Adică fragmentul despre care e vorba aici şi aici:
Harald ascultă cu detaşare pocnetul uşii trântite de Valana. La urma urmelor, bine că nebuna plecase! Doar nu-l chinuia dorul de ţicniţi – îngrijise din ăştia o viaţă întreagă –, ci gândul că greşise faţă de Cesare, că îl subestimase, că îl jignise…
Din ce în ce mai ros de remuşcări, se foi în pat preţ de vreo oră, se ridică buimac, se îmbrăcă în grabă, coborî în holul hotelului, unde împărtăşi pentru câteva minute entuziasmul gloatei încă numeroase, apoi ieşi ca să dea buzna pe calea rulantă ultrarapidă, de care se lăsă purtat, fără ţintă, vreme îndelungată.
*
Într-o metropolă în care toată lumea parcă înnebunise, Valana părea să fie, în afară de el, singura persoană cu mintea întreagă. Singura la fel de nedumerită ca el de urcarea subită a lui Cesare pe un tron până atunci inexistent, de unde domina întreaga Zonă Colonizată. Cu toate astea, Musih nu avea câtuşi de puţin chef să recunoască, fie şi numai în sinea lui, că deducţiile Valanei fuseseră corecte; prefera să considere că totul se datora numai şi numai hazardului. Confirmarea presupunerilor ei fusese o simplă întâmplare. Dar cert era că primarul aproape înnebunise de fericire fiindcă i se ivise ocazia de a-i fi de folos unui Fagiano şi le dezvăluise nu numai adresa lui Salvadore Vasquez, ci şi întreg conţinutul dosarului său, din care reieşea că era vorba, şi în lumea lui Cesare Cezarul, tot de un promotor înfocat al paranormalului şi al ştiinţelor de frontieră, iar Salvadore îi invitase în locuinţa sa imediat ce îi comunicase Valana, prin intermediul sofisticatului interholofon de la intrare, că deţineau dovezi incontestabile despre existenţa lumilor paralele. Şi le ascultase relatările aninându-şi de buzele lor nişte ochi hămesiţi, de avar care, în aşteptarea cheilor tezaurului, contemplă holograma comorii.
— Va să zică, sunteţi absolut sigur că veniţi dintr-o lume în care Magnificenţa Sa e doar un anonim? Că aţi trăit, separat dar în mod similar, experienţa unui transfer în lumea noastră? îi întrebă după un răstimp în care zâmbetul îi fusese când larg şi entuziast, când timid şi sceptic. Nu ştiu dacă mă-nţelegeţi, sunt extrem de tentat să vă cred, şi îmi doresc din tot sufletul s-o pot face fără rezerve, dar n-am altă dovadă decât cuvântul dumneavoastră, care ar căpăta mult mai multă greutate dacă l-aţi transforma în jurământ. Deci n-aş vrea să vă simţiţi jigniţi…
— Vă înţelegem perfect, stimate domnule Vasquez, îl asigură Valana. Eu una jur cu plăcere.
— Si dumneavoastră, domnule Fagiano?
— Sigur, jur şi eu. De ce n-aş face-o?
— Vă mulţumesc, zâmbi Salvadore. Apoi adăugă, cu aerul unui tată bucuros că mai are încă ce-şi învăţa fiul: Observaţi că am evitat să folosesc apelativul „excelentă”. Îmi dau seama că, deocamdată, vă şochează. Dar, dacă veţi rămâne mai mult în universul nostru, sau dacă, cine ştie?, chiar veţi dori să nu-l mai părăsiţi, va veni o vreme când veţi fi mai mult decât mândru că vi se recunoaşte apartenenţa la clanul Ilustrisimului nostru Cezar.
— Nu mă-ndoiesc, se grăbi Musih să-i dea dreptate. De ce l-ar fi contrazis pe omul care era poate în stare să-l trimită înapoi, ACASĂ — sau poate măcar cunoştea pe altcineva capabil s-o facă? Doar că noi nu-i aparţinem acestui univers şi, ştiţi, nimic nu se compară cu locul de baştină, aşa că eu îmi visez întoarcerea…
— Dar nu înainte de a cunoaşte această lume şi de a ne face cunoscuţi de ea, interveni Valana, afişând surâsul fermecător cu care încercase să trezească şi bunăvoinţa holodecoratorului.
Salvadore îi făcu cu ochiul.
— Celebritatea dumneavoastră, dragi prieteni, va da un luciu nepieritor celebrităţii mele. Poate va atrage chiar şi preţioasa atenţie a Magnif…., lansă, gesticulând amplu, şi încremeni pe neaşteptate, cu gura întredeschisă şi cu dreapta înălţată la nivelul capului, ca şi cum ar fi dorit să-şi etaleze degetele lungi, răsfirate cu preţiozitate.
— Asta ce mai e? se sperie Musih. Ce dracu’ se mai întâmplă?
— Nu… nu ştiu, bâigui Valana, care tocmai simţise pisica rigidizându-se. Uite, şi Solange…
— Poate suntem transferaţi din nou, presupuse Musih, cu vocea vibrând de speranţă. Înapoi, ACASĂ!… Sau undeva, aiurea? adăugă, pleoştindu-se.
— Nu… nu ştiu. Harald n-a încremenit aşa. A fost altfel…
— Mda, oftă Musih, şi cu Fiorello a fost altfel… Dar Pufulete? îşi aminti el. Te-ai uitat numai la Harald? N-ai văzut ce se-ntâmpla cu Pufulete?
— Păi…, se fâstâci oarecum Valana. Nici când fac dragoste, nici când îmi leşină un om în braţe, nu mă uit la pisică. De-aia şi credeam c-a venit de DINCOLO, cu mine…
— Mda, normal…., comentă Musih, cu gândul la lipsa de pudoare cu care-i descrisese ea lui Salvadore în ce împrejurări leşinase Harald.
— Trăieşte, îi bate inima, anunţă fata, cu urechea lipită de trupul pisicii.
— Să-l verificăm şi pe el, spuse Musih, apropiindu-se de Salvadore şi prinzându-i încheietura mâinii stângi între degete. Pulsul pare absolut normal, constată, privindu-şi ceasul moştenit, printr-o filieră complicată, de la unul dintre întemeietorii clanului. Intrase de curând în posesia lui şi şi-l încrustase personal în butonul de la manşeta stângă.
— Dar nu-şi revin – şi nu pricep de ce! exclamă Valana, cu ciudă, ca şi cum totul ar fi fost o înscenare menită să-i strice ei ziua. Cu Harald n-a durat atât…
— Ai mai spus că n-a fost la fel cu Harald! Iar acum se-ntâmplă altceva. Mai bine i-am lăsa aici şi am şterge-o. Nu mă simt deloc în siguranţă.
Valana îl privi crunt:
— Eşti nebun? N-o abandonez pe Solange!
— Sunt lucid. Spre deosebire de tine. Nu pricepi că nu-i Solange a ta?
— Se poartă ca şi cum ar fi! Şi e singura pe care-o am!
— Vrei să zici că se purta! Cine ştie ce-o să facă după ce-o să-şi revină?… Dacă o să-şi revină…
— Asta o s-o aflăm, spuse apăsat Valana. Cel puţin eu o s-o aflu. Fiindcă nu mă mişc de-aici până nu se trezesc amândoi. Crezi că mă tem de-un sfrijit ca Vasquez ăsta şi de-o pisică? Sau că nu mă descurc fără prezenţa ta preţioasă?
— Deduc că te simţi minunat printre ţicniţi, fără nimeni care să gândească la fel ca tine…, făcu Musih, suav şi insinuant.
— Dacă gândeşti la fel ca mine, stai jos, taci şi aşteaptă. Vasquez e un tip cu mintea deschisă. O să putem discuta cu el despre… catalepsia asta.
De ce nu plec? se întrebă Musih. De ce nu mă-ntorc la Marţianul Fericit şi la noua Marsha, cea drăgăstoasă? La naiba, îşi răspunse, ăia sunt fie nebuni, fie străini… Asta e doar încăpăţânată!
— Era un tip cu mintea deschisă, sublinie, ca să-şi îndulcească înfrângerea.
Apoi se întinse, cu un aer sfidător, pe o sofa joasă, pe care o ochise de la bun început şi o tot privise, cu jind şi pe furiş, cât stătuse pe scaunul tare şi înalt – o adevărată piesă de muzeu de antichităţi – oferit de gazdă.
*
Într-un târziu, Harald îşi dădu seama că ajunsese în apropierea spaţioportului şi, imediat, găsi şi ideea salvatoare: trebuia să plece la Viena, Terra, să implore personal iertarea Magnficenţei Sale.
Spre ceea ce considera norocul lui, interplanetarul Marte-Terra pleca abia peste o jumătate de oră, şi încă mai exista un bilet disponibil, pe care se grăbi să-l achite. Apoi socoti că-şi putea petrece cinci sau chiar zece minute la bar, unde comandă un suc de cochilie, având grijă să specifice că era vorba de cochilia originală, de melc de pe Europa, nu de surogatul sintetic. Fu servit cu promptitudine, sorbi, încântat, mai mult de jumătate şi dădu s-aşeze paharul pe masă. Dar încremeni la jumătatea gestului, parcă transformat de un blestem în stană de piatră.
Robochelnerii sesizară că toţi clienţii intraseră, simultan, în stare de inactivitate, dar nu reacţionară în niciun fel, fiindcă nimeni nu se gândise vreodată să-i programeze pentru a face faţă unei asemenea situaţii.
Strania catalepsie nu-i cruţă nici pe pasagerii deja instalaţi în interplanetar. Dar nici asta, nici faptul că nu fuseseră ocupate toate locurile, nu avea nimic de-a face cu rutina inscripţionată în creierul rudimentar al pilotului automat, care ştia doar că, atâta timp cât nu primea indicaţii contrare de la puţinele persoane autorizate, trebuia să respecte orarul.
*
— Cred într-unul Cazare, Magnificul, Omul Nepereche, Iubitul şi Slăvitul Cezar, Binefăcătorul Omenirii, care îşi istoveşte Preastrălucita Minte gândind pentru noi toţi şi care, în marea Sa îndurare, ne dezvăluie nouă, celor neştiutori, ce este Binele şi ce este Răul.
Cred într-una, singură, de neînfrânt şi de neegalat, Inteligenţă: a Magnificenţei Sale, Cezare Cezarul, Ocrotitorul şi Diriguitorul, Împăratul-dintotdeauna-aşteptat, a Cărui lumină nu va avea sfârşit, oricâte veacuri fi-vor să mai fie!
Salvadore Vasquez îşi revenise pe neaşteptate şi începuse să psalmodieze, continuându-şi, cu naturaleţe, gestul început ca însoţitor al altor vorbe.
Prea surprinşi ca să-ncerce să-l întrerupă, Valana şi Musih îl ascultară resemnaţi, mulţumindu-se să-şi întâlnească privirile dezamăgite, ocazie cu care Musih observase, cu coada ochilor că şi pisica se desţepenise şi torcea, pare-se pe deplin satisfăcută şi de ospitalitatea braţelor stăpânei sale, şi de vorbele cântate ale lui Salvadore.
— Sunteţi bun, domnule Vasquez, îndrăzni Valana, după ce se convinse că el terminase, să le explicaţi unor străini neştiutori ce-nseamnă toate astea?
— O, da, fireşte, răspunse Salvadore, regăsindu-şi surâsul părintesc. A fost profesiunea noastră de credinţă, pe care-o purtăm în inimă şi-n gând dintotdeauna şi o rostim ori de câte ori ne-o cere prea plinul sufletului. E un imbold irezistibil – de fapt, ar fi păcat să-i rezistăm, căci e vorba de o trăire unică, de momente în care comuniunea noastră, a tuturor, devine aproape materială, iar liantul ei, dragostea pentru Magnificul Cezar, ne dăruieşte extazul.
— Şi întotdeauna sunteţi cuprinşi mai întâi de catalepsie? întrebă Valana, încurajată de răspunsul lui binevoitor.
Salvadore tresări, surprins.
— Catalepsie? Ce vreţi să spuneţi? se miră cu răceală.
Musih îi aruncă Valanei o privire grăitoare, sperând c-avea să priceapă şi să renunţe la întrebările directe în favoarea unei tactici de învăluire abordate cu diplomaţie. Dar fata îl ignoră – propria ei logică susţinea că Salvadore era capabil s-accepte straniul şi să-ncerce să explice inexplicabilul – şi spuse:
— Poate n-am ales termenul potrivit…
— Evident, încercă Musih să intervină, e vorba de o neînţelegere…
— … dar fapt este, continuă Valana, ridicând vocea ca să-l acopere, că dumneavoastră şi Solange a mea aţi fost ţepeni ca nişte statui timp de douăzeci de minute.
Faţa lui Salvadore se lungi, apoi căpătă o expresie glacială.
— Interesant, comentă, cu vădită dezaprobare. Domnule Fagiano, aţi observat şi dumneavoastră acea împietrire la care se referă domnişoara Lanoux?
Dacă spun că minte, încurc urât toată tărăşenia, se gândi Musih, după care pronunţă un „da” răspicat.
— Cred într-una, singură, de neînfrânt şi de neegalat, Inteligenţă, declamă Salvadore, apoi, devenind conştient de stupoarea celor doi tineri, se grăbi să explice: Profesiunea de credinţă e tot timpul în mintea mea. E o omniprezenţă benefică, îmi dăruieşte atâta beatitudine, încât nu pot să nu rostesc câte un fragment. Vă plâng fiindcă această fericire supremă vă e inaccesibilă – şi fiindcă se pare c-aveţi halucinaţii, adăugă, cu sobrietate. Trebuie să-nţelegeţi şi să acceptaţi asta. Presupun că e o consecinţă a transferului al cărui obiect aţi jurat că aţi fost…
Nu poate fi vorba de o halucinaţie, se gândi Musih, privindu-şi din nou butonul cu ceas. Instrumentul a înregistrat timpul în care el a fost… absent, deci… Trebuie să-i explic asta, luându-l cu binişorul… De fapt, la ce bun să-i mai explic? Oricum, ultimul fenomen nu se potriveşte cu teoria plurităţii lumilor. Totuşi, se răzgândi, individul pare dispus să stea de vorbă şi, dacă ar înţelege că el e acela care a perceput eronat realitatea, poate că toţi trei am reuşi să deducem ce se petrece…
Respiră adânc, ca şi cum cuvintele potrivite ar fi putut fi absorbite din atmosferă, şi se pregăti să-şi înceapă pledoaria, dar Valana i-o luă înainte, combinându-şi surâsul irezistibil cu o privire candidă:
— Dragă domnule Vasquez, de ce nu vă priviţi ceasul? Veţi observa, fără îndoială, că a trecut mai mult timp decât credeaţi şi veţi înţelege că acel ceva irezistibil care v-a imobilizat – căci asta s-a întâmplat în realitate – v-a răpit, de fapt, douăzeci de minute din viaţă…
— Susţineţi o absurditate! se supără Salvadore. Nu-mi vine să cred că refuzaţi cu atâta încăpăţânare să înţelegeţi că nu puteţi avea încredere absolută în propriile senzaţii…Cred într-unul Cazare, Magnificul, Omul Nepereche…, inseră, pe ton declamator, apoi îşi regăsi firul vorbelor: Îmi pare rău, vă credeam mai destupaţi la minte, credeam că aţi priceput câte ceva ascultându-mi emisiunile – în fine, pe ale omologului meu din lumea aia, a voastră… Lumea fără Magnificenţa Sa… Doamne, ce monstruozitate!
— Totuşi, ceasul dumneavoastră ar putea lămuri…, insistă Valana.
— N-am ceas! ţipă Salvadore. Împăratul-dintotdeauna-aşteptat, a Cărui lumină nu va avea sfârşit…, murmură apoi, extaziat, şi adăugă, părând să-şi fi redobândit calmul: N-aveaţi de unde s-o ştiţi, despre timp o să vorbesc în emisiunea de mâine. Deocamdată vă pot spune, pe scurt, că timpul nu e ceea ce credem noi şi că modul în care ne-nchipuim că-l măsurăm nu e decât o aberaţie. Aşadar, ce fel de dovadă poate fi ceasul, această maşinărie inutilă?
— Dar încrederea absolută în propriile senzaţii? se hazardă Musih. De ce susţineţi că ale noastre ne-au înşelat? Numai fiindcă sunteţi sigur că ale dumneavoastră au reflectat în mod corect realitatea?
Salvadore râse – piţigăiat şi răutăcios.
— Aţi ghicit, domnule Fagiano! Fără să vreţi, aţi rostit adevărul. Căci – gândiţi-vă puţin, ce naiba! – au sunt eu savant care explorează limitele normalului, un tip cu discernământ… care, în marea Sa îndurare, ne dezvăluie nouă, celor neştiutori, ce este Binele şi ce este Răul… spre deosebire de doi, nişte puştani confuzi, care n-au habar nici măcar pe ce lume sunt…
— Dragă domnule Vasquez, susură din nou Valana, de ce vă enervaţi? De ce nu încercaţi să raţionaţi cu calm, să vă gândi că noi suntem doi, iar dumneavoastră, cel convins că amândoi avem halucinaţii, sunteţi numai unul…
Lui Salvadore i se bulbucară ochii şi începură să-i tremure colţurile gurii.
— Mă ameninţi? zbieră. Sunteţi doi nebuni periculoşi, vicleni, aţi pătruns în casa mea prin înşelăciune!
— Liniştiţi-vă, spuse Valana, punându-i mâna pe braţ. M-aţi înţeles greşit, nu v-am ameninţat, am vrut doar să…
— Nu m-atinge! ţipă Salvadore, făcând un salt înapoi şi rotindu-şi ochii cu frenezie până când descoperi ceea ce căuta: o telecomandă de dimensiuni medii, rătăcită printre câteva amulete stranii, pe colţul biroului său.
O înşfăcă în urma unui al doilea salt şi urlă în microfonul ei, cu sufletul la gură:
— Apartament, capturează străinii!
Lucru’ naibii la casa popii, diagnostică Musih, simţindu-se dintr-odată imobilizat. Aerul din jurul lui părea să se fi solidificat brusc, dând naştere unei cruste invizibile, a cărei atingere răcoroasă şi catifelată era extrem de plăcută, dar care era mai rigidă decât… Abandonă căutarea unui termen de comparaţie, hotărând că, în universul cunoscut, fie el şi multiunivers, ceva mai rigid nu putea exista.
— Ce mă-sa mai e şi asta? o auzi pe Valana înjurând, şi îi văzu ochii rostogolindu-se cu disperare, ca şi ai pisicii, care o acompania miorlăind îngrozită.
— E ultima noutate în domeniul protecţiei domiciliului, o găselniţă, un prototip pe care am cinstea să-l experimentez în premieră. Şi ţine, nu? chicoti Salvadore. Acum pricep de ce-aţi pătruns aici făcând uz de sperjur! exclamă apoi, fără nici-o pauză, ca şi cum noua lumină în care vedea lucrurile ar fi izvorât tot din invenţia experimentată. Vreţi să mă debusolaţi ridiculizându-mi propriile teorii. Este că m-am prins? Şi că v-am prins? Este!… Iubitul şi Slăvitul Cezar, Binefăcătorul Omenirii… Şi ştiţi ce mai este? Nu vă dau drumu’ până nu-mi spuneţi cine v-a trimis, aşa-zisul profesor Colby, sau aşa-zisul profesor Zavoli? Care dintre aceşti doi impostori v-a expediat pe capul meu? Şi din ce ospiciu v-a ajutat să evadaţi, ticniţilor?
— Savantul tău cu mintea deschisă suferă de mania persecuţiei, Valana, zise Musih printre dinţi, fără să-ncerce să-şi ascundă ranchiuna. Cât despre teoriile lui… Rahat! Şi încă duhnind de la o poştă! Plus că e mult mai iresponsabil decât majoritatea iluştrilor săi confraţi. Altfel nu m-ar trata astfel pe mine, pe un Fagiano! azvârli, plin de sine, ceea ce descoperise de curând că-i putea servi drept atu imbatabil.
— Un Fagiano! îl maimuţări Salvadore. Ia te uită cu ce-i dă prin capul lui sec să se-mpăuneze! Îţi închipui că poţi fi apreciat pentru o simplă legătură de rudenie, profitorule?… Cred într-unul Cazare, Magnificul, Omul Nepereche…, susură din nou, apoi expresia solemnă pe care-o arborase pe neaşteptate dispăru la fel de brusc, ca şi cum i-ar fi căzut masca de pe strâmbătura ironică de mai înainte.
În acelaşi timp, vocea i se gâtui, pierzându-se în chicotitul nervos şi piţigăiat pe care Musih îl mai remarcase, şi, după ce schiţă un gest obscen, părăsi încăperea.
*
— … ne dezvăluie nouă, celor neştiutori…, murmura Harald, şi i se părea firesc că toţi cei care, alături de el, se îndreptau spre interplanetar rosteau din când în când, cu glas tare, cuvinte din crezul derulat fără încetare în mintea lui, ca un fundal muzical de o inegalabilă frumuseţe.
La fel de firesc li se păru, tuturor, să se instaleze în interplanetar fără să-şi considere că ar fi fost necesar să-şi ridice ochii către holograma identificatoare, care pulsa deasupra lui, schimbându-şi culoarea din două în două secunde: Marte-Europa.
Câţiva, puţini, observară că le-o luaseră ceasurile razna şi se grăbiră să le dea cu douăzeci de minute înapoi, înjurându-i cu sete pe producătorii acelor aparate infecte.
Iar interplanetarul se desprinse de Marte, ca şi cel dinaintea lui, cu jumătate dintre locuri neocupate, căci o parte dintre cei care doreau să ajungă pe Terra plecaseră deja, iar cei care aveau ca destinaţie satelitul lui Jupiter erau convinşi că interplanetarul lor avea să plece abia peste douăzeci de minute.
*
— Valana! ţipă Musih. Potoleşte odată mâţa aia! Cred că miaună de cel puţin trei ore! Probabil a-nnebunit. Şi eu o să-nnebunesc dacă nu tace!
Valana nu ştia de câte ore mieuna pisica. Poziţia în care fusese imobilizată nu-i permitea să-şi vadă ceasul. Dar ştia că spaima cumplită – Biata Solange, trebuie să fie groaznic pentru ea, care nu înţelege! – o făcuse să-şi împroaşte toate necurăţeniile. Şi, în strâmtul lor înveliş comun, reuşiseră cumva să se prelingă, toate, în braţele Valanei, care se simţea mai nenorocită ca niciodată… Udă şi murdară, torturată de numai de miorlăiturile de neostoit, ci şi se mirosul de nesuportat şi, pe deasupra, urându-se – ba mai rău, dispreţuindu-se – pe sine însăşi şi din cauză că se înşelase în privinţa minţii lui Vasquez, care era oricum, numai deschisă nu, şi fiindcă nu era în stare să evadeze din capcana lui împuţită. Nu Musih, ci ea avea motive să-nnebunească! Ea, care îşi încălcase principiile vărsând, în tăcere, lacrimi de neputinţă şi dezgust, nu Musih, care profitase de rigiditatea catifelată a straniei închisori şi dormise de-a împicioarelea, ca un nesimţit, sforăind ca atare. Dormise cu tot miorlăitul bietei Solange – acum nu-i mai zicea Pufulete, ci „mâţa aia”! – şi în pofida repetatelor şi disperatelor ei încercări de a-l trezi cu strigăte insultătoare.
— De unde ştii tu când miaună, adormitule? îl întrebă, cu ciudă.
— Ştiu, ripostă el, bosumflat. Crezi m-am putut odihni? Am visat că eram imobilizat de o haită imensă de pisici care miorlăiau în draci, cu excepţia uneia, care urla la mine ca turbată: „Trezeşte-te, imbecilule!” În fine, „imbecil” era epitetul preferat, dar din vocabularul ei făceau parte şi „tembel”, „nemernic”, „nesimţit”, „dobi…”
— Ai visat ce meritai. Cum naiba poţi să dormi într-o situaţie ca asta?
— Exact aşa cum ai văzut. Am încercat să-mi refac forţele. Dracu’ ştie ce ne mai aşteaptă de-acum înainte! Şi totul numai din cauza ta, fiindcă te-ai făcut luntre şi punte ca să mă convingi de veridicitatea ideii tale tâmpite, cu lumile paralele, şi ca să m-aduci în bârlogul paranoicului ăstuia, savantul tău cu mintea luminată!
— Da, m-am înşelat în privinţa lui Vasquez, recunoscu Valana, cu jumătate de gură, dar teoria cu pluritatea lumilor e corectă. Mie-n sută! Catalepsia e un alt efect secundar al transferului nostru în al treilea univers, care-l are drept buric tot pe unchi-tău Cesare, dar în care lumea nu-i mai ridică în slăvi tot neamu’.
— Ce vorbeşti! râse amar Musih. Tot mai iei de bune teoriile nebunului?
— Nu e nebun. Doar că n-a prevăzut şi efectul cataleptic. E, probabil, un mijloc de protecţie al organismelor vii când se deschide în imediata lor apropiere o poartă între universuri… Şi tipul e mult mai mărginit decât părea… Adică, adăugă Valana, ca şi când tocmai ar fi avut o revelaţie, de ce n-ar fi mai mărginit decât omologul lui din lumea noastră?
— Te-mbeţi cu apă chioară, se înverşună Musih. Prea multe nu se potrivesc. De pildă, îmi amintesc că patriarhul clanului meu, Fiorello, după momentele alea în care era gata să leşine, ştia şi îşi reproşa faptul că, în toate discuţiile de mai înainte, îl făcuse cu ou şi cu oţet pe Casare. Ce părere ai despre asta, domnişoară teoreticiană?
— Păi, mormăi ea, încurcată, da, sigur, şi Harald îşi amintea că nu se purtase aşa cum s-ar fi cuvenit cu Magnificu’. Dar, încercă ea o reabilitare, amănuntul mi s-a părut nesemnificativ, pentru că….
— Eu zic să nu ţi se mai pară nimic, o repezi Musih. Scuteşte-mă de deducţiile tale aiurite! Dacă eşti atât de deşteaptă cum te crezi, spune cum scăpăm din celulele împuţite ale dobitocului tău de savant!
Cuvântul „împuţite” păru să înteţească duhoarea dejecţiilor pisicii, şi Valana oftă, gata-gata să fie repodidită de lacrimi.
— Îmi pare rău, Musih, se trezi spunând. Credeam că din… capcana asta pot scăpa numai sunetele, nu şi mirosurile. Ştii, în condiţii normale Solange n-ar face aşa ceva, e foarte curată…
După ce o privi nedumerit câteva clipe, Musih începu să râdă cu o poftă de care nu s-ar fi crezut în stare.
— Ce faceee?! Adică Pufulete… La tine în braţe?! Bine ţi-a făcut, fato! Şi, apropo, să ştii că nu simt niciun miros. Păcat că nu te-ai prins, „celule împuţite” a fost doar o figură de stil!
— Sigur, râzi! De asta e-n stare tot prostu’, Excelenţă! se strâmbă Valana.
— Excelenţă?! o îngână batjocoritor Salvadore, care tocmai intrase, cu un zâmbet poznaş pe figura satisfăcută. Acuş vine TFD-ul, vin excelenţii băieţi de tinichea care excelează la scosul gărgăunilor… Excelent mod… de neînfrânt şi de neegalat… de a rezolva problemele noastre, nu-i aşa, nebuneilor? Este c-am avut o idee excelentă? Am căutat-o cam mult… gândind pentru noi toţi… dar, hi hi hi, am găsi…
— La naiba, Solange înţepeneşte din nou, strigă Valana, chiar în clipa când meditaţia lui Musih pe marginea perspectivei de a ajunge în grija Trupelor Forţei Disciplinatoare era întreruptă de spectacolul înlemnirii preaîncântatului Salvadore.
— Adică slavă Domnului, se bucură el, dezmeticindu-se. Fiindcă şi savantu’ e iar stană de piatră! Şi are-n mână telecomanda aia cu care ne-a instalat atât de confortabil. Îi putem anula ordinul…
— Nu mai spune, isteţule! Te duci tu să i-i iei? Şi, chiar dac-am putea să i-o luăm, probabil că-i recunoaşte vocea…
— Probabil! repetă zeflemitor Musih. Tu şi probabilităţile tale, pe care nici măcar nu ştii să le foloseşti. Gândeşte-te, paranoicu’ cu mintea deschisă a spus că e un prototip experimentat de el în premieră, deci e foarte probabil, sau măcar posibil, să nu aibă identificator de voce. Plus că, ocupată fiind cu deducţiile logice, n-ai observat cum ţine ospitalierul domn Vasquez obiectul controversei noastre: cu microfonul spre tine!
— Cerule! se învioră Valana, prea fericită ca să-i mai pese că fusese luată peste picior. Da, e un noroc şi merită o încercare!
— Te-ai prins cam târziu, îi reproşă Musih, sperând că o pusese cu botul pe labe.
— Apartament, eliberează captivii! urlă ea, fără să-i dea atenţie, şi amândoi se pomeniră descătuşaţi – atât de prompt încât Musih, luat prin surprindere, vâsli disperat cu braţele prin aer, ceea ce nu-l împiedică să cadă pe spate.
Se ridică înjurând şi se răsti la Valana, care se repezise la Salvadore şi se chinuia să-i scoată telecomanda din mâna înţepenită:
— Ce mă-sa vrei să faci cu jucăria aia? Mai zbiară odată în ea, să se deschidă uşa, şi s-o-ntindem naibii de-aici, fetico!
— Nu plec până nu găsesc baia şi nişte ţoale de schimb, spuse ea, cu o grimasă care dădea de înţeles că n-avea de gând să se răzgândească. Dacă vrei să câştigăm timp să fim în siguranţă, ia-i tu jucăria.
— Fie, oftă Musih, simţindu-şi nasul brusc invadat de duhoarea din salopeta amplă – ultima modă la Paris, Venus – a Valanei. Într-adevăr, nu putem pleca până nu scapi de putoarea asta. Am fi arestaţi pentru transport de substanţe poluante neizolate şi producere de stress… Dar grăbeşte-te! îi strigă, în timp ce ea părăsea încăperea cărându-şi sub braţ pisica înţepenită.
De ce dracu’ nu plec fără ea? se întrebă apoi, luptându-se cu degetele înţepenite ale savantului, bine încleştate de blestemata de telecomandă. Dar o las baltă după ce scăpăm de-aici, se mulţumi să-şi promită, renunţând la căutarea unui răspuns. N-are decât să-i viziteze singură pe adoratorii ştiinţelor de frontieră. Eu mă-ntorc la Marţianul Fericit. Şi dacă ăia – din alt univers sau nu, nebuni sau nu – încă-mi mai spun „excelenţă”, şi dacă Marsha încă mai vrea să se mărite cu mine, ei bine, o să joc cum cântă ei, pentru că, la urma urmelor, nu pot spune că melodia îmi displace. Cât despre Cesare, ce-mi pasă mie că s-a metamorfozat în Magnificul Cezar? Ce-mi pasă de ce şi cum a făcut-o? Eu trebuia doar să-l silesc cumva să plătească tributul cuvenit clanului, şi asta pare-se că e o problemă care între timp s-a rezolvat de la sine, cel puţin după părerea patriarhului – aia care atârnă cel mai greu în balanţă. În concluzie, indiferent dacă mă aflu sau nu în universul meu natal, e de preferat să mă las în voia valurilor, nu să-not împotriva lor şi să mă leg la cap fără să mă doară… Na, cred că i-am rupt ăstuia vreo două degete, constată, cu o satisfacţie sadică de care nu se ştiuse capabil, intrând în sfârşit în posesia telecomenzii. Bun! Nu mai contează dacă tipu’ mişcă înainte să…
— Deschideţi! răbufni interfonul. În numele legii şi al ordinii, permiteţi accesul TFD-ului! Deschideţi în următoarele treizeci de secunde!
Altfel deschidem noi! Asta n-o mai spuneau aşa-numiţii oameni de tinichea, dar Musih ştia că aveau ordin s-o facă, folosindu-şi decupatoarele din dotare: cele două degete destinate anume acestui scop, care croiau, cât ai clipi şi în orice material, o gaură de orice dimensiuni considerabile.
Lucru naibii la casa popii! Iar m-am luat după Valana, iar am nimerit-o de minune… Ce mai, fata asta nu e nicidecum îngerul meu păzitor…
— Apartament, permite accesul, spuse, resemnat, deşi se gândise, în treacăt, că nemernicul de Vasquez merita să se-aleagă cu o uşă distrusă.
Docil, apartamentul îndeplini comanda şi în camera de primire îşi făcură apariţia, doi câte doi, şase oameni de tinichea.
Musih îi privi cu interes, fiindcă până atunci nu mai avusese niciodată ghinionul să-i vadă de la o distanţă atât de mică.
Erau exact de înălţimea lui, dar creau impresia de masiv, de pătrăţos, din cauza corpului dintr-o singură bucată, un paralelipiped cu luciu metalic de care erau articulate membrele – câte un cilindru pentru fiecare braţ, antebraţ, gambă şi coapsă, câte trei tije de aceeaşi lungime pentru fiecare deget al mâinii şi câte o talpă cu vârf ascuţit (ca fierul de călcat al stră-stră-stră-bunicii, unul dintre cele mai vechi bunuri ale clanului) pentru fiecare labă a piciorului. Iar capul, un elipsoid turtit dorsoventral, era fixat direct de trunchi printr-o articulaţie translato-sferică.
Prima pereche se opri la un pas de Musih.
— Unde sunt intruşii imobilizaţi? întrebă omul de tinichea din dreapta – şi Musih deduse că era şeful, al cărui simulacru de creier, fiind ceva mai puţin rudimentar, făcea legătura între pupitrul de comandă din secţia de poliţie şi tărtăcuţele celorlalţi membri ai echipei.
— El e, îi răspunse, arătându-l pe catalepticul Salvadore.
— Un bărbat…, inventarie liderul tinichelelor, făcându-le semn celorlalţi să-l salte pe savant, şi doi dintre ei îl înhăţară, fără menajamente, de umeri şi de picioare. … o femeie şi o pisică, adăugă robotul, pe un ton vag interogativ, fixându-l pe Musih cu două din cele patru semisfere proeminente care-i erau ochii.
— Ăăă…, se bâlbâi tânărul, simţindu-şi spulberată cu brutalitate plăcerea de a-l vedea pe Salvadore scos din propriul său apartament ca un balot oarecare. Ce fe-femeie? Ce pisică? E vorba de o neînţelegere…
— Ne-în-ţe-le-ge-re, silabisi liderul, mişcându-şi capul ca şi cum ar fi panoramat încăperea. Cer legătura cu Controlul, anunţă. Termenul e ambiguu, depăşeşte…
— Femeia şi pisica au fugit, se grăbi Musih să explice, temându-se că robotul avea să le transmită imagini coordonatorilor săi, care şi-ar fi dat cu uşurinţă seama că el nu semăna cu reclamantul Vasquez. Urmăriţi-le!
— Numai controlul dă ordine, specifică impasibil robotul, chiar în clipa în care Valana, îmbrăcată într-o rochie prea largă şi tot cu Solange sub braţ, dădea buzna în încăpere.
— Femeie şi pisică, le identifică unul dintre ceilalţi oameni de tinichea rămaşi în apartament., în timp ce Musih deducea că Salvadore avea o nevastă – sau o amantă – grasă.
— Corect, în cuviinţă liderul, repetând semnul de mai înainte. Apoi, sucindu-şi capul către Musih, spuse, fără nicio intonaţie: Regret. Controlul nu răspunde. Deci ordinele anterioare sunt valabile.
— Musih, fă ceva, zbieră Valana, zbătându-se, căci doi roboţi se străduiau s-o ridice ca pe Salvadore, iar al treilea îi luase deja pisica.
Lucrul’ naibii la casa popii, repetă Musih ceea ce părea să devină laitmotivul zilei, privind disperat telecomanda. Ce să spun ca să imobilizeze doar pe cine trebuie? Tâmpit ce sunt, de ce n-am ordonat să imobilizeze intruşii când au intrat tinichelele? Fiindcă m-ar fi imobilizat şi pe mine?… Şi totuşi, se poate! Îşi permise o întârziere de o clipă, ca să se autocompătimească pentru încetineala minţii, apoi ordonă, triumfător:
— Apartament, capturează roboţii!
— Capcană. Impas. Rezolvare necunoscută. Controlul nu răspunde, cârâi, apatică, vocea lipsită de inflexiuni a robotului şef.
— Musih, vrei să mă omori?! ţipă Valana.
Şi adăugă cea mai murdară înjurătură pe care-o auzise el vreodată – şi pe care-o primi cu capul plecat, căci lucrul naibii la casa popii se întâmplase iarăşi.
Valana se bălăngănea, răsucită, cu mâna strângă şi piciorul drept prinse acum nu numai în ghearele câte unui robot, ci şi în calupurile în care fuseseră aceştia încarceraţi. Iar înţepenita Solange era, probabil, în mare parte prinsă în carcera robotului care o înhăţase.
— Apartament, eliberează captivii, ceru Musih, cu un oftat. Şi, privind cu jale telecomanda, imploră, cu ardoare, divinitatea de a cărei există se îndoise adesea: Doamne, fă ceva pentru mine!
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, odată eliberate, cele două tinichele care-o ţineau pe Valana profitată de deruta ei ca s-o înşface după toate regulile artei TFD-eşti.
— Voi raporta că ne-aţi sabotat, îi spuse liderul lui Musih, care se strădui să ignore ameninţarea din spatele cuvintelor rostite cu indiferenţa standardizată şi îi strigă Valanei, sperând că vocea îi suna convingător:
— Nu te teme, te salvez eu cumva!
— Staţi. Controlul emite, anunţă liderul. Păru s-asculte ceva cu atenţie, apoi Musih îi ghici nedumerirea după mişcarea dezordonată a capului şi îl auzi spunând, cu acea intonaţie bizară care aducea, vag, a ton interogativ: … dintotdeauna-aşteptat, a Cărui lumină nu va avea sfârşit…?
Vasăzică „profesiunea de credinţă e şi a poliţiei”…, deduse tânărul.
— Toate ordinele anterioare sunt anulate, anunţă robotul şef, după o scurtă pauză, înţepenindu-şi brusc capul.
Aha, controlul începe să devină coerent, îşi continuă Musih presupunerile, înainte ca liderul tinichelelor să adauge:
— Singurele persoane către care trebuie să se îndrepte atenţia TFD-ului sunt conspiratorii Zonker Scaler şi Musih Ogit-Fagiano. Atenţie, le recepţionez şi retransmit semnalmentele.
— Fugi, prostule, nu te holba, strigă Valana. Purtătorii ei o abandonaseră, mai degrabă lăsând-o să cadă pe podea decât aşezând-o, şi ea se aduna grăbită de pe jos, în acelaşi timp recuperându-o pe Solange, care, desţepenită şi scăpată de robot, părea cât se putea de dornică să i se refugieze în braţe.
— Fugi! repetă fata. Sau imobilizează acum roboţii! Nu înţelegi? Am alunecat în altă lume, şi în asta eşti proscris!
Într-adevăr, Musih nu înţelegea. Năuc, se frecă la ochi, timp în care capul robotului şef alunecă în direcţia lui şi alte două tinichele îl prinseră zdravăn de câte un braţ.
— Cetăţene, zise liderul, în baza semnalmentelor recepţionate, te-am identificat drept Musih Ogit-Fagiano. Conform legislaţiei în vigoare, eşti arestat provizoriu. Controlul îţi va verifica identitatea, urmând să fii eliberat sau condamnat – după caz.
— Vă înşelaţi, se amestecă Valana, nu de dragul lui – era convinsă că tontul nu merita să fie salvat – ci de dragul ei, ca să nu fie despărţită de singurul om care, după toate aparenţele, migra împreună cu ea dintr-un univers în altul. E Salvadore Vasquez. Ştiţi, cel care v-a chemat aici, ca să….
— Toate ordinele anterioare au fost anulate, spuse robotul. Din memoriile noastre au fost şterse deja toate datele conexe…
— Eu sunt adevăratul Vasquez! Ţipă Salvadore, năvălind în încăpere. Iar nemernicul e aici! le spuse, aruncând o privire peste umăr, celor doi roboţi care, nu cu mult înainte, îl căraseră afară din apartament şi din clădire şi care acum îl urmau plini de zel, fiindcă se aflaseră încă destul de aproape de lider ca să recepţioneze şi contramandarea ordinelor anterioare, şi semnalmentele celor mai periculoşi indivizi din zona colonizată.
— Nu-i daţi atenţie! încercă Valana să convingă tinichelele. Nu ştie ce vorbeşte, e…
— Mincinoasă ordinară! zbieră Salvadore, dând să se repeadă la ea, dar Solange, probabil intuind că. de regulă, cea mai bună apărare e atacul, îi sări în faţă, zgâriindu-i zdravăn obrazul.
Urlând, Salvadore, care părea să aibă reflexe excelente, o înhăţă cu amândouă mâinile şi o azvârli cu toată puterea.
— Sunt atacat în casa mea, în prezenţa TFD-ului, se lamentă, cu voce ascuţită. Vă holbaţi în loc să mă apăraţi, tinichele nenorocite?
— Îmi pare rău, numai Controlul dă ordine, răspunse robotul şef – şi Musih, care era atât de şocat încât privea totul cu detaşare, îşi închipui că, dacă a fi putut, ar fi ridicat din umeri.
— Şi de ce dracu’ nu iei legătura cu Controlu’? se enervă Salvadore, parând cu braţul drept încă o săritură a şi mai enervatei Solange.
— O, nu! susură Valana. De ce să deranjaţi Controlul pentru o simplă neînţelegere? Şi tu, Solange, potoleşte-te şi vino aici, iubito!
Tocmai amartizată cu bine după contactul cu antebraţul savantului, pisica se grăbi s-o pornească spre Valana, cu coada înălţată ca un stindard şi torcând triumfătoare.
Părând să-şi deplaseze iarăşi capul ca să panorameze asistenţa, robotul şef silabisi de două ori „ne-în-ţe-le-ge-re” şi adăugă:
— Termen ambiguu, depăşeşte puterea standard de analiză interpretatorie. Cer legătura cu Controlul.
Salvadore slobozi, ostentativ, un oftat de uşurare. Valana pufni, exasperată, iar Solange, din nou cuibărită în braţele ei, mârâi spre savant cu inconfundabilă ostilitate, mârâit ce se transformă într-un mieunat subţire şi jalnic când liderul roboţilor îşi înfipse pe neaşteptate mâna blana de pe ceafa ei, smulgând-o din locul unde se crezuse în siguranţă.
În acelaşi timp, în urma unei comenzi nerostite a şefului – bănui Musih, un robot trecu între Valana şi Salvadore, iar ceilalţi doi îi flancară şi, cât ai clipi, toţi trei le prinseră braţele în menghinele tijelor degete.
— Cetăţeni, îi informă tinicheaua şefă, conform noilor informaţii recepţionate, nu este exclusă existenţa complicilor. Conform legislaţiei în vigoare, sunteţi arestaţi provizoriu. Controlul vă va verifica activitatea, urmând să fiţi eliberaţi sau condamnaţi pentru complicitate – după caz.
Miniromanul ăsta e scris. Trebuie doar revizuit.
În sensul că am scris şi oarece 
Presupun că nu [prea] e corect să profit de 
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 