Puncte de vedere

VERONICISME

Acum ceva mai mult de trei ani, m-am gândit să citesc cu glas tare o povestioară publicată pe blogul motanului Grişka.

Între timp, povestioara a fost inclusă în volumul „Întoarcerea Vrăjitorului„.

Vezi articolul original

Pedeapsă sau privilegiu?

(de la motanul Pandalie cetire)

Presupun că nu [prea] e corect să profit de jocul iniţiat de Zina ca să vă bag pe gât un citat din cărţulia mea – şi anume din povestirea „Revelion cu scăunel şi pisică” – dar conţine o întrebare pe care mi-o pun adesea şi care, într-un fel, a inspirat textul, şi mi-ar plăcea să aflu ce răspuns îi dau alţii.

Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Jurnalul motanului Pandalie – 19 – Supă cremă de cuvinte

Netotu’ de Fane scrie. A-nvăţat în sfârşit să scrie. Cleptoman cum e, de când avem laptop a furat meseria (scrisul pe taste, că ăla de mână nu se lipeşte de mâna lui) de la frate-su Nelu. Asta n-ar fi nimic, adică ar fi bine, că oarece transpiraţie pe fruntea dobitociei sale, prea netedă (cum îi e, pesemne, şi creierul), nu strică şi nici nu pute, ca aia de-i iese prin tricou.

Rău e că mai şi citeşte. Că-mi citeşte mie. Mă-nşfacă pe neaşteptate şi mă ţine strâns în braţe până când îşi termină de citit, poticnindu-se pe ici, pe colo, cu răsuflarea tăiată, cel puţin una dintre idioţenii. Noroc că niciuna nu depășește o pagină standard (2000 de semne, inclusiv spaţiile) cu mai mult de încă două. Iar ultima (e musai s-o citez, ca să-nţelegeţi prin ce trec eu*) sună cam aşa:

Supă cremă de cuvinte

Nu-mi place supa cremă. E ca o mâzgă. N-o mănâncă nici motanul, adică nici tata. Că, zice Nelu, cine dracu a mai văzut pisică sănătoasă la cap care să mănânce supă cremă de praz? Vrei să-l omori, tâmpitule? Tâmpit e el, că n-a făcut supă cremă de whiskas! Păi nu?

Păi da.

Dar eu fac supă creme de cuvinte. Cuvintele îmi plac.

Uite, iată-l pe ăsta: aloe. Un cuvânt din două: alo e. Alo, e careva acasă?

Eu sunt mereu acasă. Am şi halat de casă. Nu e alb, ca al doctorului cu bisturiu. Pe doctorul cu bisturiu îl cheamă chirurg. Şi trebuie să-i dai şpagă ca să te taie cum trebuie. Aşa zice Nelu.

Şi şpagă e un cuvânt frumos. Cred că e nevasta lui şpagat. O nevastă budincă, adică nu, pudincă, sau nu, pudică. Pudică. Fiindcă trebuie s-o îmbraci. În plic. Aşa zice Nelu.

În plic, nu în plisc. Pui o literă în plus şi se schimbă cuvântul. De-aia plac mie cuvintele. Fiindcă şi dacă smenuieşti o literă se schimbă cuvântul. Adică, nu-i aşa, ce-am avut şi ce n-am pierdut?

N-am pierdut nimic. Dacă luăm din monarh un r rămâne monah, adică facem din rege călugăr în rasă (grasă fără g), şi rămânem cu palatul după ce se mută el în chilie, lângă colegii lui de breaslă. Adică de biserică, unde stau toţi în strane. Şi iar mai luăm un r şi rămân stane. Stane de piatră. Sau ce mai faci, bă, Stane? Stan păţitu. Care nu păţeşte nimic dacă-i luăm două litere. S şi t. Că rămâne an. E mai bine an decât Stan. Fiindcă Stan nu poţi fi decât până mori, dar an eşti tot timpul. Timpul are mulţi ani. Mult mai mulţi decât algele din toate oceanele. Alge sunt şi la mijloc de talger, după ce şmenuim t-ul şi r-ul. Adică râul. Sau răul, dacă schimbăm căciulile între ele, pe aia concavă cu aia convexă. Sau invers. Nu ştiu prea bine care e conul cu cavă şi care e conul cu vexă. Îl ştiu doar pe conul cu vestă. Îl cheamă Manole şi stă peste drum. Aşa zice Nelu, şi îl cred, deşi eu îl văd pe conul Manole stând, cu vestă, adică în vestă, peste banca de la poarta lui. Dar trebuie să-l cred pe Nelu, fiindcă el e inginer şi eu sunt idiot. Conul Manole zice că există şi ingineri idioţi, dar când l-am întrebat dacă există şi idioţi ingineri a zis că sunt nerod (ne rod şoarecii brânza). Şi eu l-am întrebat dacă n-aş putea să fiu norod (n-o rod şoarecii, o linge tata, cu limba lui de mâţă care roade maţe), adică mai mulţi nerozi (ne rozi sau nu ne rozi) într-unul singur, ca anii ăia mulţi dintr-un singur timp, şi el a zis că-s zevzec, şi eu l-am întrebat dacă zevzecul e un animal care seamănă cu berbecul, şi el a zis că da, e prost ca berbecul, şi pe urmă l-a înjurat nevastă-sa, fiindcă pe tac-su ei, răposatul, cum îl porecleşte conul Manole, îl chema Vasile Berbec, şi pe ea o chema Manuela Berbec înainte să-i ceară conul Manole mâna, ca să-i pună în ea numele lui de familie, adică Bran, că nu ştiu de ce-a luat el numele castelului Bran, că doar nu s-a măritat cu castelul, dar ştiu că, dacă şi-ar scoate r-ul, adică râul sau răul, din numele ăsta, ar rămâne şi el cu un ban, adică cu doi, Manole Ban şi Manuela Ban, punguţa cu doi bani, adică ar fi o familie de două parale, dar când am ajuns cu explicaţiile aici m-au înjurat (ingraţii nu mă au în graţii!) şi el, şi nevastă-sa, şi supă cremă de înjurături fac mâine.

Plictisitor, nu? Dar e, totuşi, un idiot cu oarece idei interesante. 😛 Este, au ba?

Adică:



Scris_pentru_12* Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 9 – Când m-am crezut pentru a doua oară mort

 

„La popa la poartă, o pisică moartă…”

Da, cred că sunt mort, cred că de data asta am dat colţu’ pe bune…

Dar nu, nu m-au pus la poarta popii… Şi nici măcar la poarta noastră…

Pentru că pe strada noastră nu stă niciun popă!

Şi pentru că noi n-avem poartă!  Nu mai avem. Fane nu s-a uitat la ea nici măcar ca viţelu’ la poarta nouă, s-a mulţumit să treacă prin ea (oricum era şuie şi şubredă) ca boul, cu toată suta lui de kile nesimţite, după ce s-au prins ăia de la Carrefour că el e ăla care fură de la ei cel puţin o dată pe săptămână şi-au vrut să-l prindă. Da’ n-au fost în stare, fiindcă băiatu’ tatei are trei calităţi: e cleptoman (nu din tată-n fiu, dar cu experienţă), încet la minte (din mamă-n fiu, mie-n sută!) şi iute de picior (ca bunică-su, pe care mama n-a reuşit să-l prindă în vecii vecilor amin ca să-i pună pirostriile!).

Ei, da’ ce tot spun? Aici nu vorba de Fane, că n-a murit el. Nici el, nici frate-su Nelu, care ne poartă cu vorba de-o lună în loc să repare poarta!

Aici e vorba de mine, Ilie Pandalie, actualmente orator proaspăt răposat sub chip de motan bicolor şi chior (adică miop, dar cuvântu’ ăsta nu rimează decât cu şchiop, cu interlop, cu poc…), fost tehnician-proiectant, fost poet ocazional… (Ca s-aflaţi mai multe, puneţi mâna pe cartea asta, deschideţi-o la pagina 316 şi citiţi tot ce s-a consemnat despre un „revelion cu scăunel şi pisică”.)

Însă, pentru posteritate, am să destăinui, cu această ocazie festiv… ăăă… funebră, cum a ajuns un motan să fie tatăl lui Fane şi al lui Nelu – sau cum a ajuns tatăl acestor doi neisprăviţi să fie motan.

Şpilul, distinşii mei cititori neştiutori, este ca a existat, odată ca niciodată, o sectă numită Propovăduitorii Sfărşitului Lumii, de care n-a auzit nici dracu, ci numai nişte hominizi al dracului de proşti, porecliţi pesemne la mişto sapiens sapiens, care s-au vârât în ea. Dintre ei toţi, eu am fost singurul dotat cu o inteligenţă peste medie. Şi e momentul să vă explic de ce.

Când a dat buzna anul de graţie 2000, noi, pe atunci bipezii membri ai micii noastre comunităţi, am crezut, cu tonţii… ăăă… cu toţii, din tot sufletul, că de Magnificul Sfârşit nu ne mai despărţeau decât câteva minute şi am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatului extraz secretacic, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei perenglote materiale. A fost o stare de confuzie care a atins paroxismul, ne-am simţit ca într-un betealambic doar preţ de o fracţiune de secundă de elevatuire – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile… Şi eu sunt unicul a cărui formă impropriu-proprie e de mamifer! M-am plasat cel mai sus pe scara transmutaţiei! Ceilalţi s-au preschimbat în ploşniţe, în păduchi, în oxiuri… Iar pe cei cu desăvârşire săraci cu duhul această turnataţie i-a închis în obiecte neînsufleţite. Asta a păţit Neaga mea, sublimul scăunel cu trei picioare scăpat de sub fundul portocalandru al fiului nostru Fane şi redat mie în urma unei întâmplări fericite, motiv pentru care mi se odihneşte acum trupul neînsufleţit şi încovrigat pe actualul ei creştet rotund şi aplatizat, lipsit de anoduli neuronici…

Încovrigat!… Vai mie, acum îmi dau seama că rigor mortis m-a sorbituminat în această poziţie nedemnă pentru un tată de familie! Oare în ce sicriu am să fiu pus? Într-un soi de scorburatino din rumeguş de sălicedru presat artizanal, cu o bocancoră?

Ei, măcar dacă m-ar pune în sicriu… Când a s-a prăpădit biata Delia, o minune de pisică nemeritată de umflata de Colăceasca, nebuna aia de babă a împăiat-o şi acum o ţine ca pe o coloanagramă

Ce tot spun, Dumnezeule al tuturor pisicilor? Coloanagramă?! Bocancoră?! Scorburatino?! Delia împăiată?!!!  Doar dac-a împăiat-o Colăceasca personal, cu apendicele alea zbârcite, pline de inele, că bani din buzunar n-ar scoate nici moartă…

Şi nici Delia n-a murit, ce naiba…!!! Şi ce l-a apucat pe Nelu?! Ce tot urlă, în loc s-asculte, cu respect filial, ultimul meu discurs?!

— Băh, fi-ţi-ar sămânţa a dracu! (Aşa vorbeşte el cu Fane, cu fratele lui, născut tot din sămânţa mea – că Neaga n-a fost niciodată destul de deşteaptă ca să mă-nşele?!) Iar ai pus rachiu în apa Bătrânului? (Mno, de-aia avea gust atât de bun!!!) Acu’ suni tu la dom’ doctor mâţaru să-i spui că ne-a intrat motanu-n comă alcoolică?


Articolul a fost scris, cu aportul duzinii de cuvinte, din memorie, pro memoria 😛

Imagini inspiratoare – 1



luneliDoamnelor, domnişoarelor şi domnilor, sunt eu, Anne Glaff [1].  M-am gândit că, poate, cine ştie, sunteţi curioşi să aflaţi ce mai face fiica mea, Krama.

Ei bine, a început un al doilea volum de poezii. Ăsta se cheamă „Imagini Inspiratoare” – imagini pe care le culege ea ştie de unde şi care îi inspiră – Sfinte Dumnezeule! – versuri… hmm, destul de bizare. De palincă, de exemplu, n-am auzit în viaţa mea…  Şi nici de bătătură, ca loc unde stau soacrele… Şi…

Ei, dar mai bine vă las să citiţi:

desagaInima mea în desaga ta?
Ce cată acolo, hoţule, ha?
Dă-mi-o napoi, dă-o încoa!
Ce mă-sa, e inima mea!

Ce?!
Eu ţi-am spus, zici, s-o pui oareunde?
Acolo unde ibovnicu-ascunde
tot ce i-ai dat într-o noapte fierbinte,
dincolo de cuvinte,
de sărutări şi de mângâiere,
de supunere sub a lui vrere?

Ce vorbeşti, neică! Păi eram beată!
Băusem palincă, ca o netoată.
Credeam că eşti, mândru, fătul frumos,
nu numai la vorbă fălos.
Credeam că ţi-s dragă, că vrei să ne fie
iubirea drum către cununie.
Dar tu ţi-ai pus de ani buni pirostrii,
ai acasă vreo cinci copii
şi o muiere rea de muscă, de gură.
Şi-o soacră acră în bătătură!

Aşa că, hai, desaga jos!
Fii bun şi scutur-o, frumos,
să cadă iute de-acolo, din ea,
inima mea, aşa cum e ea,
puţin strivită, ferfeniţită
şi prin mocirlă tăvălită…

Dar o vreau, o vreau înapoi!
Şi-ţi pun desaga pe foc!
Şi te-arunc la gunoi!


[1] personaj din povestirea „Sfinte Dumnezeule!”, (pag. 30 a volumului Floarea de Loldilal . )

 

Cui i-e frică de… SF?



pisicafeaMiao, dragilor, eu fiind cine sunt[1], azi, la pisicafea, vă propun să vorbim despre SF, unde iniţialele sunt ale Ficţiunii Speculative.

Dacă aveţi nedumeriri, vă spun că „termenul de ‘ficţiune speculativă’ se referă, prin consens, la totalitatea genurilor literare non-mimetice, de la science-fiction, fantasy şi horror până la realismul magic şi slipstream.” Am luat definiţia de aici, iar, din nou pentru cine nu ştie, slipstream-ul este acel gen de ficţiune care traversează graniţele dintre literatura ştiinţifico-fantastică, cea fantastică şi mainstream – ficţiunea literară clasică.

clic pe poză ca să-i vedeţi sursa


Ei, şi acestea odată lămurite, întrebările mele sunt:

  • Vă place sau nu să citiţi/scrieţi ficţiuni speculative?
  • De ce vă place? Sau de ce nu vă place? Sau poate că le detestaţi pur şi simplu?
  • Iar dacă vă place, ei bine, care vă sunt cărţile preferate, ce autori vă atrag cel mai mult şi mai mult şi, eventual, de ce? Cât de des citiţi literatură de acest gen?
  • Întrebările sunt valabile şi pentru filmele al căror subiect se încadrează în categoria SF.

Iar ca să deschid vorba, o să vă spun ce mi-a răspuns tuşa Vero (presupun că nu la modul cel mai serios :(, da’ cică altfel n-are timp – ca de obicei 😛 ):

„Îmi place, cred că ştie toată lumea că-mi place!  Iar autorul meu preferat sunt, fireşte, eu! 😛 Şi mă dau în vânt mai ales după cărţile pe care nu le-am scris încă! :mrgreen:


Şi-avem şi puţină muzică:



[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Jurnalul motanului Pandalie – 2 – Pe lângă cine ai trecut azi?

(psi-luneală)

Păi, dacă întrebarea asta e pentru mine, aş putea spune că:

În dimineaţa asta, am trecut de n-şpe ori pe lângă frigider. Fiindcă ştiu că înăuntru e ficat proaspăt, mâncarea mea preferată! De-aia am şi mieunat la uşă – până am răguşit, şi-au început să mă doară până şi mustăţile… Da’ cine să m-audă? Nelu e la serviciu (până una-alta, el ne ţine pe toţi), iar Ilian îi citeşte lui Fane „Capra cu trei iezi”. Da’ i-o citeşte de fiecare dată altfel, pune de la el, inventează, şi lupu’ scapă de fiecare dată teafăr, de fiecare dată în alt fel… (Cititorii poveştii mele[1] ştiu de ce! :)) Aşa că Fane e în culmea fericirii şi ne-a anunţat solemn că Ilian e unicu’ lui prieten adevărat…

În drum spre fereastra deschisă, aia care dă în curtea din dos, am trecut pe lângă perechea de izmene în care s-a transformat Flory, Florica Podoabă… După ce s-au bătut pentru ea (ocazie cu care sărmana s-a mai descusut niţel), fiindcă voiau amândoi s-o îmbrace, Fane şi Ilian au abandonat-o pe covor, în mijlocu’ camerei… (Ştiu că, dacă nu mi-aţi citit povestea[1], din chestia asta n-aţi înţeles nimic, da’ n-am ce vă face! O să vă explic când oi avea mai mult timp!)

În curte am trecut pe lângă şobolanul Gherase.  Ne-am salutat politicos, fiindcă, după modelul colegelor mele de carte, nevestele din „Paradisul bărbaţilor”, am încheiat şi noi un pact de neagresiune. Şi pe urmă ne-am văzut fiecare de drum.

Am trecut şi pe lângă Delia, pisica babei grase – adică a doamnei Colăcescu (un nume predestinat, ca să zic aşa, cred că de-aia s-a umplut de colaci de grăsime).  Dar, Dumnezeule al tuturor felinelor, frumoasă făptură! Delia, nu Colăceasca! Mare păcat că sărmana (tot despre Delia vorbesc) a fost sterilizată. Dacă mă-ntrebaţi pe mine, mai bine-o sterilizau pe babă, pe Colăceasca, înainte de a le aduce pe lume pe ţaţele alea două, fetele ei, de-acuma deja muieri bătrâne şi… nesuferite – asta ca să mă exprim elegant!

Când am condus-o pe Delia acasă, mai trecut şi pe lângă Tase, dulăul Colăceascăi, şi mătăhălosu’ a-nceput să latre ca tembelu’, cum face de fiecare dată când mă vede, şi să se smucească-n lanţ, şi eu m-am apropiat, aşa, de-al dracului, pân’ la doi centimetri de locu’ unde-l opreşte pe el lanţul ăla, şi l-am stupit ca…

Ei, da’ las’ că vă mai povestesc altădată! Acu’ tocmai s-a-ntors Nelu, şi ăsta-mi deschide cu siguranţă frigideru’ şi-mi dă o bucată mare de ficat! Aşa că uraţi-mi poftă bună şi, ca să nu vă plictisiţi cât mănânc, daţi o fugă la psi şi cutreieraţi tabelul cu link-uri de-acolo, ca s-aflaţi cine pe lângă cine a mai trecut azi. Lectură plăcută!


[1] „Revelion cu Scăunel şi Pisică”, inclusă în volumul Floarea de Loldilal  , la p. 316.

Nimeni n-a mai scris şi n-o să mai scrie niciodată atât de frumos despre „Floarea de Loldilal” – poate fiindcă nimeni altcineva n-a mai ajuns pe tărâmurile poveştilor mele   înainte de a fi aşternute pe hârtie… 🙂 

Alma Nahe(r)

Erau două. Una dimineaţa, una după-amiaza. Una era Rugină, cealaltă posibil să i se fi spus pe-atunci Oţeleanu ori Fieraru, nu m-ar mira. Una se ţine încă scai de amintirile-mi, de pe vremea când literele pentru mine nu erau decât nişte porumbei gri, care-mi ieşeau pe gură fără precizie, şi ea mi ţi-i prindea, şi mi-i îndesa la loc, în cerul palatin, şi din acest motiv n-aveam cum s-o uit. În schimb, pe cealaltă nu numai că am uitat-o, dar nici măcar nu mai ştiam până ieri că am făcut asta, fiindcă eu după-amiezile le dormeam, şi poate că ea, angelică, venea pâş-pâş, sau poate doar ş-ş, ca să nu ne trezească, responsabilă cu căldura, cu mângâiatul frunţii şi cu învelirea. Ori, când ţii ochii închişi, simţi atingerea, dar fără chip. Şi numai atingerea nu-i de ajuns, ştiţi, fiindcă atingerilor, noi omanii(umani rotunzi), le atribuim chipuri. De…

Vezi articolul original 1.442 de cuvinte mai mult

Despre Floarea de Loldilal

.

Michael Hăulică îşi spune părerea în articolul intitulat „Romane pe scurt” din Dilemateca nr.76 (septembrie 2012) – apărută în numărul din 28 septembrie al Dilemei Vechi.

Iar eu citez, fireşte :), ceea ce mi-a picat cel mai bine:

„Ana-Veronica Mircea ar merita să trăiască într-un loc unde un editor, doar citind „Sfinte Dumnezeule!“, „Ghinion“ şi „Rîpa amăgirilor“, să-i poată oferi un contract pentru trei romane pe care să le scrie plecînd de la ele, contractul permiţîndu-i să trăiască doi-trei ani, cît să le scrie. „

Poate o să spuneţi că nu are nicio legătură cu Floarea de Loldilal.

Eu cred însă că are, fie şi numai tangenţial, fiindcă e tot SF şi fiindcă, pe deasupra, conţine şi o povestire scrisă de acelaşi autor

Moshul SF

Ei bine, prieteni, ceea ce vă promisesem cândva, pe la începuturile rubricii de literatură a acestui blog, este pe cale să devină realitate: prima selecție alcătuită din proze de ficțiune speculativă originale, publicate în 2011-2012 pe blogul Moshul SF, este gata și urmează a fi lansată de către editura MILLENNIUM BOOKS la Târgul de carte Gaudeamus, ediția 2012, ce se va desfășura între 21-25 noiembrie 2012 în cadrul Complexului expozițional ROMEXPO București.

O primă propunere de copertă ar fi aceasta:

Culegerea (căci nu am infatuarea s-o numesc „antologie”, conform definiției de dicționar!), va cuprinde 18 proze originale semnate de 18 autori diferiți, un cuvânt al antologatorului și o postfață (Cititorul Alfa) semnată de criticul literar Cătălin Badea-Gheracostea, precum și un grupaj cu date despre autori. Va avea circa 350 de pagini tipărite (depinde de tehnoredactare)  și va fi probabil transpusă și ca e-book, spre satisfacția posesorilor de…

Vezi articolul original 194 de cuvinte mai mult