Cugetările motanului Pandalie – 14 – Un spaţiu eminamente democratic

După ce mi-am amintit că 13 (treisprezece) e, zice-se, număr cu ghinion, m-am gândit să pun pe fugă această posibilitate cu o a paisprezecea cugetare, şi ea tot despre fenomenul numit transformare.

Iat-o:

Presupun că limba evoluează din greşeală în greşeală fiindcă e mai uşor să faci modificări în dicţionare decât într-o groază de capete neşcolite. Vorba aia: „proşti, dar mulţi”. O limbă „vie” pare să trăiască într-un spaţiu eminamente democratic: gloata dă tonul.

În consecinţă, sunt aproape sigur că din următoarea ediţie a DEX-ului o să aflăm, printre alte noutăţi, că „resort” înseamnă şi „staţiune”, iar „a aplica” e sinonim cu „a solicita”. 😛

Cugetările motanului Pandalie – 13 – Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă

Când nu şed şi dorm, ci şed şi cuget, răsucesc pe toate feţele minunata lege a conservării materiei pe care v-am servit-o mai sus, în titlu, şi ajung să-mi spun că, de la sfârşitul anului de graţie o mie nouă sute optzeci şi nouă încoace:

  • s-au pierdut multe (mai multe din cele bune decât din cele rele);
  • s-au câştigat puţine (mai puţine din cele bune decât din cele rele);
  • s-au transformat foarte multe, printre care, de pildă:
    • pe tarlaua lingvistică:
      • î s-a transformat în â;
      • sînt s-a transformat în sunt;
      • vroiam s-a transformat din corect în incorect;
      • nici un s-a transformat în niciun;
      • coperte, cocteil (şi-or mai fi şi altele, dar nu-mi vin acu’ în minte) s-au transformat din variante preferate în variante tolerate;
      •  binevenit s-a transformat din cuvânt al limbii române în cuvânt inexistent;
      • a comemora s-a transformat din ” a celebra printr-o ceremonie un eveniment (trist) sau dispariția unei persoane importante” (cf. Marelui dicţionar de neologisme, ed. 2000), în „a celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important” (conform Dicţionarului explicativ al limbii române, ed. 2009 – drept care ieri m-am mai sărbătorit „Mica Unire”, am comemorat-o, cu binecuvântarea DEX-ului şi preşedintelui ţării noastre „de glorii” şi „de dor”, ajunsă în „marele-i viitor” (i-am înşiruit pe blagoslovitori în ordine alfabetică);
      • limba de lemn s-a transformat în romengleză;
    • pe alte tarlale:
      • ţiganii s-au transformat în rromi;
      • bătrânii s-au transformat din înţelepţi în idioţi;
      • religia s-a transformat din fruct oprit în fruct hulit;
      • milionul de lei vechi s-a transformat în suta de lei noi;
      • eu* m-am transformat din tehnician-proiectant în motan firoscos.

Aş mai continua, dar tocmai mi s-a transformat foamea în somn, că m-au pus ăştia la dietă, ca să nu mă transform din grăsuţ în grăsan.


* – Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 23 – Povestitorul

Acum am înţeles! Am înţeles, într-un târziu, ce-am păţit. Într-o bună zi, pusă pe distracţie, o nemernică ne-a luat pe mine şi pe Fane şi ne-a încuiat în aceeaşi poveste. Şi n-a născocit una frumoasă, din aia cu „zăresc un prinţ călare”! Nu, ea a scornit o catastrofă*, în care nici măcar nu m-a zăvorât cu vreun amic, a ţinut musai să mă tortureze psihic punându-mă lângă un fiu denaturat, nalt la stat, dar nu şi mare la sfat!

Pe urmă m-a conectat la blogul ăsta şi, în naivitatea mea, am crezut că urmează să fiu salvat! Că mă voi bucura de o nouă viaţă, plină de mulţumire! Dar nu, sistemul clocit de mintea ei diabolică e altul! M-a înarmat cu niscai cugetări şi cu un jurnal personal şi a făcut din mine însumi povestitorul amărăciunilor mele… M-a pus să mi le scriu până şi  în advertoriale (fie ele veritabile sau menite să ia Superblogu’ în băşcălie)!

Dar gata, depun plângere! O înregistrez la Eddie, în ambele tabele de săptămâna asta.



* „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal )

Cugetările motanului Pandalie – 11 – Lordul Nopţii


El e Lordul Nopţii.

Aşa l-am botezat după ce l-am decupat de aici, de pe un tricou.

Şi, după ce l-am botezat, m-am jucat cu imaginea lui în fel şi chip, am pus-o chiar şi-n caleidoscop (clic pe poze ca să le măriţi).

Iar joaca asta mi-a demonstrat ceva:
Ce e negru trebuie să rămână negru.

Când încerci să-l albeşti cu de-a sila, nu-l înfrumuseţezi, îl urâţeşti.


Dacă vreţi să aflaţi cine a mai scris despre vreun lord al nopţii, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 22 – Rugăciune

Zei de ieri, de azi şi de mâine, ştiu că – fireşte – ştiţi.

Ştiţi că, vorba aia de-o ţine multă lume minte o viaţă, e ceva putred în Danemarca, că prea s-au nimerit toate cuvintele din duzina pusă în joc săptămâna asta într-o poezioară scrisă de mine acum aproape 43 de ani omeneşti!

Ştiu că ştiţi foarte bine ce se ascunde aici.

Dar aveţi milă şi îndurare, nu mă călcaţi doar pentru atâta lucru pe coadă cu vreo gheată grea, nu-mi pregătiţi ca loc de somn etern un colţ de gheenă aprinsă. N-a fost decât un truc minor, şi nu m-am folosit de el ca să fac avere (când eram om*) sau ca s-adun putere asupra rivalilor în dragoste (de când sunt motan), doar ştiţi că nu le pun niciodată mai presus de orice**! 

Sigur, mărturisesc că nu m-au mânat nici idealuri înalte, nobile sau sfinte. Dar a fost vorba de suflet, fiindcă reclama nu e numai sufletul comerţului, e utilă şi când vrei, pe pildă, să atragi atenţia asupra provocării lansate pe un blog de jocuri („vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune”).

Trimit aşadar către voi, zei de ieri, de azi şi de mâine, această rugăciune pentru iertarea păcatelor minore săvârşite de motani majori, cu voie şi cu premeditare.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

** Ca fii mei denaturaţi, care pun totul mai presus de mine, dar nu atât de sus încât să nu mă pot eu căţăra mai sus! Numai când pun în frigider – sus sau jos – e belea, e iadul pe pământ pentru un blănos flămând!

Jurnalul motanului Pandalie – 21 – Fraza lungă

M-am gândit să-ncerc să-mi pun în jurnal măcar o singură frază lungă, lungă cât o zi de post, din postul Paştilor sau din al Crăciunului, adică din postul mare sau din postul mic, dar nu ştiu care e mare şi care e mic, pentru că eu* nu ţin post, nu ţin de bună voie, iar când îl ţin de nevoie nu e nici mare, nici mic, e negru, de foame văd negru înaintea ochilor când uită idiotu’ de Fane să-mi dea de-ale gurii, pe el, pe idiotu’ de fiu-meu mai mic, care acum e mare, îl văd negru, şi dacă-l văd negru vreau să-l albesc, îl zgârii cu disperare ca să iau pe el pielea aia neagră, dar de sub ea iese roşu şi miroase a sânge, şi sânge înseamnă carne, şi carne înseamnă mâncare, şi de-aia îl muşc pe Fane, şi el urlă, urlă ca din gură de şarpe, şi mă înşfacă, adică uneori reuşeşte să mă prindă de ceafă şi vrea să dea cu mine de pământ, sau de ciment, sau de podea, după caz, şi ăsta e un caz grav, aşa că miaun, miaun şi iar miaun, şi el chiar înţelege ce miaun, şi ştie că-l înjur de mamă, şi mă-sa e scăunel cu trei picioare, şi-l înjur şi de tată, şi ta-su sunt eu, c-a fost o vreme când nu eram motan, şi nici mă-sa nu era scăunel, şi ne iubeam prin mansarde, adică numai prin mansarda noastră, că ne luaserăm cu acte în regulă, dar mansarda în care ne regulam nu era în regulă, stătea sub un acoperiş prin care trecea ploaia, avea vreo trei locuri de trecere, şi mă treceau toate apele până storceam apa din covor, dar într-o zi cu soare, cu curcubeu adică, am tăiat covorul, adică am tăiat partea udă, ca să nu mai fie acolo, să nu se mai ude şi altădată, şi Neaga, adică nevastă-mea, m-a tăiat de la porţie, de la porţia de ciorbă şi de la aia de iubire pură, şi i-a apărut o floare roşie pe gură când i-am dat un dos de palmă, singura palmă pe care i-am dat-o vreodată, plus ăia doi pumni cu care n-am nimerit-o, fiindcă eram beat, beat muci, mă îmbătasem de bucurie că ne mutaserăm în sfârşit din mansardă, şi de beat ce eram n-am putut să mă feresc şi m-a nimerit ea cu coada măturii, şi mi-a părut rău, tare rău mi-a mai părut că nu-i luasem aspirator, adică de bucuria mea s-a ales praful, dar era praf metaforic, nu pentru aspirator, pentru ochi, praf în ochi adică, dar am uitat în ochii cui, am uitat şi ce voiam de fapt să vă spun, aşa că mai bine mai treceţi pe-aici altădată.



* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Jurnalul motanului Pandalie – 19 – Supă cremă de cuvinte

Netotu’ de Fane scrie. A-nvăţat în sfârşit să scrie. Cleptoman cum e, de când avem laptop a furat meseria (scrisul pe taste, că ăla de mână nu se lipeşte de mâna lui) de la frate-su Nelu. Asta n-ar fi nimic, adică ar fi bine, că oarece transpiraţie pe fruntea dobitociei sale, prea netedă (cum îi e, pesemne, şi creierul), nu strică şi nici nu pute, ca aia de-i iese prin tricou.

Rău e că mai şi citeşte. Că-mi citeşte mie. Mă-nşfacă pe neaşteptate şi mă ţine strâns în braţe până când îşi termină de citit, poticnindu-se pe ici, pe colo, cu răsuflarea tăiată, cel puţin una dintre idioţenii. Noroc că niciuna nu depășește o pagină standard (2000 de semne, inclusiv spaţiile) cu mai mult de încă două. Iar ultima (e musai s-o citez, ca să-nţelegeţi prin ce trec eu*) sună cam aşa:

Supă cremă de cuvinte

Nu-mi place supa cremă. E ca o mâzgă. N-o mănâncă nici motanul, adică nici tata. Că, zice Nelu, cine dracu a mai văzut pisică sănătoasă la cap care să mănânce supă cremă de praz? Vrei să-l omori, tâmpitule? Tâmpit e el, că n-a făcut supă cremă de whiskas! Păi nu?

Păi da.

Dar eu fac supă creme de cuvinte. Cuvintele îmi plac.

Uite, iată-l pe ăsta: aloe. Un cuvânt din două: alo e. Alo, e careva acasă?

Eu sunt mereu acasă. Am şi halat de casă. Nu e alb, ca al doctorului cu bisturiu. Pe doctorul cu bisturiu îl cheamă chirurg. Şi trebuie să-i dai şpagă ca să te taie cum trebuie. Aşa zice Nelu.

Şi şpagă e un cuvânt frumos. Cred că e nevasta lui şpagat. O nevastă budincă, adică nu, pudincă, sau nu, pudică. Pudică. Fiindcă trebuie s-o îmbraci. În plic. Aşa zice Nelu.

În plic, nu în plisc. Pui o literă în plus şi se schimbă cuvântul. De-aia plac mie cuvintele. Fiindcă şi dacă smenuieşti o literă se schimbă cuvântul. Adică, nu-i aşa, ce-am avut şi ce n-am pierdut?

N-am pierdut nimic. Dacă luăm din monarh un r rămâne monah, adică facem din rege călugăr în rasă (grasă fără g), şi rămânem cu palatul după ce se mută el în chilie, lângă colegii lui de breaslă. Adică de biserică, unde stau toţi în strane. Şi iar mai luăm un r şi rămân stane. Stane de piatră. Sau ce mai faci, bă, Stane? Stan păţitu. Care nu păţeşte nimic dacă-i luăm două litere. S şi t. Că rămâne an. E mai bine an decât Stan. Fiindcă Stan nu poţi fi decât până mori, dar an eşti tot timpul. Timpul are mulţi ani. Mult mai mulţi decât algele din toate oceanele. Alge sunt şi la mijloc de talger, după ce şmenuim t-ul şi r-ul. Adică râul. Sau răul, dacă schimbăm căciulile între ele, pe aia concavă cu aia convexă. Sau invers. Nu ştiu prea bine care e conul cu cavă şi care e conul cu vexă. Îl ştiu doar pe conul cu vestă. Îl cheamă Manole şi stă peste drum. Aşa zice Nelu, şi îl cred, deşi eu îl văd pe conul Manole stând, cu vestă, adică în vestă, peste banca de la poarta lui. Dar trebuie să-l cred pe Nelu, fiindcă el e inginer şi eu sunt idiot. Conul Manole zice că există şi ingineri idioţi, dar când l-am întrebat dacă există şi idioţi ingineri a zis că sunt nerod (ne rod şoarecii brânza). Şi eu l-am întrebat dacă n-aş putea să fiu norod (n-o rod şoarecii, o linge tata, cu limba lui de mâţă care roade maţe), adică mai mulţi nerozi (ne rozi sau nu ne rozi) într-unul singur, ca anii ăia mulţi dintr-un singur timp, şi el a zis că-s zevzec, şi eu l-am întrebat dacă zevzecul e un animal care seamănă cu berbecul, şi el a zis că da, e prost ca berbecul, şi pe urmă l-a înjurat nevastă-sa, fiindcă pe tac-su ei, răposatul, cum îl porecleşte conul Manole, îl chema Vasile Berbec, şi pe ea o chema Manuela Berbec înainte să-i ceară conul Manole mâna, ca să-i pună în ea numele lui de familie, adică Bran, că nu ştiu de ce-a luat el numele castelului Bran, că doar nu s-a măritat cu castelul, dar ştiu că, dacă şi-ar scoate r-ul, adică râul sau răul, din numele ăsta, ar rămâne şi el cu un ban, adică cu doi, Manole Ban şi Manuela Ban, punguţa cu doi bani, adică ar fi o familie de două parale, dar când am ajuns cu explicaţiile aici m-au înjurat (ingraţii nu mă au în graţii!) şi el, şi nevastă-sa, şi supă cremă de înjurături fac mâine.

Plictisitor, nu? Dar e, totuşi, un idiot cu oarece idei interesante. 😛 Este, au ba?

Adică:



Scris_pentru_12* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Cugetările motanului Pandalie – 10 – Invidie pisicească

Fără să-şi impună vreun termenindivida care m-a inventat şi-a făcut planul să scrie, negru pe ecranul alb, un roman (puteţi citi aici primele două pagini) în care fiecare erou e, în esenţă, un supravieţuitor al ostracizării; iar unul dintre aceşti eroi e un câine care, preferând să demaşte, cu orice risc, tot ce e fals, nedrept şi nefiresc, a încălcat o lege, un soi de principiu major, dar stupid al haitei sale.

Iar eu, enervându-mă pe minut ce trece, sunt de părere că e nedrept să i se dea atâta importanţă unui personaj canin, când cele două pisici care apar în celălalt proiect de roman, al cărui început vi l-am înfăţişat aici, au roluri mult mai puţin semnificative.  Ca şi cum noi, pisicile, am fi mai prejos decât câinii, n-am fi în stare să ne dăm seama că adevărata avere a oricărei creaturi e alcătuită numai şi numai din acele diamante pe care poate să le numere când îşi priveşte sufletul.


Dacă vreţi să aflaţi cine s-a mai jucat duzina de cuvinte îngroşate mai sus, sau chiar să luaţi parte la jocurile noastre, clic aici.

Jurnalul motanului Pandalie – 18 – Ritual solemn, cu jucării din lemn

 

În casa asta nu-s copii,
dar colecţionăm jucării,
pentru că el, jocul,
atrage mereu norocul.
Şi-n templul jocului, solemn,
tronează jucării din lemn.

Versurile le-am făcut chiar eu, pe bune şi fără mişto, că doar ştiti că încă mă mai pricep. Iar lemnul… He, he, he, adică miao, miao, miao, păi n-o am eu pe lemnoasă, iubirea vieţii mele, care încă mai trosneşte, duioasă, din frumoasele ei picioare (trei la număr) de scăunel rotund, stricat cu dragoste filială de Fane şi reparat, cu acelaşi soi de dragoste, de Nelu[1]?

Cât despre ritualul solemn, ei bine, mă frec de ea, torcând în zori de zi şi-n miez de noapte, mă sui pe ea, pe lemnoasa mea Neaga, îmi spăl acolo cu migală blana bicoloră, şi tot acolo dorm şi visez…

Nu, nu visez tinereţea noastră, visez doar să-mi continui ritualul, la trezire, coborând şi jucându-mă la picioarele ei.

— Îţi iau jucării de la Educlass, mi-a promis Nelu. Fiindcă de-acolo e mai avantajos, mi-a explicat pe urmă. Putem să plătim în rate fără dobândă şi să returnăm ce nu ne place. Şi toate comenzile iţi aduc înapoi 2% din valoarea lor, sub forma punctelor de fidelitate pe care le poţi folosi pentru achitarea comenzilor ulterioare. Şi merită să tot comanzi, fiindcă au promoţii lunare, discounturi personalizate, promoţii permanente şi concursuri cu premii. Plus că oferta e diversificată şi jucăriile au şi funcţie educativă.

Ultimul cuvânt a fost o aluzie fină, după părerea lui, fiindcă, tot după părerea lui, eu nu sunt un motan suficient de educat – sar gardul de dragul mâţelor din vecini (o adevărată ruşine, zice el, la vârsta mea, zice tot el, destul de înaintată) şi mă întorc uneori acasă cu purici, după ce fac vizite prin cuştile câinilor, cu care m-am înţeles, de când mă ştiu, de minune.

Aşa că, zice el (şi în privinţa asta sunt de acord), nu mi-ar strica să mă distrez pe podea, lângă lemnoasa mea, cu, de exemplu, un puzzle cu animale, sau cu sonerii împodobite tot cu mutre de necuvântătoare.

bigjigs-primul-meu-puzzle-safari-set-4-bucati-198567   learning-resources-sonerii-pt-raspuns-animale-1227

În concluzie, nu mai rămâne decât să mi le cumpere. Vă anunţ negreşit când o să se-ndure s-o facă.


[1] Dacă nu ştiţi cine sunt personajele, sunteţi invitaţi să citiţi atât povestea mea („Revelion cu scăunel şi pisică”, inclusă în volumul de povestiri SF Floarea de Loldilal, la pagina 316), cât şi jurnalul meu şi cugetările mele de pe acest blog.