Citiţi restul fragmentului mai jos.
Totuşi, în ciuda superstiţiilor şi a spaimelor, o lună mai târziu, bătrânul Mare Maestru Mandalah nu a dat greş. Aidoma tuturor înaintaşilor săi care, stând sub cupola Altarului, se împărtăşiseră din puterea Sfintei Taine a Mandalei, el, Întru-Toate-Inspiratul Obah – cel venerat, după ştiinţa cinului său, de aproape nouăzeci şi nouă de procente din cetăţenii lumii – a izbutit să-şi dea ultima suflare în zori. În zorii celei de-a nouăzeci şi noua zi a celui de-al nouăzeci şi nouălea an al vieţii, dovedindu-şi astfel esenţa divină – şi cucerindu-şi locul in panteon şi în micile mandale din lut ars înălţate în inimile ogoarelor.
În acea aşa-numită clipă a desprinderii de lut a Întru-Toate-Inspiratului, cei doi Inspiraţi Mandalahi şi cei trei Succesori Desemnaţi, care-i vegheau căpătâiul, şi-au simţit, cum era de aşteptat, răsuflarea tăiată şi mintea cotropită de un iureş de gânduri străine. Dar numai unul – Rolal, fiul abia-răposatului – a horcăit şi a leşinat, aşternându-se de-a stânga patului de moarte. Iar tuturor celorlalţi mandalahi şi discipoli, oriunde s-ar fi aflat, li s-a pus o gheară în gât şi li s-au înmuiat genunchii.
Locuitorii de rând ai Mandspyrului nu au simţit nimic, dar pana de curent care le-a împietrit oraşul preţ de câteva minute – şi care a încetat înainte ca Veghetorii să fi avut timp să intervină – le‑a dat de ştire că Obah îşi dăduse duhul la sorocul statornicit de Scrierile Sfinte.
I – MIREASA INSPIRATOARE
„M-am temut – eu, prea puţin credinciosul… Eu, un mandalah, m-am temut – ca un neiniţiat. Şi abia acum mă ruşinez”, se învinovăţi Sapor, mângâindu-şi absent mustaţa căruntă, în timp ce liftul în care se afla reîncepu să coboare. „O, Divină Mandală, fie-mi iertată mie, păcătosului, sminteala de a mă îndoi de atotputernicia formei tale sacre”, se rugă înainte de a rosti îndemnul-către-profani-şi-neofiţi, aşa cum îl rostise şi tatăl său, cu patruzeci şi şapte de ani în urmă, când predecesorul lui Obah îşi lepădase trupul muritor – şi aşa cum orice mandalah era dator să o facă:
– Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi – dar nu într-atât încât să ştirbim bucuria prilejuită de izbânda Trecerii Sale în Turnul Etern!
– Să nu ştirbim! exclamară, după datină, fii săi discipoli – trei vlăjgani care îl însoţeau pretutindeni.
– Să nu ştilbim…, murmurară cei unsprezece ytzomi, încercând zadarnic să-şi controleze glasurile subţirele şi peltice – ca să nu ciuntească solemnitatea acelui răspuns ritual.
Iar Aloora şi Araana încuviinţară fără vorbe, plecându-şi doar capetele. Stăteau amândouă într-un colţ, umăr lângă umăr. Sapor era convins că trăseseră o spaimă bună când se pomeniseră captive în bezna din liftul înţepenit între nivelurile nouăzeci şi şapte şi nouăzeci şi şase. Şi că încă nu-şi reveniseră. Le ghicea mai mult decât le putea vedea teama în ochii înfundaţi în decupajele rotunde ce erau singurele deschideri ale măştilor lor de platină – superbele măşti cu care tocmai îşi înzestrase haremul, cheltuind o adevărată avere.
„Femei, deh. Ies rar, liftul li se pare o maşinărie periculoasă…”, îşi spuse, învăluindu-le într‑o aceeaşi privire amuzată – şi afectuoasă – care se transformă într-o uitătură cruntă când Aloora i se adresă pe neaşteptate, făcându-l să tresară.
– Fie-mi iertată întrebarea, stăpâne-tată, dar… de ce?… De ce m-ai ales pe mine? Dolooa e mai frumoasă, mai sprintenă la minte, ea poate…
Amuţi pentru câteva clipe, după ce Sapor, încruntat, îşi puse arătătorul pe masca ei, în dreptul buzelor. Apoi cuteză să continue.
– … poate inspira şi un… un şobolan. Încă te mai poţi răzgândi… te rog, stăpâne-tată…
Cutele dintre sprâncenele lui Sapor se adânciră.
– Cine te crezi, necuviincioaso? o repezi. Te trezeşti vorbindu-mi, în public, neîntrebată, ba chiar continui după ce-ţi fac semn să taci?!… Măcar dac-ai fi spus ceva cu miez, nu o… o obrăznicie! adăugă, cu năduf. Îmi ceri, tu, o mucoasă, mie, mandalahului care îţi e stăpân şi tată, să îmi reneg o hotărâre?! Şi îmi răsplăteşti iubirea şi încrederea cu… nerecunoştinţă?!
– Nu e nici obraznică, nici nerecunoscătoare. E doar speriată, o apără Araana. N-a mai intrat în lift de când era de-o şchioapă şi… şi nu e încă pregătită nici măcar pentru măritiş, darămite pentru… cununia cu un Succesor Desemnat! Nu are încă destulă încredere în frumuseţea şi în isteţimea ei, în puterea ei inspiratoare… Şi… Şi vremurile sunt cum sunt!… Tu nu mă crezi, dar vocea pe care o aud mi-a spus…
Sapor oftă. Adânc. Prelung.
– Şi tu?… După ce că nu ţi-ai crescut nici un copil aşa cum trebuia, îţi dai şi-n petic, din ce în ce mai mult! Începe să îmi pară rău că nu am comandat măşti cu căluş, cum face Shalodar. Şi bine face! Ce dacă e considerat tiran? Măcar e sigur că femeile din casa lui, când sunt scoase în lume, nu încep să trăncănească exact când nu s-ar cuveni!
– Noi nu ştim ce se cuvine şi ce nu, şopti Araana. Vocea spune că nu avem habar nici cum şi nici de ce a fost zidită lumea, nici cine suntem, nici de ce am fost creaţi…
– Taci, filozoafo, scrâşni Sapor. Taci până nu mă înfurii. Taci!
Pufni de două ori şi se întoarse cu spatele către femei. Şi către fii-discipoli, care, ca şi ytzomii, piticaniile perfide, se străduiau să pară preocupaţi numai şi numai de gândurile lor.
„Nişte prefăcuţi!” îşi zise. Nişte prefăcuţi care, desigur, erau nerăbdători să povestească oricui avea urechi de auzit că el, Sapor, îmbătrânise şi se înmuiase. Că i se urcau femeile în cap. Că nu-l mai respectau. Că nici măcar nu-i mai ştiau de frică.
Femeile… Aloora, fiica lui preferată… până nu demult. Şi mama ei, Araana.
Araana, pe care o iubise ca un nebun, pentru care făcuse moarte de om, pe care o iertase, ca un nevolnic, ca un prost, atunci când o prinsese înşelându-l. Araana, mama lui Todor, fiul lui cel răzvrătit, fugit în lume, ajuns ruşinea familiei, pierdut printre păgâni, printre tâlhari. Araana, mama Dereeei, un boboc de fată care ura bărbaţii şi pe care, după o tot ameninţase şi pedepsise în fel şi chip, fără să-i poată înfrânge cerbicia, Sapor se văzuse nevoit s-o lase să apuce pe calea schimniciei. Araana, mama Aloorei, care se transformase, pe nesimţite, dintr-o fetiţă dulce într‑o obrăznicătură greu de strunit. Araana, peste care anii trecuseră aproape fără urme. Araana, a cărei simplă vedere încă îl răscolea, care îl făcea să uite că tinereţea i se dusese, pe care încă o dorea, pe care nu se putea împiedica să o iubească… Araana, în care sămânţa lui rodise încă o dată… Araana, care vorbea în dodii de vreo lună… Araana…
Araana – nu Aloora! – râse scurt, incitată ca o puştoaică, când liftul se opri cu o uşoară smucitură. Erau la nivelul solului, avea să păşească pe caldarâmul după care jinduise cu mulţi ani în urmă şi pe care crezuse că va putea hălădui, îmbătrânind ca femeie liberă, fără mască, fără glugă, fără pelerina lungă şi largă, care o făcea să pară un clopot umblător – şi care chiar avea luciul metalic al clopotelor plasate în pântecele zidului de piatră albastră ce unea cele treizeci şi trei de turnuri de aceeaşi culoare de pe spirala pornită din turnul lui Obah. Erau unsprezece clopote care vegetaseră, sub zăbranicul tăcerii şi al uitării, ascunse in tainiţele lor, vreme de patruzeci şi şapte de ani. Araana, care avea doar patruzeci şi cinci, le văzu pentru prima dată când micul grup ieşi din turnul lui Sapor. Cât despre clopotele din zidul roşu şi din cel verde – erau de mult stinşi ochii care le zăriseră, căci de Obah era al patrulea dintr-un şir neîntrerupt de Întrutoate-Inspiraţi Mandalahi ce sălăşluiseră în turnul de obârşie al Spiralei Albastre.
„Clopotele Bunei Vestiri”, murmură Aloora pentru sine, înăbuşindu-şi un oftat. Nu mai putea spera că pana de curent electric fusese o simplă defecţiune, că tatăl şi fraţii ei vitregi fuseseră înşelaţi de propriile lor simţuri… Obah, moşneagul stafidit, chiar murise… Aşadar, nu ca să-l ţintească cu pietre la vremea amiezii avea să fie condusă către centrul oraşului. Scopul periplului ei pe firul spiralei se schimbase, devenise cel de care se temea… Acum era vorba de participarea la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare, care se putea sfârşi cu alegerea ca Mireasă Inspiratoare…
Din fericire, nu avea multe şanse. Erau nouăzeci şi nouă de fete, câte una din fiecare turn al oraşului, şi doar trei Succesori Desemnaţi. Doar trei, şi nu-şi puteau alege decât câte o singură mireasă care să-şi jertfească fecioria pe altarul plăcerilor lor de o noapte. Noaptea Inspiratoare. Noaptea dinaintea Celor Nouă Zile ale Încercării de a obţine Consacrarea pe care doar unul singur urma să o dobândească, fiind investit ca Întru-Toate-Inspirat Mandalah, ca Mare Maestru. Ceilalţi aveau să rămână toată viaţa în umbra lui, să-i fie secondanţi, să fie recunoscuţi doar ca Inspiraţi Mandalahi. Iar vina va fi fost şi a mireselor care nu se vor fi străduit din răsputeri să îi inspire întru Bine şi să-şi oprească în pântece cât mai mult din Răul lor – şi care aveau să ispăşească, întemniţate fiind, pentru totdeauna, în Subteranele de sub Altar. Acolo unde nimeni nu ştia, sau nu voia, sau nu cuteza să spună ce anume aveau să fie osândite să pătimească – ceas de ceas.
– În schimb, îi explicase Aloorei, cu ani în urmă, chiar Sapor, mireasa inspiratoare a Celui Consacrat devine prima lui soţie. Şi nu stă în haremul lui, ci în Altar, fiind Mare Preoteasă a Mandalei şi Inspiratoarea-Întru-Toate a Tuturor, fiindcă, în afara Preoteselor Iubirii, e singura femeie nobilă ce se arată lumii întregi fără mască, fără glugă şi fără pelerină. Ea atrage Răul din trupul pieritor şi din spiritul etern al Întru-Toate-Inspiratului în feţii lor, pe care-i leapădă, îndată ce îi ştie înfiripaţi, în Subteranele de sub Altar.
– Şi dacă ea e stearpă? Unde se duce Răul? dorise Aloora să afle.
Sapor râsese, încântat, ca întotdeauna, de curiozitatea şi de agerimea minţii ei.
– În sângele pierdut de ea în fiecare lună. Tot ce se-mbibă de sângele ăla e îngropat – de ea, cu mâna ei – în subterane…
Subteranele… Aloora şi le imaginase, întotdeauna, ca pe un labirint sumbru, întunecat, rece şi umed, bântuit de târâtoare băloase ce alunecau, fojgăind, prin mâzga de pe tavanele boltite şi joase, de pe pereţii colţuroşi şi de pe pardoseala crăpată, din piatră neşlefuită.
Şi le imagină şi acum – şi se înfioră gândindu-se că avea trei din nouăzeci şi nouă de şanse să-şi compare imaginaţia cu realitatea.
– Priveşte partea bună a lucrurilor, îi şopti Araana – ca şi cum i-ar fi putut desluşi gândurile negre – profitând de faptul că bărbaţii erau la trei paşi în spatele lor, unde se opriseră, aşa cum le-o cerea ritualul, la vederea Clopotelor Bunei Vestiri.
Era rânduit ca oamenii şi ytzomii deopotrivă să stea locului aşteptând ca dangătele să cutreiere oraşul – şi să nu cuteze să-şi mute tălpile înainte ca văzduhul să înghită şi cel pe urmă ecou al acelor nouăzeci şi nouă de sunete pline, parcă izvorâte unul din reverberaţiile altuia, căci cele unsprezece clopote erau lovite pe rând, pornind din centru către periferie. Şi asta se întâmpla de nouă ori, anume spre a se ajunge la nouăzeci şi nouă, numărul desăvârşit, numărul sacru.
– Gândeşte-te că, pentru prima – şi poate pentru ultima – dată în viaţa ta, vei umbla pe străzi fără mască, fără glugă şi fără pelerină, că lumea te va vedea aşa cum eşti, nu ca pe o momâie anonimă, diformă, fără chip…, reluă Araana. Şi mâna i se contură prin pelerină, strângând-o pe a fetei, fără să fi avut nevoie să bâjbâie printre falduri, căutându-i-o.
„Nu pe deplin anonimă”, cugetă Aloora, cu ochii la herbul lui Sapor – pe care Araana îl purta gravat pe obrajii măştii şi brodat pe poalele pelerinei. Toată lumea ştia cui îi aparţinea momâia. Şi mai era culoarea aceleiaşi pelerine – albastră pentru fiice, verde pentru cele nouă soţii ale fiecărui mandalah, roşie pentru oricât de multele concubine.
Araana, frumoasa nomadă de cincisprezece ani, cerută de la şleahta ei de Sapor, în calitatea lui de stăpân al unuia din cele trei turnuri-porţi ale Mandspyr-ului, ca taxă de intrare liberă, pe viaţă, în oraş, purtase mai întâi pelerină verde; apoi roşie – după ce fusese prinsă înşelând încrederea şi necinstind numele soţului şi stăpânului ei. Îl înşelase tocmai cu Ydov, cel mai mic şi mai îndrăgit dintre fraţii lui, un tânăr care iubea Mandsyr-ul, dar nu jinduia puterea mandalalei, pe care nici măcar nu încercase s-o înţeleagă. Şi nu fusese nicicând tentat să pătrundă în cinul mandalahilor. Lui îi plăceau armele, versurile, cântecele şi dansurile. Şi femeile. Dar nu-şi dorea un harem. Voia să facă dragoste, nu să posede nişte creaturi docile, captive într-o colivie aurită şi îndrăgostite doar de statutul lor de doamne nobile, respectabile. Prefera iubirile de o noapte, de o săptămână, de cel mult o lună; şi voia să rămână cu amintirea unor femei tinere şi frumoase, care i se dăruiseră din plăcere, nu să le vadă îmbătrânindu-i alături. Aşa că era mulţumit de slujba lui de Comandant al Apărătorilor Porţii. Trăia în mijlocul armelor şi al unor bărbaţi veseli – şi întâlnea mereu alte femei: nomadele din numeroasele şlehte care aveau sau cereau acces în oraş, drept-credincioasele din pâlcurile de pelerini, nevestele şi fiicele negustorilor din provincie şi ale ţăranilor sosiţi să-şi vândă marfa în capitală, cele ale mandspyr-enilor de rând, târfele din lupanare, superbele şi plimbăreţele Preotese ale Iubirii…
Pe Araana, Ygov o zărise şi o râvnise înaintea lui Sapor – dar nu-l putuse împiedica să-şi folosească rangul ca să o capete şi ca să o păstreze. Să păstreze o fată superbă, veselă şi învăţată să zburde în voie, doar pentru el – şi pentru femeile din haremul lui! Nobilele doamne nu poposeau prea des în patul conjugal, aşa că învăţau să se mulţumească cu desfătările pe care şi le puteau dărui una alteia, cu umilinţele şi chiar torturile la care le puteau supune pe cele mai puţin intrate sub pielea stăpânului, cu intrigile pe care le ţeseau cu inegalabilă măiestrie… Distracţii inofensive, spuneau mandalahii, şi adesea petreceau de minune privindu-şi soaţele dezlănţuite vânzolindu-se de-a valma ba pe canapelele largi, ba pe covoarele pufoase, ba în apa călâie a bazinelor din sticlă groasă, viorie.
Tot inofensive erau considerate, de unii, şi scurtele şi rarele vizitele pe care rudele lor de parte bărbătească le puteau face în harem, ca să stea de taclale cu femeile ce nu trebuiau, totuşi, să se sălbăticească, dar care primeau astfel de oaspeţi doar purtându-şi măştile şi pelerinele cu glugă. Iar Ygov, căruia ascunderea unui trup frumos sub o pelerină informă i se părea o blasfemie mai mare decât acoperirea unui chip plăcut, îl convinsese pe Sapor să îl accepte în mijlocul femeilor obligate doar să nu-şi lepede măştile – acele pseudofeţe strălucitoare, însufleţire numai de irisurile pierdute în adâncurile găvanelor rotunde.
De aceea Araana nu-şi scosese masca în prezenţa lui. Niciodată. Ygov se bucurase stăpânind trupul pe care ea i-l dăruise cu frenezie, dar rămăsese doar cu amintirea chipului pe care i-l zărise în ziua intrării ei în cetate. Şi o acoperise cu sărutări de la gât până la vârfurile picioarelor, dar nu-i atinsese buzele niciodată.
Iar asta o salvase, pe ea, de la moarte. Căci, înainte de a-şi deschide uşile haremului în faţa fratelui său mezin, Sapor le spusese femeilor care păreau să-i soarbă vorbele cu smerenie şi cu teamă:
– Aceea care i se va arăta fără mască va muri. Cu el împreună.
În naivitatea lui de atunci, crezuse că atât era de spus. Dar când o întrebase pe Araana dacă se căia pentru păcatul ei, ea, îngenuncheată alături de leşul mutilat al lui Ygov şi având în jurul gâtului laţul pe care doi ytzomi se pregăteau să-l strângă, cutezase să-şi înalţe superbii ochi azurii pentru ca, privind fix într-ai lui, să susure cu seninătate:
– Nu am păcătuit, iubite stăpâne. De când am cinstea – pe care nu mi-am dorit-o – de a-ţi fi soţie, nu mi-am arătat fără mască în faţa lui Ygov. Asta ţi-a fost porunca, şi eu îţi jur că nu am încălcat-o niciodată.
Sapor râsese ca un nebun, gonise ytzomii şi azvârlise laţul după ei, cu ciudă. De parcă ar fi dat cu pietre după lupi turbaţi. Iar pe Araana o bătuse. O lovise cu pumnii şi cu picioarele, apoi o trântise, înfundându-i faţa între picioarele cadavrului, şi o posedase, cu brutalitate şi cu dispreţ, ca pe o curvă de două parale, mârâind într-una:
– Te ghiftuiesc eu, căţea!… Te satur, o dată pentru totdeauna!…
Ea nu se împotrivise, nu ţipase, nici măcar nu plânsese. Scâncise doar, când şi când, ca un căţel prigonit.
Nemulţumit nu atât de trupul ei care se lăsase, moale ca o cârpă, în voia furiei lui dezlănţuite, cât de privirea ei pierdută într-o lume ce lui îi era refuzată, Sapor o bătuse din nou. De data asta pe îndelete, simţind cum raţiunea îi revenea cu fiecare din loviturile acum bine calculate. Araana trebuia să sufere, să urle de durere, dar să supravieţuiască – neschilodită şi nesluţită.
Ea nu urlase. Leşinase doar – şi el, gâfâind, se oprise. Şi o iertase. Adică socotise că era destul de pedepsită dacă devenea ultima dintre concubine, cea obligată să suporte, fără cârtire, hachiţele celorlalte. Asta fusese Araana în haremul lui Sapor – în ciuda faptului că ajungea în patul lui mai des decât oricare alta – până mai deunăzi, când, rămânând grea în pragul bătrâneţii, îşi recucerise pelerina verde, de soţie.
„Mai bine nu şi-ar fi recucerit-o”, îşi spuse Aloora, care aflase toată povestea. O smulsese şi din vorbele scăpate ba de Sapor, ba de Araana, şi din şoaptele ytzomilor şi ale slujnicelor, şi din dezvăluirile mustind de venin ale numeroaselor ei mame vitrege. Şi mai aflase şi că fiica unei concubine nu putea reprezenta turnul la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare decât dacă nu exista o fiică a unei soţii. Una frumoasă, isteaţă şi ajunsă la vârsta măritişului. Ca Aliiria, ca Maoosia, ca Adeena, ca Douusa, ca Dolooa… Dolooa ar fi fost aleasa – ea, Aloora, nici n-ar fi intrat în competiţie dacă Araana ar fi redevenit soţie măcar cu o săptămână mai târziu!
Dacă… „Dacă aş fi fost urâtă, dacă aş fi avut curaj să mă pocesc, ori să-mi rup singură o mână, un picior…”, mai chibzui. „Atunci Sapor nu m-ar fi ales, fără să stea pe gânduri, chiar pe mine!”
– Să nu îţi fie teamă. Tu şi numai tu vei fi Mireasa Inspiratoare a noului Mare Maestru Mandalah. Şi îmi vei mulţumi, îi spusese.
Apoi îi întorsese spatele şi părăsise încăperea. Grăbit. Preocupat.
Ea rămăsese, năucă, în mijlocul surorilor ei vitrege, toate celelalte cinci dintre care Sapor putuse să aleagă. Le ascultase încurajările, tachinările şi înţepăturile fără să le priceapă şi fără să le răspundă. Fusese dezorientată, îngrozită, disperată. Şi singură. Mama ei lipsea din harem. Imediat ce îi dăduse Aloorei vestea, Sapor o luase pe Araana cu el la Riptmita, cea mai importantă aşezare din cealaltă emisferă, unde fiul său Uptoh, tocmai consacrat ca mandalah, trebuia instalat ca Întru-Toate-Călăuzitor.
Aloora îi regăsise, pe amândoi, abia în acea dimineaţă, în liftul ce îi cobora către străzile pe care, până atunci, ea nu-şi amintea să le fi văzut altfel decât de la mare înălţime. Le privise fie din haremul cocoţat, ca în orice alt turn, tocmai în vârf, pe nivelurile nouăzeci şi şapte, nouăzeci şi opt şi nouă zeci şi nouă, fie prin hublourile planorului teleghidat, când, nu mai des de trei-patru ori pe an, îşi vizita aşa-zisele prietene din alte haremuri.
Tot din planor zărise, în inima Manspyr-ului, Piaţa Sacră a Consacrării, binecuvântata piaţă triunghiulară pavată cu marmură albă şi având în vârfuri turnul Întru-Toate-Inspiratului şi pe cele ale Inspiraţilor Mandalahi, iar în mijloc – Domul Sacru, Altarul.
Altarul pe care, în ziua aceea, avea să vadă de aproape. Şi să-l înconjoare. Avea să pătrundă înăuntru şi să-şi preumble nurii, alături de celelalte Neprihănite Nobile Fecioare, prin faţa jilţurilor celor trei Succesori Desemnaţi, cărora era cu priinţă să le dăruiască surâsuri galeşe şi ocheade languroase. Sau cel puţin aşa sta scris, cu slove roşii şi îngroşate, în tomul gros din care un ytzom îşi făcuse datoria de a-i citi cu o seară înainte. Tomul din care aflase şi că unirea Mireselor Inspiratoare cu cei trei candidaţi la învestitura supremă urma să se săvârşească, în noaptea ce avea să vină, în chiliile Altarului – adică ale domului semielipsoidal despre care slujnicele din harem istoriseau, în şoapte întretăiate de pioasă emoţie, că ar fi fost o jumătate din coaja Oului Dintâi. Singura nesfărâmată, ziceau ele. Căci blestemele unor zei mânioşi pentru că numele lor fuseseră uitate o măcinaseră pe cealaltă şi o azvârliseră în văzduh, făurind miliardele de stele – şi ele fără nume – ce licăreau în nopţile senine.
– Dar oul ăla de unde a apărut? De unde, dacă zici că înaintea lui n-a fost nimic? o întrebase Aloora, nu de mult, pe cea mai vârstnică dintre povestitoare.
Aceea îşi scuipase de trei ori în sân, făcuse trei paşi mari înapoi şi trasase, de trei ori, în aer, cu pumnul strâns al mâinii stângi, semnul spiralei. Abia pe urmă îi răspunsese:
– Nimeni nu ştie. Nici chiar mandalahii. Şi tot ei spun că nu se cade nici măcar să ne întrebăm. Pentru că e o taină sfântă, şi va fi sfârşitul lumii când o vom afla.
Aloora îşi scuipase şi ea în sân, făcuse şi ea semnul spiralei… Dar, după o foarte scurtă ezitare, întrebase iar:
– Măcar se ştie ce a ieşit din ou? Ce soi de pui?
Bătrâna repetase tot ritualul – scuipatul, paşii, semnul – şi turuise acelaşi răspuns, fără să schimbe nici o iotă.
– Baba aia e o proastă! exclamase Araana, în aceeaşi seară, când Aloora îşi respectase îndatoririle de fiică trecându-i pragul odăii ca să schimbe câteva vorbe înainte de a-şi ura una alteia să aibă parte de somn cu vise bune şi, mai ales, de încă o zi. Din Ou a apărut Întâia Seminţie, aşa cum spune vocea. Vocea lui – adăugase, ducându-şi mâna la pântecul în care i se înfiripa al patrulea copil.
Aloora înmărmurise. De câteva zile se tot şoptea prin colţuri că Araana îngroşa rândurile celor cu mintea dusă. Dar ei îi plăcuse să creadă că era doar o minciună ticluită de vreo altă soaţă de-a lui Sapor. Şi trebuise să recunoască că se amăgise! Nu putea să nu se-ncreadă în propriul ei auz! Araana, fără doar şi poate, se ţicnise. Aşa cum, după spusa babelor, era de aşteptat – din pricina copilului purtat la vârsta la care era şi cuviincios şi sănătos să nu mai intre în patul bărbatului, ci s-o împingă într-acolo pe una din femeile mai tinere, care tânjeau. Dar era o sminteală ciudată, şi nu era numai a ei. Zvonurile strecurate în harem spuneau că tot mai multe femei ar fi pretins că aud vocea unui făt ce nici măcar nu începuse să se mişte.
– Mamă, o întrebase, eşti sigură că e aşa cum spui? Eşti sigură că auzi ceva? Eşti sigură că ştii ce-auzi? Că înţelegi?
Araana se posomorâse. Şi oftase.
– Rău faci că nu mă crezi! Vocea există. Vine din… mine însămi. Îmi zice „mamă”– ca şi tine. Dar tu nu ştii ce ştie ea. Nimeni nu ştie! Şi nimeni nu mă ascultă când încerc să povestesc câte ceva…
– Te ascult eu, se oferise Aloora, intrigată. Ce-ţi spune, de pildă, despre seminţia aia, prima care a ieşit din Ou?
Araana o privise de sus, cu milă – şi un zâmbet îi săltase colţurile buzelor. Asta înainte de a-şi scuipa în sân, de a se ridica din jilţul în care stătuse ca să facă, în pripă, cei trei paşi înapoi, şi de a schiţa semnul spiralei – de trei ori.
– Spune doar că există. Şi că nu se cade nici măcar să ne gândim să-i aflăm taina. Dar că, oricum, i-o vom afla. Curând. Pentru că va sosi Întru-Toate-Învătătorul. Un om între oameni. Care ne va dezvălui toate tainele chiar înainte ca lumea asta, pe care noi o ştim şi nu toţi o iubim, să piară ca un vis. Un vis urât…
„Un vis urât? Mai urât decât ceea ce se întâmplă acum?” cugetase Aloora, cu amărăciune, neştiind dacă trebuia să râdă, sau să plângă, sau să-i anunţe pe ytzomi – sau, poate, de-a dreptul pe Sapor – că maică-sa era nebună de legat.
Dar îşi păstrase pentru sine şi râsetele, şi lacrimile, şi convingerea că Araana nu mai era stăpână pe mintea ei. Se străduise din răsputeri să nu-şi trădeze mama – şi pentru ce? Ca s-o audă, în lift, pomenindu-i lui Sapor despre vocea aia – fără ruşine şi fără teamă…
… Fără acea teamă iraţională, de animal care adulmecă o primejdie nevăzută, acea teamă care ei nu numai că îi răscolea stomacul, dar se şi străduia să i-l împingă până sub bărbie.
Simţi o nouă strângere de mână a Araanei şi, brusc, căpătă convingerea că, nebună sau nu, maică-sa dorea să o ajute. Mai mult, că putea să o ajute.
– Totul va fi bi…
Încurajarea şoptită sosi ca o confirmare, dar se pierdu în primul sunet de clopot, urmat îndeaproape de altul. Şi de altul. Şi de altul…
Aloora se înfioră, îşi simţi părul zburlindu-se, pielea încreţindu-se şi măruntaiele vibrând, silite să ţină isonul straniilor reverberaţii şi interferenţe ale dangătelor reflectate iarăşi şi iarăşi de cele trei ziduri spirale – cel roşu, cel galben, cel verde – care străbăteau oraşul.
Pentru o clipă, se temu că acele ziduri, ca şi cele exterioare, puteau să se năruie oricând, pe neaşteptate, ca în legenda unei cetăţi de demult, al cărei nume îl uitase.
Pe urmă îşi aminti că Sapor îi explicase cândva, în copilăria care i se părea ciudat de îndepărtată şi nefiresc de fericită, că Maeştrii Mandalahi care plănuiseră şi construiseră Mandspyrul, oraşul mandală, gândiseră tunelele din ziduri, clopotele şi ritmul în care era îngăduit să fie trase astfel încât sunetele lor şi nenumăratele ecouri stârnite să nu intre nicicând în rezonanţă, căpătând puteri devastatoare.
– Aceia erau mandalahi mai iscusiţi decât voi, de bună seamă, zisese mica Aloora, şi aerul ei serios îl făcuse pe Sapor să zâmbească.
– Nu, nu mai iscusiţi, îi răspunsese. Doar mai norocoşi. Se povesteşte, din tată-n fiu, că i-ar fi inspirat nişte făpturi divine, cu chipuri strălucitoare şi netede, ca nişte feţe de statui cu trăsături încă necioplite, şi cu trupuri de nedesluşit sub straiele lor largi. Înţelegi? Femeile noastre, ale mandalahilor, se ascund sub măşti şi pelerine nu numai spre a fi ferite de priviri şi de pofte scârbavnice, ci, mai ales, pentru că recunoaştem că ele ne inspiră. E modul nostru de a le mulţumi şi onora. Înţelegi?
– Nţ, se strâmbase ea.
Sapor se posomorâse.
– Cum, nu? Ce-i aşa greu?
– Păi, ciripise fetiţa, pe Marea Preoteasă a Mandalei de ce n-o onoraţi? De ce nu-i mulţumiţi?
– Pentru că ea e preoteasă. E mai presus de mulţumiri şi de onoruri. Şi frumuseţea ei este menită să ne fie lumină tuturor. Iar cei care o privesc cu poftă neruşinată sunt pedepsiţi. Privirile se‑ntorc asupra lor, dar ca blesteme! Ai priceput?
– Îhi, făcuse, nu prea convinsă, dar cu atenţia furată de macheta holografică de pe masa lungă din odaia lui de lucru. Odaia în care ea, fiica lui preferată, putea intra oricând, de parcă i-ar fi fost fiu. Şi intra des, pentru că macheta o atrăgea ca un magnet. Iar Sapor, înveselit de interesul ei, o lua pe genunchi şi îi descria oraşul.
– Vezi tu, îi explica, Piaţa Sacră a Consacrării e un triunghi cu laturi egale. Fiecare are trei sute treizeci şi trei de nesri[1]. Dacă-i aduni pe toţi obţii nouă sute nouă zeci şi nouă. E un număr fast – un nouă pus înaintea numărului sacru, ca să-i sporească de nouă ori puterea. Puterea care se strânge în centrul pieţei, în Altar. Uite-l – pe lângă turnuri, pare mic. Dar are nouăzeci şi nouă de nesri înălţime. Din nou numărul sacru, înţelegi? De-aia Altarul are, el însuşi, forţa lui, la care se adună cea făurită din energiile divine care se scurg, se adună sub cupola lui şi se întrepătrund, se contopesc. În încăperea boltită din vârf, un mandalah simte puterea concentrată a oraşului, esenţa ei… Şi dacă nu e cel mai bun, adică Întru-Toate-Inspiratul, nu poate să sta acolo mai mult de nouă zile încheiate.
– Dar de ce energiile se adună tocmai în Altar? De ce nu într-un turn? întrebase Aloora, în mai multe rânduri, fiindcă simţise că lui chiar îi plăcea să îi explice – şi să o facă cât mai pe înţelesul ei.
– Spiralele le prind şi le îndreaptă către centru. Sunt, toate trei, spirale plane. Perfect plane, fiindcă stânca pe care e construit Mandspyul nostru e netedă – ca lustruită de o mână divină. Şi sunt nişte spirale… speciale. Logaritmice – aşa li se spune. Vezi cum li se lărgesc buclele, mai mult şi tot mai mult?… Ei, şi mai sunt şi turnurile. Numără-le. Pe fiecare spirală sunt câte treizeci şi trei – aidoma ca formă şi mărime. Deci, cu totul, sunt nouăzeci şi nouă, ca şi noi, mandalahii care le stăpânim. Vezi tu, numărul ăsta sacru stă la temelia întregului oraş!
– Tati, mi-ai tot spus că e sacru, dar nu mi-ai spus de ce!
Ca o babă superstiţioasă, Sapor îşi scuipase în sân, făcuse trei paşi înapoi şi, de trei ori, semnul spiralei.
– De ce… Nu ştiu. Nimeni nu ştie… nu mai ştie. Dar nimeni nu trebuie să-ntrebe – sau să se întrebe. Doar un copil ca tine o poate face – şi doar o dată! – fără să săvârşească cel mai cumplit păcat.
– Nu mai întreb, îi promisese ea. Dar mai arată-mi turnul nostru…
– Nu e al nostru, o corectase, realizând cu surprindere că nu o putea face cu asprimea cuvenită, e al meu. Eu singur sunt stăpânul turnului – şi al vostru: al copiilor şi al femeilor. Asta să-ţi intre bine în cap. Să nu uiţi niciodată că pot face cu voi ce vreau, fără să-mi ceară socoteală nimeni, nici Diriguitorul, şi nici Măcar Întru-Toate-Inspiratul, înţelegi? Cât despre gloata oploşită de la nivelul nouăzeci şi trei în jos, n-ar mai avea ce căuta în turn dacă nu mi-ar plăti – cu bani, cu zile din viaţa lor, zilele în care muncesc numai şi numai pentru mine…, sau cu orice altceva îmi face trebuinţă…
– Arată-mi turnul tău, reformulase fetiţa, docilă. Nu degeaba i se tot repetase că stăpânului, chiar dacă ţi-e şi tată, se cuvine să-i dai dreptate întotdeauna, fără să cârteşti.
– E ăsta, uite-l, cel care încheie spirala albastră pornită din turnul Întru-Toate-Inspiratului Obah. E construit deasupra unei porţi. Mai sunt doar două aidoma lui, unul pe spirala roşie, altul pe cea verde. Toate trei sunt numite turnuri-porţi şi sunt unite între ele de cele trei ziduri exterioare ale Oraşului, care sunt mai înalte decât zidurile spiralate, dar mai joase decât turnurile. Plimbă-ţi degetul deasupra lor, aşa, ca mine. Vezi, sunt trei jumătăţi de elipse. De elipse tăiate de axele lor mari, adică de-a lungul.
– Axe?! Ce sunt axele? Care sunt axele?
– Priveşte-le, sunt cele trei drumuri care formează triunghiul cel mai mare. Uite-l, are în vârfuri cele trei turnuri-porţi şi în mijloacele laturilor turnurile din centrele elipselor. Sper că ştii că elipsa, triunghiul şi spirala sunt forme sacre, că nu lipsesc din nici o mandală şi din nici o yantră. Aşa cum nu lipseşte nici Y-ul. Îl vezi? Leagă Altarul de turnurile-porţi.
– Turnurile… repetase Aloora, gânditoare. Mama a spus o dată că sunt urâte – fiindcă nu-s rotunde.
– Maică-ta a crescut printre nomazi neştiutori. Nu înţelege că puterea prea simetrică şi uşor de strunit a cercului e prea… măruntă. Elipsa ne stimulează, ne sporeşte agerimea minţii, ne păstrează sănătatea, vigoarea… Ea dă şi forma turnurilor noastre, care o au ca secţiune transversală.
– Ca secţiune… cum?
– Transversală, bombonico. Adică aşa, ca o felie din batonul asta al tău de ciocolată cu muguri de laptac dulce…
Răseseră amândoi înainte ca Sapor să-şi reia vorba, să-i povestească despre alte drumuri care formau triunghiuri echilaterale, despre tunelele prin care ele străbăteau zidurile, despre domurile semisferice presărate, tot cu orânduială, prin pieţe şi prin parcuri. Erau domuri minuscule în care locuia o altă gloată, cea a poporenilor neaserviţi, care nu le plăteau mandalahilor nimic, iar ei erau plătiţi cu dărnicie în rarele ocazii când se-ntâmpla să-şi pună munca în slujba cetăţii, ori doar a unui stăpân de turn.
Da, Aloora cunoştea oraşul. Când închidea ochii, vedea macheta care îi fascinase copilăria, îi desluşea fiecare amănunt. Nu s-ar fi rătăcit dacă ar fi îndrăznit să fugă, să-şi arunce pelerina şi masca şi să se piardă în mulţimea care înţesa deja străzile şi pieţele.
Pentru câteva clipe, se îmbătă imaginându-şi că ar fi fost în stare să-şi ia inima-n dinţi şi să se repeadă, cerşind ajutor, de cealaltă parte a drumului, în mijlocul şlehtei de nomazi fermecaţi de vacarmul răscolitor al clopotelor. Stăteau, toţi, neclintiţi. Aloorei i se părea că nici nu clipeau, că scrutau depărtările, parcă văzând, prin oameni şi prin ziduri deopotrivă, minunăţii ce le tăiau răsuflarea şi le învăpăiau ochii azurii…
Ochi azurii, ca ai ei şi ca ai Araanei. Păr blond roşcat, ca el ai şi ca al Araanei. Straie pestriţe, viu colorate, ca rochia veche pe care Araana o păstra la loc de cinste, ca pe nişte moaşte sfinte…
Poate erau chiar şleahta Araanei. Poate se adunaseră acolo sperând să o revadă. Poate era printre ei şi Todor, fratele Aloorei, tâlharul, teroristul. Fugise de acasă când ea abia împlinise trei ani, nu avea cum să şi-l amintească. Dar Araana nu se putea să nu-l recunoască – pe el ca şi pe ceilalţi, dacă erau într-adevăr rudele ei de sânge.
Aloora strânse mâna Araanei, îşi apropie masca de a ei şi strigă din răsputeri:
– Mamă, îi cunoşti pe nomazii ăştia?
Ea însăşi îşi percepu strigătul ca pe o vibraţie anemică, pierdută printre cele stârnite în trupul ei de sunetele de clopot.
Araana clătină din cap, ca şi cum ar fi răspuns cu un „nu” la acea întrebare pe care, cumva, totuşi o auzise, strânse şi ea mâna Aloorei şi i-o trase spre pântecul ei. I-o aşeză acolo, cu palma deschisă, parcă invitând-o să simtă mişcările fătului.
În loc de asta, Aloora auzi, sunându-i direct în străfundul urechilor, o voce de copil:
– Araana îţi poate cunoaşte gândurile, dacă o ajut eu. Şi tu le poţi afla pe ale ei. Câtă vreme îţi ţii palma aşa, te pot ajuta şi pe tine!
Speriată, fata îşi retrase mâna. Imediat, îşi regretă mişcarea bruscă care, desigur, nu le scăpase nici lui Sapor, nici fraţilor ei vitregi, discipolii mandalahi. În ziua aceea aveau o singură îndatorire. Să n-o scape din ochi. Pentru că se întâmplase, cu vreo cinci sute de ani în urmă, ca nouă dintre Neprihănitele Nobile Fecioare să fie răpite. Şi mai fuseseră şi încercări nereuşite, în mai multe rânduri, căci exista credinţa că împreunarea cu o fiică neprihănită de mandalah, cu sau fără voia ei, era dătătoare de sănătate, de noroc, de viaţă lungă şi de har, chiar dacă, în loc să ţi-o faci apoi soţie legiuită, o vindeai unui lupanar din vreo aşezare îndepărtată. Orice proxenet dădea bani grei pentru o asemenea marfă rară. Era ştiut, pretutindeni, că fetele crescute în haremuri erau anume pregătite pentru a le dărui bărbaţilor plăceri greu de descris.
„Mai bine într-un lupanar dintr-un fund de lume, decât în subteranele Altarului”, trecu prin mintea Aloorei un gând repede gonit de teama că urma să dea socoteală pentru gestul ei pripit, necuviincios. De fapt, mai întâi trebuia să-şi dea sieşi o explicaţie. De ce se speriase? Fiindcă tocmai pricepuse… Ce pricepuse? Că Araana nu era nebună? Sau că ea însăşi era pe cale să-şi piardă minţile? Oare acea înlănţuire de sunete de clopot, născocită, fără doar şi poate, de un mandalah inspirat de demoni, putea zămisli asemenea închipuiri? Oare purta, printre ecouri, voci de prin alte lumi? se întrebă – tocmai când liniştea recădea asupra oraşului celor nouăzeci şi nouă de turnuri. O linişte pe care toată lumea, de la mandalah până la cel mai umil cerşetor, înţelese că nu o preţuise niciodată cu adevărat. Şi, vreme de câteva minute, nimeni nu îndrăzni nu doar să vorbească, dar nici măcar să se clintească, de teamă că cel mai mic gest ar fi putut înlocui tăcerea cu vreun foşnet nedorit.
Apoi, când, parcă cu sfiiciune, mulţimea prinse să revină la viaţă, Aloora simţi două mâini lăsându-i-se, grele, pe umeri. Şi ştiu că erau ale tatălui ei, că îi cereau să îşi înceapă rolul în acel ritual de al cărui deznodământ îi era din ce în ce mai frică.
Totuşi tresări când el îi prinse gluga de margini şi i-o dădu pe spate, dezvelindu-i cocul înalt, bogat, de păr auriu. Încântaţi, nomazii aplaudară – şi exemplul lor fu urmat de orăşenii şi de pelerinii care se aflau prin preajmă.
Sapor se încruntă şi mârâi – suficient de tare pentru ca fii săi discipoli să fie îndemnaţi să strângă cu un pas mai aproape de Aloora arcul de cerc pe care îl formau în spatele ei. Apoi, cu fruntea ceva mai descreţită, trecu în faţa fetei, dezlipi, cu zgomot, dintr-o singură mişcare, benzile care-i închideau pelerina şi i-o împinse de pe umeri în jos, făcând-o să i se prelingă, foşnindă şi mângâietoare, într-o grămadă lucioasă, abandonată pe caldarâm.
Ea se înfioră, surprinsă nu atât de răcoarea dimineţii de primăvară, cât de o senzaţie de vulnerabilitate pe care n-o mai cunoscuse. Iar privitorii aplaudară din nou, fermecaţi de veşmântul ei din zeci de voaluri suprapuse cu măiestrie spre a alcătui spirale de culori diferite – pornind de la albul nevinovăţiei şi ajungând la roşul intens al pasiunii –, spirale ce transformau în miracol frumuseţea trupului în jurul căruia erau înfăşurate.
În sfârşit, Sapor desfăcu încuietorile celor două semicercuri care-i fixau masca, unul trecându-i pe sub urechi, celălalt înconjurându-i, ca o diademă, creştetul capului, iar feţele nomazilor se luminară văzându-i ochii, până atunci ascunşi în penumbra găvanelor săpate în acel acoperământ preţios – cu atâta platină şleahta ar fi cumpărat merinde pentru tot anul! Şi, mai mult decât chipul fără cusur, privirea ei azurie şi prietenoasă îi făcu să-şi însoţească aplauzele cu vestita melopee prin care obişnuiau să slăvească frumuseţea femeilor.
La adăpostul măştii, ochii Araanei se umplură de lacrimi. Trecuseră treizeci de ani din ziua în care auzise ultima dată acele sunete joase, duioase, prelungi. Fuseseră cântate pentru ea, de şleahta ei, în ziua când, legată fedeleş – fiindcă se împotrivise din răsputeri –, le fusese dată în primire ytzomilor lui Sapor, care o târâseră în liftul din centrul turnului. Acel lift blestemat, pus în mişcare doar de comenzile bărbaţilor împuterniciţi să-l folosească, pe care îi identifica prin mijloace ce depăşeau puterea de înţelegere a femeilor.
Plânsul o podidi şi mai tare când nomazii se înclinară în direcţia ei. Participa la ceremonie, şi asta nu putea însemna decât că era mama fetei a cărei înfăţişare îi convinse că se trăgea din neamul lor.
– A-ra-a-na! A-ra-a-na! A-ra-a-na! scandară ei, întrerupându-şi cântecul.
Iar ea înţelese că o recunoscuseră fiindcă îi ştiau povestea, care trecuse din şleahtă-n şleahtă, cum era de aşteptat.
Sapor îi privi crunt înainte de a face semnul spiralei, îşi lipi călcâiele şi îşi înălţă braţele în V, cu palmele larg deschise răsucite către exterior..
Nomazii amuţiră. Mandalahul era mânios, mandalahul închipuise un Y din corpul său, mandalahul primea în palme puterea imensei forme sacre care era oraşul. Mandalahul putea îndrepta puterea aceea împotriva lor, ceea ce Sapor şi făcu, repezindu-şi înspre ei braţele, cu degetele răşchirate.
Se traseră cu toţii înapoi, unii sufocându-se, alţii înecându-se, cu toţii împleticindu-se.
– A fost doar un avertisment, le strigă Sapor, coborându-şi braţele şi scuturându-le.
Ei îşi scoaseră limbile şi şi le muşcară, şi îşi loviră tâmplele cu pumnii, semn că se lepădau de vorbele şi de gândurile care-l nemulţumiseră pe omul sfânt. Şi nu numai ei, ci şi pelerinii şi orăşenii din preajmă se prosternară în faţa lui Sapor, lovind cu frunţile, de câte nouă ori, pavajul din dale mărunte ce formau curcubee spiralate, pierdute unele în altele, pornite unele dintr-altele.
El aruncă asupra gloatei o privire grăbită, suspicioasă, apoi li se adresă celor doi ytzomi aflaţi în spatele Araanei, unul ţinând o pereche de cătuşe, celălalt, un lanţ lung şi gros.
– Acum! Repede, acum!
Ei se uitară, nedumeriţi, unul la altul, apoi, amândoi, la Sapor. Ştiau prea bine că nu se cuvenea să acţioneze atunci, ci abia când vor fi ajuns la turnul următor, de unde Araana trebuia să se întoarcă, pe jos şi însoţită doar de ytzomi, în haremul stăpânului ei.
– Am spus să vă faceţi datoria acum, repetă mandalahul, răspicat. Ce n-aţi înţeles?
Spăsiţi, amândoi umanoizii pitici – ale căror creştete ajungeau abia până la şoldurile unei femei de talie mijlocie – îşi lăsară ochii în jos. Apoi primul se strecură sub mantia Araanei şi îi încătuşă mâinile pe care ea şi le dusese singură la spate. În cei treizeci de ani petrecuţi în harem învăţase că supunerea şi umilinţa o scăpau de necazuri – şi că ţineau numai de trup. Sufletul îi putea rămâne liber, mintea îi putea hălădui printre vise asupra cărora era singura stăpână şi printre amintiri pe care nimeni nu i le putea fura. Se putea adăposti în anii petrecuţi cu şleahta, sau chiar în săptămânile de dragoste cu Ygov, putea fi departe şi de ytzomul care ieşea, grăbit, din faldurile pelerinei, şi cel care se şi strecura în locul lui, pentru a-şi prinde lanţul de brăţara lată ce înconjura glezna ei stângă …
Un murmur de nemulţumire trecu printre nomazii care, între timp, se ridicaseră – şi încetă imediat ce Sapor şi fii săi discipoli le azvârliră câte o uitătură rea.
– De ce, stăpâne-tată? şopti Aloora.
– Ca să o apăr de … ignoranţii care tulbură riturile străvechi. Şi de ea însăşi, îi răspunse el, tot în şoaptă.
– Dar tu eşti mai puternic decât ei toţi, nu se lăsă fata. Tocmai le-ai dovedit-o.
– Ce ştii tu…
Sapor fu gata să ofteze, gata să mărturisească că nu atât puterea lui, cât frica lor îi făcuse să dea înapoi, că erau într-un an al Răului, că Mandspyr-ul fără un Întru-Toate-Inspirat era o mandală nedesăvârşită, din a cărei forţă el, cel statornicit în coada unei spirale, nu putea să soarbă, întotdeauna, îndestul…
Dar îşi aduse aminte de sfaturile din hrisovul pe care orice mandalah îl moştenea o dată cu turnul. Hrisovul pe care îl primise din mâna fără vlagă a tatălui său muribund.
„Să nu te spovedeşti unei femei. Să nu crezi că te înţelege, nici că te iubeşte. Femeia, fie ea mamă, soţie, concubină, fiică, Preoteasă a Iubirii, curvă, slujnică ori muiere de rând, e slabă de minte şi prefăcută. Şi e alt animal decât bărbatul. Şi trebuie bine strunită.”
– Tu ştii doar să cârteşti, continuă, printre dinţi. Dar, dacă o să ai ghinionul să te întorci în turnul meu, o să te alegi o pedeapsă care să-ţi taie pentru totdeauna pofta asta de a vorbi neîntrebată!
Ea înghiţi în sec şi păli. Ştia că, în orice harem, de la mandalah la ultima slujnică, toată lumea se întrecea în a născoci pedepse cât mai dureroase, dar care să vatăme cât mai puţin sănătatea şi deloc frumuseţea. Frumuseţea dădea valoare femeii – şi cel care o ştirbea ciupea din avutul stăpânului ei, mandalahul.
– Nu face mutra asta, mai mârâi Sapor. Zâmbeşte – s-ar putea să fie ziua nunţii tale!
„De ce? De ce mi se întâmplă tocmai mie?” se întrebă Aloora, străduindu-se să-şi aştearnă un surâs pe faţa răvăşită de amintirea pedepsei pe care o primise la cinci ani, când şterpelise diadema preferată a celei de-a treia soţii a tatălui său, iar femeia aceea cu privire suavă şi glas dulce ceruse şi căpătase îngăduinţa de a născoci şi aplica ea însăşi o pedeapsă pe care mica hoţoaică să nu izbutească să o uite. Şi îi înfipsese Aloorei câte un ac lung sub fiecare unghie a mâinii drepte – le înfipsese încet, răsucind. Fetiţa leşinase în mai multe rânduri, mai întâi doar de spaimă, apoi de durere. Răbdătoare, femeia o ajutase de fiecare dată să-şi revină pe deplin.
– Gata, păpuşico, gata, o amăgea. Nimeni nu-ţi vrea răul. Totul e numai şi numai spre binele tău, frumoasa mea!
Şi o săruta şi o mângâia înainte de a relua aplicarea metodică a pedepsei, şi izbucnea în râs când ea începea să ţipe.
– De ce urli? De ce ţi-e frică? Ţine minte de la mine, îi spusese la un moment dat, teama de durere e teama de moarte. Orice durere despre care ştii că nu ucide poate fi suportată!
„Într-adevăr, oricum mă va pedepsi tata, asta n-o să mă pocească, n-o să mă schilodească şi n-o să mă omoare. Să mă ajute Sacra Mandală să nu fiu aleasă şi să mă întorc în turnul lui! Să nu ajung în Subterane!” gândi Aloora, ceea ce o ajută să-şi controleze de deplin expresia feţei, care i se lumină chiar în momentul când Sapor o prinse de umeri şi o împinse uşor înainte.
– Poartă-ţi neprihănirea pe calea ce duce spre inima cetăţii şi fie ca soarta care adastă acolo, aşteptându-te, să-ţi dăruiască dragostea unui mandalah şi puterea inspiratoare a Mandalei însăşi!
Erau vorbele binecuvântării paterne rituale. Sapor le strigase din răsputeri – şi reuşise să acopere zumzetul mulţimii.
– Fie mie după spusa ta, preacinstite părinte, îi răspunse, tot după datină, după ce se opri pe axa fâşiei cenuşii, lucioase, late cât un stat de bărbat voinic, a cărei spirală se aşternea alături de cea a zidului albastru.
Sapor se plasă în dreapta, Araana, însoţită de zvonul lanţului şi urmată de cei doi ytzomi care ţineau zdravăn de capătul acestuia, veni să i se aşeze în stânga, discipolii mandalahi se plasară, în arc de cerc, în spatele lor, fiind, la rându-le, cuprinşi de arcul mai larg format de ceilalţi nouă ytzomi, care suflară din goarnele lor spiralate, cerând astfel mulţimii să părăsească calea rulantă.
Sapor îşi reluă postura în Y, invocând puterea mandalei şi izbutind astfel, fără zăbavă şi parcă fără nici un efort, să urnească fâşia argintie, ce prinse brusc să alunece, trântind doi-trei gură-cască, fiindcă nu apucaseră să-şi retragă de pe ea amândouă picioarele.
În urma grupului care, parcă plutind, se îndrepta spre turnul următor, gloata se buluci spre mantia cu glugă şi spre masca Aloorei, care rămăseseră pe caldarâm – pomană pentru cei ce aveau să le dobândească în urma unei încăierări înverşunate.
::: ::: :::
Cei Trei Succesori Desemnaţi ieşiră din Altar imediat ce se stinse ultimul dangăt de clopot, înainte ca mulţimea adunată în Piaţa Sacră a Consacrării să-şi fi recăpătat graiul. Primul era Rolal, fiul lui Obah, şi purta pe braţe leşul firav al acestuia. Dolodor şi Aghepoh îl urmau, umăr lângă umăr, fiecare purtându-şi tatăl stafidit, dar încă viu.
– Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi – dar nu într-atât încât să ştirbim bucuria prilejuită de izbânda Trecerii Sale în Turnul Etern, spuseră, cu glasuri stinse, cei doi moşnegi aduşi pe braţe, după de fii lor îi ajutară să se proptească cât mai bine pe picioare. Şi, în timp ce Cei Trei Succesori Desemnaţi le repetau spusele cu voci răsunătoare, izbutiră să-şi salte braţele, transformându-se în câte un Y perfect şi făcând astfel să erupă uralele poporanilor, care tocmai îi recunoscuseră ca fiind Shatomat şi Totator, Inspiraţii Mandalahi care, vreme de patruzeci şi şapte de ani, îl secondaseră pe Marele Maestru răposat.
Rolal culcă leşul părintelui său între cei doi bătrâni, intră în postura Y o dată cu ceilalţi Succesori Desemnaţi şi, după un răstimp suficient de lung pentru ca gloata nerăbdătoare să înceapă să se foiască şi să murmure, toţi trei îşi întinseră mâinile către cel care fusese Obah.
Stârnind deopotrivă urlete de groază şi strigăte de admiraţie, trupul neînsufleţit se ridică, ţeapăn, cu mişcări nefireşti, şi îşi înălţă braţele, devenind un al treilea Y, între Shatomat şi Totator.
În aceeaşi fracţiune de secundă, din Altar ieşi Adaheea, cea care fusese Mireasa Inspiratoare a lui Obah, Marea Preoteasă, Inspiratoarea Întrutoate a Tuturor – o femeie de şaizeci şi şase de ani, încă sprintenă, trupeşă şi cu faţa prea puţin ridată. Înaintă lăsând urme negre pe caldarâm, semn că tălpile ei goale călcaseră mai înainte prin mâlul subteranelor, care-i întinase şi poalele veşmântului alb, un soi de sac din pânză grosolană. Se opri în faţa cadavrului Y-izat, se înălţă pe vârfuri ca să-i sărute buzele şi se prosternă ca să-i sărute şi cizmele sacre – căci Obah murise, cum se cuvenea, îmbrăcat în ţinuta rituală.
Cei Trei Succesori Desemnaţi se strânseră în spatele ei şi o ridicară prinzând fiecare câte una din cele trei cozi, toate pornite din creştet, în care ea îşi împletise părul cărunt. Cu câte un pumnal minuscul, fiecare reteză coada pe care o apucase şi şi-o aşeză după gât – spre a o putea dărui miresei inspiratoare pe care avea să şi-o aleagă.
Adaheea se prosternă din nou, de trei ori, ca să sărute cizmele celor trei bărbaţi tineri – sanctificându-le cu buzele ei de atâtea ori unite cu ale Celui Trecut în Turnul Etern. Şi fiecare dintre ei se aplecă să o ridice înainte de a-i dărui năframa neagră – neagră ca Nefiinţa – cu care era încins. Ea îşi încolăci una în jurul gâtului, cu alta îşi strânse mijlocul încă subţire şi cu a treia îşi acoperi părul ciuntit. Asta în timp ce le şoptea, tot mutându-şi privirea de la unul la altul:
– Nu uitaţi ultimele cuvinte ale lui Obah. Gravidele care aud voci sunt un pericol. Un pericol imens! Trebuie luate măsuri grabnice.
– Vom face cum a hotărât el. Datina cere să-i respectăm ultima hotărâre. Cel puţin până ce se vor scurge Zilele Încercării şi unul dintre noi va fi investit, spuse Rolal, iar ceilalţi încuviinţară.
– Aşa va fi. Le voi da Schimnicelor poruncile cuvenite, promise Adaheea.
Apoi se ghemui, se lungi pe burtă, se târî ocolind picioarele răposatului, se ridică şi porni spre Altar, mergând de-a-ndăratelea, cu capul plecat. În prag se opri, îşi înălţă ochii şi braţele şi strigă:
– Rămâi cu bine, Soare!
Iar uralele asistenţei acoperiră pocnetul sec al uşilor trântite după ce încă un pas înapoi o trecuse dincolo de ele, spre a deveni Stăpâna Subteranelor, pe care trupul ei muritor, târându-se în jurul leşului Y-izat, se legase să nu le mai părăsească niciodată.
În momentul închiderii uşilor, Inspiraţii Mandalahi Shatomat şi Totator îşi încleştară câte o mână de încheietura acelei mâini a lui Obah care îi era alături, unind astfel cele trei trupuri Y-izate. Iar când atenţia mulţimii se abătu din nou asupra lor pluteau deja la o palmă deasupra caldarâmului de care continuau să se îndepărteze încet şi sigur, ajutaţi din răsputeri şi de Succesorii Desemnaţi. Cu mâinile întinse către bătrâni, Rolal, Dolodor şi Aghepoh repetau, la unison, sacadat, câteva şoapte apăsate, cărora, în afară de ei şi de cei ce se înălţau, nimeni nu le cunoştea înţelesul.
::: ::: :::
Banda rulantă se opri exact când Aloora ajunse în dreptul celui de-al doilea turn, turnul mandalahului Nurtor, care aştepta neclintit, părând să-şi odihnească palmele pe umerii fiicei sale Gaaria, o brunetă mărunţică, ca o miniatură perfect cizelată, cu ochi vioi şi zâmbet dezarmant.
– Desfaceţi! şuieră Sapor şi ytzomii care ţineau lanţul Araanei se repeziră sub pelerina ei, gata-gata să se împiedice unul de altul.
Odată scăpată de ei şi de legături, Araana, frecându-şi încheieturile mâinilor la adăpostul pelerinei, se îndreptă spre mama Gaariei, o momâie roşie cu mască de aur – o concubină.
Cele două femei îşi prinseră mâinile scoase prin deschizăturile pelerinelor – era una din rarele ocazii în care puteau să o facă fără să fie învinovăţite de indecenţă şi de imoralitate – şi îşi lipiră frunţile măştilor una de alta. Astfel, în tăcere, binecuvântările din gândurile celei ce se întorcea erau preluate de cea care pleca mai departe, pentru ca, din mamă în mamă, să ajungă până în pragul altarului.
– De ce te-a legat? şuşoti cea în roşu. N-ar fi trebuit, nu când sunteţi împreună…
– Nişte nomazi…, răspunse Araana, în grabă. Au slăvit frumuseţea fetei şi m-au recunoscut…
– Eşti Araana? întrebă cealaltă, strângându-i mai tare mâinile.
– Cerule! Ai auzit de mine?!
– Eşti o legendă. Femeia care a păcătuit fără să fie ucisă, care e gravidă când ar trebui să fie bunică, care aude voci…
– O singură voce…
– Nu contează… Ai grijă de tine, se zvoneşte că, înainte de a muri, Obah a poruncit ca voi, astea cu vocile, să fiţi duse în Subterane…
– Oloola, iar trancăneşti?! Mâine comand măşti cu căluş, ca Shalodar! şuieră Nurtor, regretând că solemnitatea momentului nu-i permitea să-şi pălmuiască concubina, înainte de a începe să strige îndemnul ritual către fiica sa – semn că cele două mame trebuiau să se despartă.
Fără zăbavă, Gaaria şi însoţitorii ei se rânduiră pe banda care porni din nou. Araana, rămasă alături, îi petrecu cu privirea în vreme ce ytzomii însărcinaţi să o înlănţuie i se strecurau din nou sub pelerina amplă, iar ceilalţi nouă făceau cerc în jurul ei, strângând în mâini crispate telecomenzile zecilor de ace strălucitoare ascunse în cingătorile lor masive.
Aşa, cu lanţul zăngănindu-i la fiecare pas şi înconjurată de piticii însărcinaţi să o păzească cu orice preţ, Araana porni către casă. Pe jos, căci numai mandalahii puteau pune calea rulantă în mişcare.
– Te rog să te grăbeşti, doamnă, îi ceru, pe ton de poruncă, şeful ytzomilor, dând cu ochii de şleahta de nomazi – care lungeau pasul, probabil trăgând nădejde s-ajungă în centrul oraşului înainte de sfârşitul ceremoniei.
Văzând şi ea nomazii, Araana se opri, întrebându-se dacă să le ceară sau nu ajutorul. O încercare neizbutită de fugă ar fi putut s-o coste viaţa ei şi a copilului. Sau ar fi putut fi lăsată să nască pentru ca apoi, fiind deja destul de bătrână ca să nu fie regretată, să fie azvârlită pe străzi, cu picioarele tăiate…
Pe de altă parte, dacă cele spuse de concubina lui Nurtor erau adevărate… Şi ar fi putut fi, de multe ori slujnicele purtau repede veştile dintr-un harem în altul şi, cel mai adesea, nu era vorba de născociri, ci de afurisita de realitate… Ar fi putut ajunge în Subteranele Altarului chiar în acea zi şi Sopor nu ar fi reuşit să o scoată de acolo, oricât de mult ar fi dorit să o facă…
– Mişcă-te, doamnă! ţipă mai marele piticilor. Stăpânul ne va pedepsi pe toţi dacă nu ajungem în turn cât mai curând cu putinţă!
Dar Araana nu se urni. Puterile Cereşti îi ofereau şansa de a se refugia în mijlocul nomazilor, şi ea nu se putea hotărî să o facă… Avea nevoie de o povaţă, dar, de când pusese asupra fătului mâna Aloorei, vocea se încăpăţâna să tacă…
sper că va urma
[1] Nesru = unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 1,11 metri
Revista se poate descărca de pe Scribd.
, astfel încât s-o aflu şi eu.
Eu fiind, din nefericire sau nu, un biet personaj imaginar
Presupun că nu [prea] e corect să profit de 
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 