă aprinsă, ascunde, prin cufundare de-a valma în somn etern, faimă, avere, idealuri, orgolii, invidii, duşmănii, iubiri, lacrimi, izbânzi… şi lasă-n hoitul putred doar viaţa viermilor de-l mistuie.



Cu duzina de cuvinte îngroşate aci s-au mai jucat şi alţii. O să daţi de ei la Eddie, într-unul din viitoarele tabele ale jocului cu nr. 105.

Ciot de… Ocom’Or

Ger, zăpadă, polei, ţurţuri, vânt… Superb alb polar, iarnă faină… Când ai parte de ea, e numai bună ca să stai în casă, simţind din plin cele 30 de grade Celsius de lângă gura deschisă a sobei, privind aburul înălţat din mămăliga fierbinte (făcută de altcineva) sau din cana cu ceai, gândindu-te, fără vreo legătură cu ceva anume, că n-ai mâncat niciodată piure de castane şi depănându-ţi, tu ţie, o poveste dintr-un tărâm al frigului etern:

Salopetă de blană cu glugă, cizme cu crampoane, cojoc miţos, mască de ger, lanternă-n mijlocul frunţii, lanternă în piept, lanterne-n palme. Aşa arată Dyus.

Aşa arată toţi cei care viermuiesc în jurul motosăniei. Unii o ancorează împlântând în gheaţă două duzini de crampoane cu gheare lungi, alţii  o înconjoară cu parazăpezi meşterite din pânză impregnată cu grăsime de zgor şi fixată temeinic de ţăruşi ciopliţi din oase de urs chel. Au semnele lor, care le spun limpede că se va stârni furtuna, şi nimeni nu vrea ca imensul vehiculul care le e unicul adăpost să fie troienit după ce va fi fost împins încoace şi încolo în timpul popasului de noapte. …Ca şi cum n‑ar fi noapte tot timpul! De fapt, ei îi spun popas de somn!

– Verificaţi şi călăuza! porunceşte Dyus. Apoi se îndreaptă către Zan’nuz, care adastă în coasta motosăniei, cu umerii căzuţi şi cu braţele – şi-aşa cam lungi – atârnând ca ale unei momâi dezarticulate. Stinge-ţi lumina de pe frunte şi priveşte stelele, prinţule! îl îndeamnă. E vremea să te învăţ să-ţi alegi singur calea. Ascultă‑mă cu atenţie! Pe-aici e bine să fii întotdeauna în stare să stai numai şi numai pe picioarele tale.

– Stelele… Stele şi iar stele, niciodată soare…, bodogăneşte Zan’nuz, abia mişcându-şi buzele in spatele măştii de ger. O mască cu adevărat princiară, din blană de zgor argintiu, ale cărei lentile-oglindă – incasabile – îl scutesc de istovitorul efort de a ascunde deznădejdea statornicită în privirea lui de fiară exilată, după ce a fost îndelung hăituită. De fiară care încă nu îndrăzneşte să creadă că hăitaşii i-au pierdut urma.

Acesta a fost un ciotuleţ de poveste. Doar nu vă aşteptaţi din partea mea să vă spun una întreagă*! 😛 O să citiţi restul când o să termin trilogia Ocom’Or (presupunând c-o s-o termin vreodată).

Căutaţi poveşti cu cap şi coadă în tabelele lui Eddie.


* Am totuşi şi de-astea, în volumul Floarea de Loldilal.

Dooria



În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.

Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.

Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.

— Mrrra, mrrra, mrrra.

De trei ori.

Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.

Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a  deschis  încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră trupul alb ca zăpada. Nu purta decât un pantof – ca ancoră, fiindcă întreaga sanie îi era toc. Avea şi cataramă, pe care am văzut cum a desfăcut-o pisica, strecurându-şi gheara într-un loc anume.

Piciorul a fost eliberat şi privirea bărbatului de pe capra saniei s-a umplut de o spaimă adâncă – angoasa temnicerului care se teme c-o să fugă de sub paza lui cel mai mare nelegiuit al tuturor timpurilor.

De data asta am avut impresia că pisica mai degrabă grohăia decât miorlăia.

— Mgrrroh, mgrrroh, mgrrroh.

Tot de trei ori. Ca şi cum l-ar fi mustrat, ca un grof dezgustat de-o slugă slabă de înger.

Dooria n-avea cum să fugă. De sub paza pisicii negre a Vrăjitorului Zolt nu scăpa nimeni. Femeia care-şi bătuse joc de dragostea lui n-avea nicio şansă.

Şi nici nu părea dornică să fugă. Nu părea să ştie ce era cu ea, unde era, ce i se întâmpla. A coborât din sanie şi a intrat în zăpadă, desculţă, dezbrăcată, părând să nu simtă frigul şi mergând ca hipnotizată, pe urmele pisicii, către blocul de gheaţă.

S-a oprit în faţa lui şi-n faţa lui Zolt. Şi chipul de gheaţă a deschis ochii. Ochi vii.

— Trezeşte-te, a spus Vrăjitorul, şi femeia s-a cutremurat, iar pe obrajii de gheaţă s-au prelins două lacrimi roşii.

Roşii ca sângele.

— Doi din ultimii lui trei stropi de viaţă, a spus Zolt.

Femeia a oftat.

Un „of” cum nu mai auzisem, prelung, ca un şuier de vânt.

— Şi Ea e vrăjitoare, am auzit şoapta mamei.

— Dar El e mult mai puternic, l-am auzit pe tata răspunzându-i.

— Degeaba, a râs Zolt, răsuflarea ta nu poate să-l ajute astfel, oricâtă dragoste ai pune-n ea. Acum e sloi, şi moartea o să-l preschimbe-n piatră. Iar tu poţi să mori cu el, sau să trăieşti cu mine. Iubindu-mă aşa cum l-ai iubit şi trădându-l aşa cum m-ai trădat. Ai loc în îmbrăţişarea sloiului. Strecoară-te acolo şi sărută-l. Sărută-l cu dragoste pentru el şi o să-ţi soarbă viaţa. Veţi fi piatră împreună. Sărută-l cu dragoste pentru mine şi o să-i sorbi viaţa. Vom fi vii împreună.

Ea s-a întins către scobitura din blocul de gheaţă fără să stea pe gânduri.

— Ajută-mă, a şuierat, şi Vrăjitorul şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre ea fără s-o atingă, şi a fost ca cum nişte mâini nevăzute ar fi săltat-o, aşezând-o cu gingăşie în locul care-o aştepta, dăltuit anume pe măsura ei.

Dooria a cuprins capul cioplit cu braţul şi şi-a lipit gura de a lui, şi din ochiul încă viu din gheaţă s-a mai prelins o lacrimă de sânge.

El moare, dar ea? Pentru cine o fi fost dragostea cu care l-a sărutat? m-am întrebat, chiar în clipa când buzele li s-au desprins.

Pe urmă am văzut cum gheaţa începea să fie piatră, am văzut cum şi-a culcat Dooria obrazul lângă al bărbatului ucis, am văzut cum carnea începea să fie piatră…

— Nuuu! am urlat, îngrozit, eu singur, pe când toţi ceilalţi tăceau, de parcă ar fi împietrit şi ei.

— Taci, uita-te-ar moartea! a strigat Zolt, ţintuindu-mă cu o privire rea.

Şi moartea m-a uitat.

Azi, nimeni nu mă crede când spun că am o mie de ani. Şi nimeni nu mă crede când spun că povestea Dooriei nu e legendă, ci purul adevăr.


După ce mi s-a năzărit s-aleg 12 cuvinte şi să propun o temă/poză (găsită aici) pentru jocul cuvintelor cu numărul 67 (din sezonul II), n-am putut să rezist provocării lansate de mine însămi, am şi scris – în grabă, pe nerăsuflate, simţindu-mă vinovată fiindcă scriu în loc să traduc…

Poate că într-o bună zi o să cizelez povestea, poate o s-o şi lungesc… Între timp (după revelion, probabil), veţi găsi, în tabelele lui Eddie, linkuri către texte (în proză sau versuri) care nu vor fi fost scrise de mântuială, ca acela de mai sus.

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici

Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 18 – Ritual solemn, cu jucării din lemn

 

În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.

Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?

Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…

Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.

— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.

Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.

Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.

bigjigs-primul-meu-puzzle-safari-set-4-bucati-198567   learning-resources-sonerii-pt-raspuns-animale-1227

În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.

Cauciucuri pentru tractor – spicuiri de pe prima pagină

Când ne-am întâlnit, plângea. Jelea ziua muribundă, privindu-i printre lacrimi sângele împroşcat pe cer. Ştiam că avea să plângă şi la despărţire, jelind moartea nopţii, cu ochii la fantoma lunii, din ce în ce mai palidă sub razele soarelui necruţător. Şi ce-aş fi putut să-i spun între cele două hohote metaforice, versificate pe foile îngălbenite ale unui caiet dictando vechi? Am ales ceva prozaic, adică am rostit primele două cuvinte care mi-au trecut prin cap:

— Cauciucuri agricole.

Când m-a auzit, a închis stiloul, dar nu şi caietul. Şi-a ridicat privirea şi şi-a înfipt-o în ochii mei.

— Agricultura e…

Mi-a fost teamă c-o să spună „pe moarte, o sfârtecă plugurile de mii de ani”. Aşa că m-am grăbit să termin propoziţia în locul ei:

— … e pâinea şefului meu. Pâinea suplimentară. A moştenit ceva pământ şi doar n-o să-l lase pârloagă. Îl lucrează. Mecanizat. Şi, într-o civilizaţie pe care-o ţine pe roate roata, anvelopele sunt esenţiale. Iar întrebarea de bază ştii care e?

— Cum a…? a început ea.

Şi mi-e mi-a fost teamă c-o să spună „Cum agonizează roata?” aşa că m-am grăbit dezvălui eu întrebarea în cauză.

Cum alegi cauciucuri agricole?

— De ai inimă şi minte…, a fost noul ei început de răspuns şi, de data asta, m-am temut c-o să-mi recite „Scrisoarea V”, aşa că am întrerupt-o iar.

— Ajunge să ai minte, ca să-ţi dea prin cap să cauţi pe net, să vezi care sunt preţurile, avantajele… De pildă, dacă intri la „Anvelope Acvila”, afli că: „Anvelopele agroindustriale trebuie să ofere performante bune în regim de lucru intens, sub sarcini solicitante. Trebuie să aibă o mare rezistenţă la uzură şi performante solide privind consumul de carburant, să beneficieze de o buna tracţiune pe diferite tipuri de teren (zone agricole, suprafeţe accidentate, terenuri nisipoase, cu pietriş, mlăştinoase).” Şi se subînţelege că de la ei poţi cumpăra aşa ceva. Şi dacă poţi – şi poţi, că preţurile sunt accesibile – cumperi. Sau îţi sfătuieşti şeful să cumpere. Şi el e mulţumit, şi te promovează.

— Şi aşa mor posturile vechi, mai proaste, cu moartea lor se umflă salariile noastre…, a comentat ea, iar mie mi-a venit în sfârşit ideea salvatoare.

Am sărutat-o, şi toate cuvintele macabre au pierit, mistuite de ardoarea pasiunii şi/sau înecate în sângele nostru înfierbântat.


Rândurile de mai sus nu fac parte din nicio povestire inclusă în volumul Floarea de loldilal. Se vor găsi pe prima pagină a unui roman. Sau poate că n-o să fie decât o nuvelă. Deocamdată singura certitudine e titlul. Se va numi Cauciucuri pentru tractor. Iar pentru coperta unu e foarte posibil să-mprumut o poză de pe site-ul acvila-romania.ro. Poate pe asta:

anvelope-kenda-cr308-400-r8-0

Jurnalul motanului Pandalie -15 – Mirese pentru Fane

Aş vrea să dorm, încovrigat pe rotundul lemnos – şi destul de răcoros – susţinut de cele trei picioare ale Neagăi, nevasta mea preschimbată în scăunel, un fenomen pe care l-am explicat, cum m-am priceput, în povestea mea[1]. Aş vrea să dorm, dar nu pot, fiindcă Fane, fiul meu idiot, îmi dă neobosit târcoale, de parc-ar vrea să-şi prindă o coadă invizibilă, şi bombăne la fel de neobosit:

— Nimeni nu se gândeşte la Nelu, singur la Londra, încercând, bietul, să se-nsoare. Numai eu sunt cu gândul alături de el, numai eu, numai eu. Numai eu mă gândesc c-o să fie nevoie de-o rochie de mireasă! Numai eu. Singur eu. Singur eu am găsit online o casă de modă, un loc unde poţi să-ţi alegi un manechin şi să-l îmbraci cum pofteşti.

Ilian, care moţăia pe canapea, face ochii mari şi-l priveşte cu interes.

— Ce casă de modă e asta?

— Jocuri online dress up.

— Poftim?!!!

mireasa_pt_Nelu mireasa_pt_Nelu2

— Pofteşte să vezi, zice idiotu’, îşi întrerupe târcoalele şi se îndreaptă pe laptopul vechi, lăsat de Nelu pe mâna lui. Uite, am ales două gemene, o blondă şi o roşcată, şi câte-o rochie de mireasă pentru fiecare…

Ilian se ridică de pe canapea, priveşte ecranul peste umărul lui şi izbucneşte în râs.

— Bă, eşti prost făcut grămadă, eşti dus cu sorcova rău de tot! Nu vezi că ăsta-i un joc pentru fetiţe? Eşti pe www.xjocuri.com, un portal de jocuri!

Fane cască gura, cască ochii, închide gura şi o deschide iar, ca să-ntrebe:

— Fetele astea frumoase sunt de jucărie? Adică putem să le cumpărăm? Că tot ce e de jucărie e mai ieftin, nu? Şi, dacă le cumpărăm, pot să le păstrez eu, mirese pentru mine, şi să-i trimitem lui Nelu numai rochiile?

— Ia te uită ce-i trece cretinului prin minte! râde Ilian. Ia intră tu în contu’ ăla de ţi l-am făcut pe feisbuc şi-anunţă-ţi amicii c-ai găsit online un târg de fete!

— Păi hotărăşte-te, se supără Fane, ori e joc pentru fetiţe, ori e târg de fete!

 — Dă şi tu cu banu’, răspunde Ilian, şi se întoarce râzând pe canapea.

Aş râde şi eu, dar, de când sunt motan, nu prea-mi mai reuşeşte. Şi, oricum, aş face mai bine să m-ascund sub canapea; pentru că, dacă se prinde că râde cineva de el, Fane se răzbună trăgându-mă pe mine de coadă.


[1] Sunt Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Jurnalul motanului Pandalie -14- Nelu vrea să se-nsoare la Londra

— Fii atent, bă. c-o să-ţi dictez rar şi clar, îi spune fiul meu Nelu, ingineru’, fiului meu Fane, idiotu’ (pentru că vrea să-l deprindă cu scrisul). Începem: bilete de avion spre Londra la 79 EUR.

— Două bilete, 158 EUR, spun eu, bucuros că încă mai pot face socoteli.

— Lasă, tată, că ştiu că n-ai uitat tabla înmulţirii, se strâmbă Nelu. Nu te mai osteni cu atâtea calcule, că nu iau decât un bilet.

— Păi nu merge şi Fane? mă mir eu[1]. De mine poate avea grijă Ilian.

— De tine pot avea grijă şi vecinii, că eşti mâţ blând şi nici nu zgârii rău. Fane nu merge fiindcă e cleptoman, ai uitat? Nu vreau să fiu nevoit să-l scot  din ghearele poliţiei engleze. Ar fi un unic mare dezavantaj, pe lângă mai multele avantaje pe care le am fiindcă am optat pentru zboruri ieftine cu Aerolines. Ia scrie, Fane:

  1. preţuri transparente
  2. informaţii utile care fac călatoria mult mai plăcută;
  3. planificarea vacanţei din cateva clicuri, multumita opţiunii de rezervare online a biletelor de avion;
  4. facilitare închiriere automobile, în Romania şi în străinatate.
  5. optiuni de cazare la hotel pe site-ul partener;
  6. plata de acasă, prin transfer bancar sau cu carte de credit.

— Mai rar, nene, protestează Fane, abia am ajuns la trei şi-am uitat ce-ai zis să scriu după trei.

— Bine, lasă, opreşte-te, zice Nelu, cu aerul generos al unui nabab. Pentru azi ai scris destul. Trebuie să-l iau cu binişorul, să nu-l tâmpesc de tot, adaugă, întorcându-se spre mine.

Dar, pentru mine, expresia „să nu-l tâmpesc de tot” e lipsită de sens în cazul lui Fane, o matahală deja totalmente şi ireversibil idioată. Aşa că schimb vorba.

— Auzi, da’ tu ce cauţi la Londra?

— Zăresc un prinţ călare, călare, călare, începe Nelu un cântecel din copilăria mea. El caută să se-nsoare…

Sar în sus, oripilat.

— Ce-ai spus?

— Vreau să mă-nsor c-o englezoaică. O agăţ şi-o duc direct la biserică. De exemplu, la Catedrala Sfântul Paul.

— Imposibil, protestez eu. Nu te poţi însura dacă nu zic eu că femeia corespunde.

— Unde scrie?

— E înţelegerea noastră nescrisă. Până acum mi le-ai prezentat pe toate.

— Şi m-ai scăpat, într-un fel sau altul, pe toate, mârâie Nelu, arătând spre Ilian.

Care capătă brusc grai.

— Nelule, iei două bilete şi mergem la Londra împreună. În fond, de când m-am ales cu mutra tânărului Ilie  Pandalie, îţi sunt ca şi un tată…

— Tocmai de-aia mi-am luat măsuri de siguranţă, râde Nelu. Biletul meu e deja cumpărat, bagajul m-aşteaptă la aeroport şi avionul decolează peste o oră şi jumătate. Aşa că… Pa, menajerie! Puteţi să-mi uraţi deja casă de piatră!


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ). Dacă aveţi nelămuriri, nu strâmbaţi din nas, puneţi mâna şi citiţi-mi povestea. :mrgreen:

Cad stele de pe cerul meu…

(cântecul menestrelului Hylm)

fragment din povestirea Râpa amăgirilor, inclusă în volumul Floarea de loldilal

Cad stele de pe cerul meu…
Dar nu-i cerul de-acasă.
Eu sunt pribeag, pribeag mereu…
De dor fug, el m-apasă…

Cad stele de pe cerul meu,
De-acum e gol de stele,
E negru,-mi stă pe umeri, greu,
Cerul inimii mele.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti sigura rămasă,
Mă urmăreşti ca un duh rău,
Chemându-mă acasă.

Cad stele de pe cerul meu,
Le-ai doborât pe toate,
Dând iama-n ele ca un zmeu,
Căci vraja-ţi orice poate.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti singurul meu astru,
Ai pentru mine chip de zeu
Şi-ţi sunt supus sihastru.

Cad stele de pe cerul meu,
Doar tu rămâi în noapte,
Te văd în vise, curcubeu,
Te simt ciudat de-aproape.

Mă hăituieşti mereu, mereu,
Rea farmecfăcătoare,
Smulgi stele de pe cerul meu,
Chemarea ta mă doare.

Dar e mai rău fără de rău,
Iubita mea frumoasă.
Când stele cad din cerul meu,
Mă-ntorc la tine, acasă.


(Alte stele au căzut în tabelul lui Eddie.)

Vraja rochiilor de seară


Eu, Loena[1], am descoperit de curând magia altor vremuri şi a altor tărâmuri, de aceea m-am făcut luntre şi punte ca să desăvârşesc o vrajă a călătoriilor prin timp şi spaţiu. În lumea voastră am venit de multe ori şi-o să mai vin, fiindcă îmi place vraja numită Internet şi legătura ei cu atât de multe rochii de seară ieftine.

Ia uitaţi-vă, asta roşie, scurtă, e trăsnet! Îmi place culoarea şi ador catifeaua. Ambele fac din trupul meu focos o vâlvătaie, o vrajă a iubirii, a pasiunii.

În paranteză fie spus, vă garantez că rochia e ântr-adevăr superbă, exact aşa cum o vedeţi (toate sunt exact aşa cum le vedeţi), dar eu sunt, fără falsă modestie, de cel puţin o sută de ori mai frumoasă decât diva de pe site!

Mi se potriveşte un astfel de veşmânt provocator, mă dezvăluie cu o îndrăzneală rar întâlnită acolo de unde vin, dar o rochie lungă, tot roşie şi ea, dar de o nuanţă mai blândă (parcă voi îi spuneţi corai, nu?) dă frumuseţii mele un plus de mister. Uitaţi-vă, uitaţi-vă la asta!

Şi asta, a treia, a mi-a fermecat inima! O să mi-o comand negreşit – fără poşetă, în lumea mea nu se poartă.

Cred că e foarte potrivită pentru Marele Bal al Nopţii Lungi – de la curtea ub-ubarului. Ub-ubarul e mai marele planetei noastre, iar eu sunt cea mai mare vrăjitoare de pe planetă (acum, după ce Alonda a plecat la narzii ei – dar nu despre Alonda e vorba aici). Am vrăjit până şi inima lui, mi l-am făcut rob pe vecie, aşa că sunt, pe bună dreptate, Prima Doamnă a unei lumi întregi. Ştiţi ce înseamnă asta, cât de minunată e senzaţia de putere?

Pot face orice vreau, oricând, oriunde, oricui. Viaţa mea e ca o rochie de seară – superbă, fascinantă, aţâţătoare. (Aşa e în lumea mea, dacă o rup de timp şi spaţiu. Însă, în infinitatea de universuri infinite, paralele, e doar ieftină. Nu face nici măcar două parale, sau nu valorează nici măcar cât o ceapă degerată, cum se spune pe la voi, în ochii marilor magi ai continuumului spaţio-temporal, singurii şi cruzii mei stăpâni. Dar nici despre ei nu e vorba aici, o să vi-i descriu altădată. Acum îmi iau rochiile şi plec. Uraţi-mi să le port sănătoasă. 🙂 )


[1] Tânăra vrăjitoare din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal , p. 142