Cugetările motanului Pandalie – 8 – Marile speranţe… deşarte

Când i-a apărut cartea, individa care m-a inventat a sperat că tipărirea celor 16 povestiri într-un volumaş avea să fie un imbold, c-avea să se reapuce de scris…

Şi-a scris… de s-a topit. Două povestiri („Întoarcerea Vrăjitorului” şi „Clipa Eternă”), apărute în două antologii, dintre care prima fusese începută cu ani în urmă. 😛

Nici gând să-şi termine romanele începute, ăsta, şi ăsta, şi ce mai are prin „cioturile de poveste„.  Şi nici gând să-l revizuiască pe cel al cărui început îl redau în încheierea acestui articol („Magnificul, preaadoratul şi preaonoratul”) şi care e terminat, dar se cere pieptănat serios – şi transcris în format electronic.

Însă cu scrisul se ocupă: traduce – şi bine face, că de-aici ies banii – şi blogăreşte când vrei şi când nu vrei, fapt pentru care taaare i-aş trage uneori câte-o bătaie – că nici măcar n-are cititori de-o ciorbă, una bună, cu care să te saturi! :mrgreen:

~

MAGNIFICUL, PREAADORATUL ŞI PREAONORATUL

sau

LUCRU NAIBII LA CASA POPII

1

FIUL RISIPITOR

Harald Weber îşi dorise dintotdeauna să ajungă pe Marte. Dar, până la treizeci şi cinci de ani, îi lipsiseră banii – numai costul unui bilet dus-întors depăşea salariul lui pe un an. Apoi, când începuse să prospere, constatase, cu stupoare transformată de nesimţite în resemnare amară, că timpul liber i se topea într-un ritm mult mai alert decât cel în care îi sporea contul bancar şi, implicit, i se ameliora poziţia socială.

Criza de timp atinsese apogeul la patruzeci şi doi de ani, când fusese ales, cu o majoritate confortabilă, Preşedinte al Federaţiei Interplanetare a Neuropsihiatrilor. Atunci se consolase spunându-şi că era un tip sănătos şi rezistent, care urma să se bucure de o bătrâneţe luuungă, şi se văzuse pe sine însuşi albit, ridat şi oarecum împuţinat, dar încă viguros şi aşadar capabil să savureze faptul că avea să dispună de suficient timp ca să-şi cheltuiască banii. Dar nu-şi imaginase, nici măcar preţ de o secundă, că, peste nici doi ani, propria sa dibăcie avea să-l aducă în situaţia de a decide ca întrunirea vârfurilor Federaţiei să nu mai aibă loc la Viena, Terra, în impunătoarea clădire a Sediului Central, ci în edificiul nonconformist al filialei din Nuova Roma, Marte.

Cei doi vicepreşedinţi fuseseră nevoiţi să-i accepte hotărârea (noul statut al Federaţiei îi obligase s-o facă), dar, în sinea lor, amândoi o detestaseră.

Primul, Brian Ladd, pe care părinţii săi, un cuplu de multimilionari ahtiaţi după călătorii, îl trambalaseră în copilărie prin toată Zona Colonizată, detesta deopotrivă călătoriile interplanetare, hotelurile şi casele de oaspeţi. Căci nici în acestea două din urmă, nici în astronave, indiferent cărei companii i-ar fi aparţinut, nu regăsea confortul cu care era obişnuit: cel din vila sa personală.

Al doilea vicepreşedinte, Cesare Fagiano, copilărise pe Marte, în sânul unei familii numeroase, ai cărei membri n-ar fi pregetat să dea buzna peste el imediat ce ar fi prins de veste că se afla la o distanţă mai mult decât accesibilă – chiar în metropola sa de baştină! Căci bieţii oameni, ca mai toţi sărăntocii, ţineau încă la mare preţ aşa-numita Lege a Clanului – cea dintâi dintre legile nescrise, dar sacre, ale Epocii Colonizării.

Aşa se face că, atunci când Harald Weber, făcând uz de dreptul său de veto, spusese: „Nu, domnilor, de data asta ne vom întâlni pe Marte!”, vicepreşedinţii schimbaseră, pentru prima oară de când se cunoşteau, o privire complice. „Ticălosul ne-a păcălit! I-am lăsat prea multă putere”, pricepuse fiecare că gândea celălalt. „Trebuie să-l strunim cumva, ce dracu!”

Preşedintele le ignorase ocheadele. Nu fiindcă nu le-ar fi observat, ci fiindcă îl lăsau rece. Doar avea mandat pe zece ani şi reuşise să impună un statut care-l favoriza! Începând din momentul acela, nu mai avea decât o singură grijă: să profite din plin de călătoria mult râvnită. Şi chiar asta făcea, transformând intervalele dintre consfătuiri în tot atâtea excursii. Avea de gând să vadă, măcar în treacăt, toate atracţiile turistice de pe planetă.

Fireşte, niciunul dintre vicepreşedinţi nu îl însoţea.

Brian Ladd era convins că, deşi ea însăşi lăsa mult de dorit, Casa de Oaspeţi a Federaţiei era singurul loc de pe Marte unde se putea trăi omeneşte. Şi, chiar dacă n-ar fi fost aşa, îi mărturisise lui Cesare Fagiano, ce folos să te tot foieşti de colo-colo? Oamenii reuşiseră să transforme toate planetele după gustul lor, adică le făcuseră atât de asemănătoare cu pământul natal, încât o vizită în colonii nu mai avea niciun haz, nemaifiind, după părerea lui, decât un mod de a-ţi irosi timpul şi banii.

Ca unul ce copilărise mutându-se, odată cu Clanul Fagiano, dintr-un dom colectiv într-altul – şi avusese parte mai ales de cele care, fără a deţine absolut nimic din savoarea mierii, fuseseră numite faguri graţie apartamentelor minuscule şi îngrămădite, despărţite prin pereţi a căror subţirime îţi dădea fiori – Cesare considera Casa de Oaspeţi o reşedinţă princiară. Îi privinţa asemănării coloniilor cu Pământul îi era oarecum mai greu să se pronunţe, căci, cu excepţia lui Marte, nu le ştia decât din holoproiecţii. Totuşi îi ţinea isonul lui Ladd cu o convingere căreia se silea din răsputeri să-i dea aparenţa sincerităţii. Pentru că una era să se alieze cu el împotriva lui Weber şi alta să-i mărturisească fără ocolişuri că-şi petrecea timpul liber în Casa de Oaspeţi numai şi numai fiindcă, în ciuda întinderii megalopolisului numit Nuova Roma, fiecare ieşire sporea probabilitatea de a fi zărit şi recunoscut de vreun binevoitor care s-anunţe clanul că fiul risipitor dădea târcoale prin preajmă.

„Dar acum riscul nu mai există”, chibzui în ultima seară. Chiar dacă ar fi avut neşansa să dea nas în nas cu vreo rudă, chiar dacă acesta ar fi stârnit toată şleahta, Clanul avea să-i piardă urma pentru a doua oară, căci urmau să plece spre Viena, Terra, cu prima astronavă care avea să-nfrângă gravitaţia lui Marte în zorii zilei următoare.

După ce se autoconvinse de justeţea acestui mod de a privi lucrurile, Cesare îl lăsă pe Felix, motanul pe care-l căra după el în toate deplasările, să doarmă de unul singur, şi părăsi Casa de Oaspeţi cu fruntea sus, hotărât să cutreiere pe îndelete metropola în ale cărei suburbii copilărise şi să-şi încheie escapada la Marţianul Fericit – dintotdeauna obiectul fascinaţiei sale, fiindcă era, în acelaşi timp, speluncă rău famată şi restaurant de lux, bordel şi local respectabil, cabaret şi cârciumioară cu lăutari oricând gata să murmure la urechea unui client nostalgic şlagărele tinereţii sale mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Tot cu fruntea sus se lăsă purtat de căile rulante, privind plictisit locurile aproape neschimbate. Era ca şi cum n-ar fi lipsit mai mult de o săptămână, ca şi cum n-ar fi existat cei douăzeci de ani scurşi din ziua în care se îmbarcase – clandestin – pe un transportor de minereuri cu destinaţia Terra. Căci numai acolo, în buricul lumii, considerase că era potrivit să-şi înceapă cariera – pe care şi-o visase strălucită – de specialist în neuropsihiatrie.

„Şi am reuşit binişor!”, conchise, susţinând cu aparent dezarmantă candoare privirile agresive ale tinerilor în haine ponosite ce se îngrămădeau pe „drumurile melcului” – calea rulantă lentă şi fâşia pietonală –, singurele căi de suprafaţă pe care accesul era gratuit şi pe care îşi permisese să le folosească el însuşi pe vremea studenţiei, când îşi drămuise bursa, unicul său venit, cu o stricteţe pentru care colegii ce nu-l invidiau îl luau în râs, dar pe care toţi o considerau inumană.

Atunci intra în Marţianul Fericit doar pe uşa din dos, supranumită „poarta lefterului”, care scârţâia penibil, dar în spatele căreia nu exista o „cere-taxă”, ci doar o „gorilă” – un haidamac cu vocea mai spartă decât nasul şi cu ochii tâmpi, însă suficient de ageri ca să-i zărească şi să-i îmbrâncească fără greş, împiedicându-i să treacă pragul, şi pe indivizii după toate aparenţele mai beţi şi mai violenţi decât permitea „legea Casei” (de altfel destul de elastică), şi pe curvele prea bătrâne şi prea jigărite, care ar fi lezat privirile clienţilor – până şi pe ale celor mai puţin năzuroşi clienţi ai aceleiaşi Case.

Acum, Cesare urmări, nehotărât, câţiva „cetăţeni aşezaţi”, care intrau pe aşa-numita „uşă onorabilă” şi descoperi în spatele acesteia o cere-taxă între două vârste, căreia cocul uşor încărunţit, cât un cozonac bine crescut, şi formele moi, zigzagate şi gata să rupă zăgazurile unei rochii în stil clasic, îi dădeau aerul unei gospodine bigote şi îndobitocite.

Clipi dezgustat, schimonosindu-şi gura într-o grimasă dispreţuitoare, şi se îndreptă ţanţoş spre uşa centrală, „intrarea nababului”, unde găsi ceea ce dorea. O cere-taxă înveşmântată astfel încât să-şi dezvăluie, la fiecare gest, câte o porţiune mai mult sau mai puţin infimă din goliciunea fragedă, de puştoaică superbă. Satisfăcut, o ciupi de sfârcul ivit printr-o despicătură mascată de falduri, şi fata zâmbi, mimând perfect recunoştinţa şi încântarea. Un zâmbet larg, devenit sincer când Cesare achită taxa maximă, din care ei îi reveneau cinci procente.

O mai ciupi o dată, de coapsa albă şi tare dezvăluită în timp ce ea îi întindea o elipsă argintie – însemnul care-i garanta dreptul de a ocupa orice loc şi de a emite orice pretenţie. Pe urmă luă elipsa, şi-o prinse de rever cu nonşalanţă şi, în loc să intre în luxosul salon de recepţie destinat „lumii bune”, preferă să-şi facă apariţia în sala comună, nu fără a arbora o mină greţoasă, de aristocrat care, deşi compania gloatei îşi străpezeşte dinţii, se abandonează în sânul ei fie dintr-un imbold masochist, fie pentru a-şi evidenţia afinitatea pentru talpa societăţii, conştient fiind că prostimea îl apreciază – şi îl votează – pe cel care se bate măcar din când în când cu ea pe burtă.

va urma, sper că într-o carte, dar, până una-alta, puteţi citi episodul următor


 Aici veţi găsi şi alte mari speranţe, sper că nu tot deşarte.

Anunțuri