Două vorbe despre mine şi poveştile mele

Recunosc că am minţit exagerat puţin… puţintel.  În sensul că am scris şi oarece versuri (rămâne de văzut dacă sunt sau nu publicabile – pe banii unei edituri, nu pe ai mei. :mrgreen: )

Cât despre viitor…. am pus acolo un „probabil niciodată”, pentru că… „never say never”. 🤣 Îmi place să-mi las portiţe deschise. 🙃

Reclame

Jurnalul motanului Pandalie – 26 – Despre trei cărţi (plus una care nu e!)

Antologia despre care aţi citit aici a apărut. Îmi permit să vă atrag atenţia asupra acestui fapt, oferindu-vă simultan şi o iniţiere în… caleidoscopare.  (Da, ştiu, cuvântul ăsta nu există, dar totul trebuie inventat odată şi odată, şi de ce n-ar fi data asta acum şi aici, că doară nu ducem lipsă nici de litere, nici de înclinaţie către extrapolare?)

Şi-aţi mai citit pe blogul ăsta despre o carte, şi-o să apară şi ea cât de curând. Iar eu, bucuros să vă fiu călăuză, vă invit să daţi clic pe fiecare imagine de mai jos – că n-o fi foc! – să vă lămuriţi ce şi cum, să faceţi o selecţie şi să comandaţi ceva din recent începuta noastră epocă pavconiană. Hrăniţi-vă biblioteca! (Asta-mi aduce aminte de un vânzător ambulant de plăcinte, care, supărat că gloata de turişti nu se-nghesuia deloc să cumpere, striga pe plajă: „Luaţi, lovi-v-ar foamea!”)

Bine, recunosc, n-am dreptul să spun epoca noastră, fiindcă eu vegetez aici, uitat, aşteptând să apară o continuare a biografiei mele… Dar cum s-apară, când individa nu dă niciun semn că ar avea de gând s-o scrie?! Modestia nu mă lasă să strig asta din vârf de acoperiş, dar sunt sigur că aşa ceva ar avea căutare! Că unul şi numai unul este Ilie Pandalie, fost tehnician-proiectant şi fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică”, inclusă în volumul Floarea de Loldilal  , la pagina 316! Şi tare-mi mai doresc un roman cu numele meu în antet, pe toate paginile fără soţ! (Pen’ că eu am soaţă, pe Neaga mea, lemnoasa mea!)


Aţi văzut că-n text sunt cuvinte îngroşate, da? Asta fiindcă articolul participă la Jocul Cuvintelor cu numărul 201.

201! Un număr predestinat pentru acest articol, căci:

  • 2+1=3, şi eu am scris aici despre 3 cărţi, două volume de autor plus o antologie;
  • 0 (zeroul dintre 2 şi 1) e cartea care nu există, cartea dedicată mie. 😦

Perioada pavconiană

clic mai sus pentru comenzi

După cum se vede, în această antologie s-a găsit loc şi pentru o povestioară de-a mea. Sunt în perioada pavconiană! 🙂

Vreau să zic că povestirile mele sunt tot alea, majoritatea scrise acum vreo 20 de ani – la fel de bune sau de proaste cum erau şi atunci. Dar acum există editura Pavcon, care a început să publice SF, iar acolo există cineva care şi-a adus aminte de născocirile mele… Şi care le apreciază. 🙂

Poveştile publicate de Pavcon sunt cele care n-au încăput în „Floarea de loldilal„, plus vreo patru scrise din 2012 încoace, plus „Între lumi”, pe care n-am trimis-o la Nemira, fiindcă e o continuare a poveştii „Aproape Îngeri”, semnată de Sergiu Someşan, şi trebuie să-i stea alături, cum îi stă acum, pentru a-i da sens. Dintre cele vechi, o parte se regăsesc şi în volumul „supra-Vieţuitorii„, publicat doar online, pe site-ul cartea.info.

Şi uite-aşa mi-am adus aminte că, înainte de Nemira, mi-a lăsat un gust amar o încercare de publicare a textelor mele în format electronic, pe care am abandonat-o în stadiul descris aici*.

Dar trecutul fuse şi se duse… Iar în viitor… poate scriu totuşi vreun roman (publicabil**) înainte de a mă ramoli. 😀


* E a doua oară când pun un link către istoria asta. Prima oară am făcut-o când m-au călcat pe bătături bârfele lansate pesemne de oarece „fani” de-ai mei din aşa-numitul fandom SF.

** Nepublicabile am două (dactilografiate pe vremea când nu eram dotată cu computer, ci cu maşină de scris).

Nu e cu loldilal, e cu… Tadalim



Matilda, sora sa geamănă (cu numele alcătuit exact aceleaşi litere ca al lui), susţine că, de fapt şi de drept, îi cheamă Tad Alim.

Oricum, important este că, dacă-i întorci numele pe dos (în oricare din cele două variante) îţi iese: Mi l-a dat* – adică „mi-a dat trupul său, spre vremelnică întrebuinţare„.


* – anagrama asta a ieşit din pură întâmplare, eu am descoperit-o abia azi! 👿

Ce-ar fi să…?



Am descoperit oarece produse interesante:

kdeco.ro

Şi m-am întrebat ce-ar fi să scriu despre lupta loldilalului cu cei care-l criogenează?

Şi/sau cu cei care-l pun în terarii?

kdeco.ro

Sau pur şi simplu despre loldilal ca plantă decorativă, care devorează câte-un invitat la fiecare petrecere?

Dar despre aşa ceva cred că s-a mai scris. Doar că nu-mi amintesc cine a scris. Nici unde – în ce roman, în ce povestire.

Am citit multe romane şi povestiri pe care le-am [cam] uitat. Dar cred că nu sunt singura căreia i se întâmplă.

Şi nici singura tentată să tot cumpere cărţi noi. De exemplu profitând de promoţii ca asta.

nemira.ro%20

Sau de Black Friday:

elefant.ro%20

Dezvăluiri de vrăjitoare (4) – Marghioala lu’ Huhurezu către ăia de le e frică să rupă lanţu’

Nu trimiteţi mai departe, dragii babei! Nu-i stresaţi pe alţii! Trimiteţi înapoi, stresaţi-i p-ăia de v-au stresat pe voi!

Uite aşa:

Abarum-bacala-tram-blele, lanţul s-a rupt în mâinile mele! Eu am zile bune. Tu o să ai belele! Belele urâte şi grele, dacă nu trimiţi ameninţarea ‘napoi, scurt pe doi! Nu aştepta, zău aşa, c-ajungi schilod/schiloadă şi nărod/năroadă, cerşind la cap de pod, cu picioarele retezate, c-o mâna pe jumătate, înecat/înecată-n în pişat şi căcat, şi cu asta am terminat, afurisit/afurisită să fii dacă nu faci aşa, s-ai bale la gură şi nasu-n hazna!!! Şi n-ai decât să blestemi cât oi vrea, mie nu-mi pasă şi nu-mi va păsa, eu sunt oglindă şi reflect tot, tot tu o s-o iei peste bot!!! Baracoro-corot-coşot!!!

P.S. Chiar credeţi că trimite vreun sfânt ameninţări? Misiva ceea-i scrisă pe talpa iadului, prostovanilor, cu nectar smolit!

Pedeapsă sau privilegiu?

(de la motanul Pandalie cetire)

Presupun că nu [prea] e corect să profit de jocul iniţiat de Zina ca să vă bag pe gât un citat din cărţulia mea – şi anume din povestirea „Revelion cu scăunel şi pisică” – dar conţine o întrebare pe care mi-o pun adesea şi care, într-un fel, a inspirat textul, şi mi-ar plăcea să aflu ce răspuns îi dau alţii.

Dezvăluiri de vrăjitoare (3) – Marghioala lu’ Huhurezu către popor

Ţineţi minte, dragii babei, ţineţi minte că, oricum ar fi piesa şi pe orice scenă s-ar juca, la urmă pică o cortină grea, o ploaie de gheaţă care stinge cât ai clipi tot ce se cheamă patimă aprinsă, ascunde, prin cufundare de-a valma în somn etern, faimă, avere, idealuri, orgolii, invidii, duşmănii, iubiri, lacrimi, izbânzi… şi lasă-n hoitul putred doar viaţa viermilor de-l mistuie.



Cu duzina de cuvinte îngroşate aci s-au mai jucat şi alţii. O să daţi de ei la Eddie, într-unul din viitoarele tabele ale jocului cu nr. 105.

Ciot de… Ocom’Or

Ger, zăpadă, polei, ţurţuri, vânt… Superb alb polar, iarnă faină… Când ai parte de ea, e numai bună ca să stai în casă, simţind din plin cele 30 de grade Celsius de lângă gura deschisă a sobei, privind aburul înălţat din mămăliga fierbinte (făcută de altcineva) sau din cana cu ceai, gândindu-te, fără vreo legătură cu ceva anume, că n-ai mâncat niciodată piure de castane şi depănându-ţi, tu ţie, o poveste dintr-un tărâm al frigului etern:

Salopetă de blană cu glugă, cizme cu crampoane, cojoc miţos, mască de ger, lanternă-n mijlocul frunţii, lanternă în piept, lanterne-n palme. Aşa arată Dyus.

Aşa arată toţi cei care viermuiesc în jurul motosăniei. Unii o ancorează împlântând în gheaţă două duzini de crampoane cu gheare lungi, alţii  o înconjoară cu parazăpezi meşterite din pânză impregnată cu grăsime de zgor şi fixată temeinic de ţăruşi ciopliţi din oase de urs chel. Au semnele lor, care le spun limpede că se va stârni furtuna, şi nimeni nu vrea ca imensul vehiculul care le e unicul adăpost să fie troienit după ce va fi fost împins încoace şi încolo în timpul popasului de noapte. …Ca şi cum n‑ar fi noapte tot timpul! De fapt, ei îi spun popas de somn!

– Verificaţi şi călăuza! porunceşte Dyus. Apoi se îndreaptă către Zan’nuz, care adastă în coasta motosăniei, cu umerii căzuţi şi cu braţele – şi-aşa cam lungi – atârnând ca ale unei momâi dezarticulate. Stinge-ţi lumina de pe frunte şi priveşte stelele, prinţule! îl îndeamnă. E vremea să te învăţ să-ţi alegi singur calea. Ascultă‑mă cu atenţie! Pe-aici e bine să fii întotdeauna în stare să stai numai şi numai pe picioarele tale.

– Stelele… Stele şi iar stele, niciodată soare…, bodogăneşte Zan’nuz, abia mişcându-şi buzele in spatele măştii de ger. O mască cu adevărat princiară, din blană de zgor argintiu, ale cărei lentile-oglindă – incasabile – îl scutesc de istovitorul efort de a ascunde deznădejdea statornicită în privirea lui de fiară exilată, după ce a fost îndelung hăituită. De fiară care încă nu îndrăzneşte să creadă că hăitaşii i-au pierdut urma.

Acesta a fost un ciotuleţ de poveste. Doar nu vă aşteptaţi din partea mea să vă spun una întreagă*! 😛 O să citiţi restul când o să termin trilogia Ocom’Or (presupunând c-o s-o termin vreodată).

Căutaţi poveşti cu cap şi coadă în tabelele lui Eddie.


* Am totuşi şi de-astea, în volumul Floarea de Loldilal.

Dooria



În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.

Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.

Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.

— Mrrra, mrrra, mrrra.

De trei ori.

Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.

Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a  deschis  încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră trupul alb ca zăpada. Nu purta decât un pantof – ca ancoră, fiindcă întreaga sanie îi era toc. Avea şi cataramă, pe care am văzut cum a desfăcut-o pisica, strecurându-şi gheara într-un loc anume.

Piciorul a fost eliberat şi privirea bărbatului de pe capra saniei s-a umplut de o spaimă adâncă – angoasa temnicerului care se teme c-o să fugă de sub paza lui cel mai mare nelegiuit al tuturor timpurilor.

De data asta am avut impresia că pisica mai degrabă grohăia decât miorlăia.

— Mgrrroh, mgrrroh, mgrrroh.

Tot de trei ori. Ca şi cum l-ar fi mustrat, ca un grof dezgustat de-o slugă slabă de înger.

Dooria n-avea cum să fugă. De sub paza pisicii negre a Vrăjitorului Zolt nu scăpa nimeni. Femeia care-şi bătuse joc de dragostea lui n-avea nicio şansă.

Şi nici nu părea dornică să fugă. Nu părea să ştie ce era cu ea, unde era, ce i se întâmpla. A coborât din sanie şi a intrat în zăpadă, desculţă, dezbrăcată, părând să nu simtă frigul şi mergând ca hipnotizată, pe urmele pisicii, către blocul de gheaţă.

S-a oprit în faţa lui şi-n faţa lui Zolt. Şi chipul de gheaţă a deschis ochii. Ochi vii.

— Trezeşte-te, a spus Vrăjitorul, şi femeia s-a cutremurat, iar pe obrajii de gheaţă s-au prelins două lacrimi roşii.

Roşii ca sângele.

— Doi din ultimii lui trei stropi de viaţă, a spus Zolt.

Femeia a oftat.

Un „of” cum nu mai auzisem, prelung, ca un şuier de vânt.

— Şi Ea e vrăjitoare, am auzit şoapta mamei.

— Dar El e mult mai puternic, l-am auzit pe tata răspunzându-i.

— Degeaba, a râs Zolt, răsuflarea ta nu poate să-l ajute astfel, oricâtă dragoste ai pune-n ea. Acum e sloi, şi moartea o să-l preschimbe-n piatră. Iar tu poţi să mori cu el, sau să trăieşti cu mine. Iubindu-mă aşa cum l-ai iubit şi trădându-l aşa cum m-ai trădat. Ai loc în îmbrăţişarea sloiului. Strecoară-te acolo şi sărută-l. Sărută-l cu dragoste pentru el şi o să-ţi soarbă viaţa. Veţi fi piatră împreună. Sărută-l cu dragoste pentru mine şi o să-i sorbi viaţa. Vom fi vii împreună.

Ea s-a întins către scobitura din blocul de gheaţă fără să stea pe gânduri.

— Ajută-mă, a şuierat, şi Vrăjitorul şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre ea fără s-o atingă, şi a fost ca cum nişte mâini nevăzute ar fi săltat-o, aşezând-o cu gingăşie în locul care-o aştepta, dăltuit anume pe măsura ei.

Dooria a cuprins capul cioplit cu braţul şi şi-a lipit gura de a lui, şi din ochiul încă viu din gheaţă s-a mai prelins o lacrimă de sânge.

El moare, dar ea? Pentru cine o fi fost dragostea cu care l-a sărutat? m-am întrebat, chiar în clipa când buzele li s-au desprins.

Pe urmă am văzut cum gheaţa începea să fie piatră, am văzut cum şi-a culcat Dooria obrazul lângă al bărbatului ucis, am văzut cum carnea începea să fie piatră…

— Nuuu! am urlat, îngrozit, eu singur, pe când toţi ceilalţi tăceau, de parcă ar fi împietrit şi ei.

— Taci, uita-te-ar moartea! a strigat Zolt, ţintuindu-mă cu o privire rea.

Şi moartea m-a uitat.

Azi, nimeni nu mă crede când spun că am o mie de ani. Şi nimeni nu mă crede când spun că povestea Dooriei nu e legendă, ci purul adevăr.


După ce mi s-a năzărit s-aleg 12 cuvinte şi să propun o temă/poză (găsită aici) pentru jocul cuvintelor cu numărul 67 (din sezonul II), n-am putut să rezist provocării lansate de mine însămi, am şi scris – în grabă, pe nerăsuflate, simţindu-mă vinovată fiindcă scriu în loc să traduc…

Poate că într-o bună zi o să cizelez povestea, poate o s-o şi lungesc… Între timp (după revelion, probabil), veţi găsi, în tabelele lui Eddie, linkuri către texte (în proză sau versuri) care nu vor fi fost scrise de mântuială, ca acela de mai sus.

Destăinuiri de vrăjitoare (2) – Cruci de piatră

Io, maică, mi-s Marghioala lu’ Huhurezu, vrăjitoarea, deh. N-am nicio treabă cu poveştile cu loldilalu’, da’ sper că aveţi ţinere de minte şi ştiţi că m-aţi mai văzut pe-aci.

Azi vreau să vă zic că, deşi mi-s bătrână şi mulţi dintre ai mei s-au dus pe cealaltă lume, io nu mă duc prin cimitir. Fiindcă pe potecile alea dintre morminte n-a pus nimeni pietriş şi pe la noi plouă des, te umpli pe-acolo de glod, ori te mai împiedici când dai de câte-un şanţ… Iar la vreme de iarnă aluneci pe gheaţă fără să-ţi pui vreo de-aia, vreo patină, parcă aşa-i zice. (Mi-am cumpărat cărţi, maică, şi-am început să-nvăţ cuvinte noi. Pe-alea mai grele – obsesie, secvenţe – le scriu cu cărbune pe peretele din spate al magaziei, ca să-mi intre mai bine în scăfârlie.)

Şi, oricum, maică, acolo, în pământ, nu-s decât nişte ciolane putrezite. Sufletele s-au dus la Ăl de Sus, sau la ăi de jos. Da’ io mă am bine şi cu îngerii, şi cu încornoraţii. Ştiu cum să-i rog să lase sufletele de mi-au fost dragi – şi io lor, şi ele mie – să vină să mă vază.  Dacă vin ziua, aşteaptă în stuf, lângă balta din spatele casei, ori în lanul de porumb de-alăturea. Şi-mi dau de ştire că-s acolo – prin pisici. Am trei, negre toate, cu ochii verzi care se fac galbeni când simt suflete moarte prin preajma casei.  Iar când se înnoptează, umbrele vin şi-mi bat la geam pe rând, şi stau, pe rând, de vorbă cu toate.

Şi străbunica, aia de-a fost a mai mare farmecfăcătoare din tot ţinutul, m-a învăţat cum să fac ca să pot sta de taclale cu ei toţi şi ziua. Aşa că l-am tocmit pe Ion, pietraru, să-mi facă cruci de piatră mititele, cu numele morţilor mei pe ele, şi-o să le înfig pe toate într-o ladiţă cu pământ aşezată la geam, printre ghivecele cu flori. Şi-o să pun pe fiecare cruce câte-o cunună de levănţică. Nu-ş’ de ce trebuie să fie de levănţică, da’ străbunica a zis că un suflet mort nu poate sta ziua printre cei vii decât în cruce pe piatră,  cu numele lui pe ea şi cu cunună din asta. Şi că poate sta acolo cât vrea el, dar nu mai mult decât vrea ăla care-a pus levănţica.

Şi cu asta basta. Despre taclalele mele cu sufletele bunilor şi străbunilor o să vă povestesc altădată. Acum cătaţi alte poveşti prin în tabelele lu’ Eddie, că poate-aveţi noroc să le găsiţi.

Io nu vă mai arăt decât un desen în cărbune, făcut de străbunica, fără cărbune, cu mâna ei de fum, pe perete, lângă cuvintele mele noi. Că mă tot întreb ce-o fi înfăţişând. Poate-mi daţi niscaiva răspunsuri, să mă scăpaţi de obsesie, să nu mai văd într-una asta în secvenţe de coşmar!

ghici