Despre Floarea de Loldilal

.

Michael Hăulică îşi spune părerea în articolul intitulat „Romane pe scurt” din Dilemateca nr.76 (septembrie 2012) – apărută în numărul din 28 septembrie al Dilemei Vechi.

Iar eu citez, fireşte :), ceea ce mi-a picat cel mai bine:

„Ana-Veronica Mircea ar merita să trăiască într-un loc unde un editor, doar citind „Sfinte Dumnezeule!“, „Ghinion“ şi „Rîpa amăgirilor“, să-i poată oferi un contract pentru trei romane pe care să le scrie plecînd de la ele, contractul permiţîndu-i să trăiască doi-trei ani, cît să le scrie. „

Preoteasa Loldilalului (1)

.

Ferăstrăul are o pânză nouă, lucitoare – obositor de lucitoare pentru ochii mei miopi. Şi funcţionează corect, codul de comunicare e cel mai simplu cu putinţă. Furnizorul n-a folosit niciun fel de tertipuri care să te facă dependent de serviciile sale.

De fapt, de când sunt Preoteasa Loldilalului[1], nimeni nu-ndrăzneşte să-mi mai ascundă vreo informaţie.  Mă uit amuzată cum se amestecă respectul cu teama superstiţioasă, luând în stăpânire chipul oricui, imediat ce îi pătrund în câmpul vizual. Şi toată lumea îşi pleacă fruntea în faţa mea – în primul rând ca măsură de prevedere. Se spune că e riscant să mi te uiţi în ochii de un albastru albicios, cumva străveziu, după toate aparenţele singurii din lume care pot hipnotiza şi paraliza florile carnivore ale loldilalului. Prin imensul nostru oraş circulă poveşti despre răul pe care i-l pot face unei fiinţe omeneşti, transformând-o instantaneu în statuie de albzrit, de negruzrit, de galbenzrit sau, în funcţie de culoarea pielii, de o altă varietate de zrit, bizarul minereu – catifelat ca o petală trandafir şi totuşi tare ca piatra – adus de pe planeta unde s-a născut loldilalul, planeta străbunilor mei.

Da, sunt urmaşa celor care au adus aclimatizat aici loldilalul şi, în acelaşi timp, cea mai mare dintre fiicele încă frumoasei împărătese Leira, singura dintre cele cinci prinţese despre care se spune că e hidoasă. Poate fiindcă sunt singura care îl are drept tată pe Amirp Enob, primul consort al mamei. Nu vreau să spun că tata a fost un bărbat urât. Dimpotrivă. Mama l-a ales pentru frumuseţea, pentru cutezanţa şi pentru inteligenţa lui, ca şi pentru talentul înnăscut de a depista mirosul gunoaielor, cum încă li se mai spune aici imigranţilor clandestini – cu deosebirea că, tocmai datorită influenţei tatălui meu asupra mamei mele, numărul lor celor declaraţi admisibili a înregistrat o creştere spectaculoasă. Leila – nu-i spun mamă, nu mi-a îngăduit niciodată s-o numesc astfel, poate fiindcă i-a fost dintotdeauna teamă de mine – Leila l-a adorat pe tata până în clipa morţii lui, deşi gurile rele şoptesc că, în ziua ceremoniei nupţiale, era deja atins de nebunie. De nebunia duhorii.

Tata era convins că oraşul pute. Şi că numai mireasma loldilalului îi poate alunga miasma. De dragul lui, mama a poruncit să fie deviate căile rulante urbane şi să se scoată pavajul din Piaţa de Mijloc, al cărei centru a fost preschimbat într-o plantaţie rotundă, cu diametrul de un kilometru, numită Parcul Loldilalului. Un parc cu alei pavate cu zrit de toate culorile şi nuanţele imaginabile, dar pe care nu se plimbă nimeni; toată lumea ştie că oamenii sunt friptura preferată a frumoaselor flori parfumate, adesea suficient de mari ca să înghită un cap.

… va urma… cândva

---

[1] Aceste rânduri reprezintă o tentativă de continuare a povestirii „Floarea de Loldilal”, inclusă în volumul cu acelaşi nume  , la p. 280

(Cele de mai sus reprezintă, totodată, o duzină incompletă, pe care din acest motiv nici nu am înscris-o în tabelul jocului din ziua respectivă. Cât despre povestea începută, o s-o şi termin într-o bună zi… 🙂 )

Ia loldilalu’, neamule! Cu 50% reducere!

Happy WW! 🙂

40% reducere

Editura Nemira va ofera săptamâna aceasta cărţile din colecţia Nautilus SF cu reducere de 40%.
Promoția se desfăsoară în perioada 3 – 10 septembrie. Reducerile nu se cumulează cu alte promoții sau gratuități.

Reducerea este valabilă şi pentru volumul Floarea de Loldilal.

Ana-Veronica Mircea – Floarea de loldilal

Dacă m-ai cunoaşte…

*

„— Eu sunt, un drumeţ rătăcit.
— De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de otel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme!”

Ion Creangă – Povestea Porcului

Donald e rătăcit, dar nu e nici bun, nici rău – e explorator! 😛 Un explorator al trecutului pierdut în partea necartografiată a continuumului spaţiu-timp, echivalent, în această poveste[1], cu o reţea infinită de lumi paralele.

Şi nu e nici vreun versificator de elită, dar, oarecum şocat de situaţia pare-se foarte avantajoasă în care s-a pomenit din pură întâmplare, a scris versurile unui cântec (la muzică mai lucrează încă) şi m-a rugat să i le postez aici, cu speranţa că, cine ştie, poate i le îndreaptă cineva pe unde şchioapătă prea tare.

Aşadar, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, urmează CÂNTECUL LUI DONALD/ROLAND, cu subtitlul DACĂ M-AI CUNOAŞTE…:

Motto:
Ştiţi, m-am rătăcit.
Sunt irecuperabil,
Dar ce fericit!

Sunt irecuperabil pierdut, da, m-am rătăcit
Când timpul cu spaţiul l-am înnodat… greşit!
V-am pătruns fără voie în casă şi-n pat,
Trupuri calde şi dulci, vis nebun de bărbat!

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Sunt Donald, nu Roland, cum îmi spuneţi voi.
Dacă m-aţi cunoaşte, m-aţi goni înapoi?
Dacă m-ai cunoaşte, tu, Emma, ai vrea –
O, Doamne! – să mai fii trup şi suflet a mea?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

De m-aţi cunoaşte voi toate, soaţe de trup,
Mi-aţi mai da, patru zâne, mângâierile-n grup?
Tu, soaţă de cuget, tu mi-ai mai zâmbi
Dacă m-ai cunoaşte, că nu-s Roland de-ai ştii?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Dar tu, soţie blondă, vis pentru protocol,
Tu, dac-ai bănui că joc acum un rol,
Dacă, printr-un miracol, ai ştii cam cine sunt,
Mi-ai adresa, în public, sudalme cu glas crunt?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Iar tu, frumoasă Rachel, soţie-n însărcinată,
Tu, dacă m-ai cunoaşte, de-ai ştii că nu i-s tată,
Tu te-ai feri de mine, pe prunc să nu-l deochi,
Sau, dintr-odată fiară, mi-ai scoate ambii ochi?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

Dar tu, unică soaţă din lumea mea uitată,
Gata să dai divorţ de sosia-mi ciudată,
Dac-ai cunoaşte unde mă aflu eu acum,
Ai lăsa totu-n urmă şi ai pleca la drum?

Am nimerit în Ziua Zilelor,
Am devenit favoritul femeilor!
Soţii frumoase am un calup,
Soţii de cuget, de suflet, de trup!

---

[1] „Irecuperabilul Donald”, a zecea poveste din volumul Floarea de Loldilal (p. 256)

Acesta a fost o psi-luneală; dacă vreţi să mai citiţi şi altele, mergeţi la: psi,  scorpio, carmen pricop, dragoş, tibi, dor, almanahe, jora, virusache, carmen, cammely

Şedinţă foto

– pentru Happy Weekend – ediţia 23

Motanul Grişka şi Floarea de Loldilal

Ca să aibă de unde alege o poză pentru un concurs (pe care nu l-am câştigat, mi-ar fi trebuit cel puţin 647 de like-uri şi n-am reuşit să adun decât 84 😦 ), Vero m-a pozat de cinci ori, fiindcă sunt un model… cu prea multă personalitate! 😛

Descântece… cu 12 cuvinte impuse

*

Când am ieşit desculţă-n iarbă, acolo, printre licurici, în acea linişte a nopţii din livadă, am auzit întâi o larmă, vaier şi vuiet… Apoi am desluşit cuvintele:

– Languros…, lacustru…, lacom…, larmă…, lacrimă…, latent.., licurici…, limpezi…, livadă…, licoare…, linişte…, limanuri…

Păreau rostite, limpezi, de însăşi vocea babei Hâda[1], venită de departe, numai narzii ştiu din ce limanuri, ca o lacrimă prelinsă languros, trădând un chin latent… Şi le-am sorbit pe toate, cu dor lacom, ca pe-o licoare dintre cele păstrate la mare preţ în beciul meu lacustru…

Le-am ţinut minte, dar nu fost-am în stare a pricepe ce vor fi vrut să-nsemne. Şi nici acum n-aş ştii, dacă n-aş fi avut, în-aceeaşi noapte, visul lacustru, visul în care Maud, fratele meu, cel care m-a iubit şi m-a dorit mireasă şi care s-a jertfit ca să le-nchidă Poarta narzilor în nas, se-nalţă, lacom de viaţă, dintr-un lac întunecat… Şi mă priveşte languros, cu ochii limpezi şi cu părul sclipitor, ca presărat cu licurici, dar totdeauna în tăcere, într-o linişte de mormânt, pe-o obrazul drept c-o lacrimă stingheră, un strop dintr-o licoare dureros sărată, furişat dintr-un izvor latent, în căutare de limanuri care nu există, aşa cum nu există larmă-ntr-o livadă îngropată sub zăpezi…

Însă de-această dată a rupt acea obişnuită linişte, şi am simţit ceva tânjind, latent şi languros, în glasu-i stins:

– Mă simt ca într-un iad lacustru, ca-ntr-o licoare puturoasă, pe jumătate încleiată… N-am mai putut răbda, m-am milogit de acea babă hâdă, ca să îţi spună ea cuvintele, fiindcă ştiam c-apoi rămâne-vor pentru vecie limpezi în mintea ta de farmecfăcătoare, că vor sticli acolo ca nişte licurici de-a pururi vii, fiindcă numai şi numai pe vorbele hoaştei pui tu preţ, de parcă şi le-ar fi cules, cu trudă şi migală, dintr-o livadă a înţelepciunii…

– Da, mi-au rămas cu toatele în minte, am spus, şi vocea mea, mult mai răsunătoare decât a lui, mi s-a părut, nu ştiu de ce, o larmă lipsită de orice cuviinţă.

– Atunci e bine, s-a bucurat, fiindcă e vremea să mă scoţi de-aici, să-mi dăruieşti limanuri înălţate cu puterea ta de farmec. Să născoceşti, tu însăţi, douăsprezece descântece, în stihuri toate, şi toate să cuprindă cele douăsprezece vorbe rostite de baborniţă. Ştiu că poţi, Loena, că eşti iute de minte, că eşti în stare a le stihui, în fiecare zi pe câte unul, spre a-l striga apoi în miez de noapte… douăş’pe nopţi la rând. Iar în a treisprezecea zi să îi zâmbeşti, c-o lacrimă în ochi, întâiului bărbat ce o să te privească lacom, cu mult jind – că, ştiu eu, pentru aceasta se găsesc destui! Şi, dacă o să-ţi şteargă lacrima, să ştii că vei fi izbândit, că mă vei fi scăpat de narzi, că voi fi ajuns, nu aici, în lumea ta, ci în acea cu cinci cuprinderi, unde m-aşteaptă Criiseela, Sriiba şi Zaarda. Dar dac-acel bărbat o să-ţi surâdă numai, să ştii că şi al treiş’pelea descântec e trebuitor, şi să îl faci cu mare grabă! Da?

– Păi…, am zis, şovăitoare, cu zeci de întrebări, nicidecum limpezi, rotindu-mi-se, vifor latent, în gânduri.

– Păi îmi eşti datoare, a spus, poruncitor, dar cu o linişte ciudată-n glas. Pentru copilul meu, pe care tu l-ai lepădat din pântec, fără să-l fi jelit măcar c-o biată lacrimă răzleaţă… Pentru bărbăţia de care-atâta vreme m-ai lipsit… Şi pentru acea farsă care-a fost nunta noastră, pentru ruşinea şi durerea care m-au potopit atunci, ca larma unui roi de lăcuste, prăpăditor de lacom… Pentru că m-ai lăsat fără limanuri, cu surghiunul adus de o biruinţă asupra narzilor drept singur ţel… Îmi eşti datoare… datoare acum şi-n veci… Şi, crede-mă, de când sălăşluiesc acolo, printre narzi, atât de bine învăţat-am să blestem…

Cu-aceasta vocea i s-a stins, ca o lumină de licurici sub zorii zilei, şi trupul a părut să i se-nalţe, în zbor deodată languros, într-un văzduh lacustru, cu stelele ciorchini de fructe stranii dintr-o livadă întemniţată-n ceţuri…

Şi m-am trezit cu gust amar în gură, de parc-aş fi benchetuit cu o licoare bogată în pelin…

Şi-am început a face stihuri, şi iată, strig cum, înspre tării, primul descântec:

Lacustru şarpe, să-mi ieşi afară

din astă baltă neagră, murdară!

Fără de larmă, sub limpezi stele,

vino-n livadă, la dans cu iele!

Languros şarpe, în ochii lor

pune limanuri cu lacom dor

şi ia-le-n schimb lacrima pură,

dar îmbibată, latent, cu ură;

în  linişte caldă, cu licurici,

pune-o pe limbă şi-adu-o aici,

ca leac să fie astă licoare:

din iad să-l smulgă pe cel ce n-are

în lumea noastră un loc sub soare!

Dar vai, fi-voi în stare eu să născocesc şi altele, alte descântece asemeni lui? Şi oare fi-va îngăduit să mă ajute cineva?

Asta mă-ntreb acuma eu, urmaşa babei Hâda, eu, Loena, cea mai puternică farmecfăcătoare a acestei ub-ubarii, crescută în castelul de deasupra Râpei Amăgirilor, în vremea când se străduia Alonda, robită unei iubiri nelegiute, să-şi facă rost de-o cheie-nsângerată, spre a deschide Poarta pentru narzii prelinşi din altă lume.

---

[1] Toate personajele sunt din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142

Cele 12 cuvinte au mai ajuns şi la urechile altora. Dacă vreţi să aflaţi cui i-au mai plăcut şi ce-a făcut cu ele, mergeţi la psi!

Parfumul cărţilor

*

„Închise ochii şi inhală aerul gros şi înmiresmat care i se învolbura în jur precum un abur. Cu ceva timp în urmă, ar fi fost dezgustat de duhoarea Templului, dar asta se întâmpla înainte de a fi fost blagoslovit cu ascuţimea simţurilor. Planta îi făcuse acest dar, precum şi multe altele. Acum totul se schimbase. Pentru el, mirosul era un peisaj într-o continuă schimbare, pictat în toate culorile imaginabile, aici strălucitor şi limpede, aici întunecat şi misterios. Erau munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme, imposibil de descris în limbajul omenesc. Prin comparaţie, lumea era o imagine plată, urâtă şi aridă.”

Douglas Preston & Lincoln Child – Relicvariul (al doilea roman din seria Pendergast)

Mi-am adus aminte de citatul ăsta – cum aş fi putut să-l uit, când eu sunt muza sub a cărei oblăduire a fost tradus, pe măsuţa noastră din sufragerie? Mi l-am amintit şi l-am pus aici ca să vă pot spune că un motan ca mine ştie – ştie cum e lumea aia, cu „munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme”. Sigur că (între noi fie vorba) nu există doar miresme, mai sunt şi duhori, pe care însă le acoperim cu nisip, că de-aia ne-a dat Doamne-Doamne lăbuţe şi gheruţe! Le acoperim şi nu le mai pomenim! Despre altele vorbim! Adică despre altul. Despre un alt miros, vreau să zic – unul de nota zece, trecut de mine, Grişka, zis şi Teroarea Gri, în categoria aromelor: parfumul hârtiei, al cărţilor, pe care-l cunosc, miao! de mic, când m-a ameţit atât de tare încât nu m-am putut abţine şi am ros cotorul acestui DEX grăsun, alături de care mă vedeţi aici

… l-am ros de parcă aş fi fost un prăpădit de căţeluş – şi aşa am căpătat dependenţă faţă de acel drog care este cuvântul tipărit!

Ei, şi, cum vă spuneam, parfumul ăsta al cărţilor e… e mai multe într-unul singur! Credeţi-mă, ştiu ce spun, mi-am petrecut multe ceasuri printre ele, adulmecând, fie în vis

… fie în vreme ce  le studiam cu ochii mei ceacâri.

Parfumul cărţilor e, aşadar,  uneori condimentat cu esenţă de praf şi de hârtie veche..

… alteori cu aromă de cerneală şi de hârtie proaspăt tăiată

… de hârtie caldă, blagoslovită de tipar cu rumeneala de pâine neagră a literelor, a acestor furnici încremenite, care mai de care, alcătuind, în toate clipele istorisirii, luuungi şiruri disciplinate. Dar, mai presus de orice, parfumul cărţilor e parfum de poveste. Şi cel mai fain miros poveştile SF – au o aromă exotică, de planetă îndepărtată, de univers străin, de timp prin care încă n-am trecut, sau prin care am trecut altcum…. şi de imaginaţie, de vis omenesc ţesut cu ochii pierduţi în depărtări!

Iar când printre poveştile astea mai sunt şi flori… ca floarea de loldilal, aţi auzit de ea? Aţi auzit vreodată de „mireasma fascinantă a loldilalului, a florilor lui carnivore”? Eu unul am simţit-o, ieşind, îmbătătoare, dintre foile cărţii! M-a fermecat!

L-a fermecat şi pe prietenul meu Alberto!

Iar de frumoasa Jora ce să mai vorbesc? Pe ea a topit-o de-a binelea! A înnebunit-o! 🙂

Închei spunându-vă un secret: au mai descoperit şi alţii parfumul cărţilor, au mai scris şi alţii despre ele! Dacă vreţi să aflaţi despre cine vorbesc, faceţi o vizită la Mirela!

Închei, boieri dumneavoastră,
Cu plecăciune pisicească,
Grişka

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 3

Ei, mă apropii de fundul sacului… 🙂 Din cărticica mea au mai rămas patru poveşti despre care nu v-am vorbit încă – şi o s-o fac acum:

13. Scrisoarea lui Zwiat

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi lumea dacă am fi telepaţi cu toţii?  Cum v-aţi simţi dacă gândurile celorlalţi v-ar înconjura ca nişte cascade? Dacă la baza comunicării n-ar mai sta cuvântul rostit, ci cuvântul gândit? Dacă v-aţi bucura, savurând o asemenea existenţă ca pe o căpşună şi considerând că astfel chipul vieţii e mai bogat în culori, sau dacă v-aţi transforma într-un căutător al intimităţii pierdute, dacă propriile gânduri expuse nu v-ar face cumva să vă simţiţi ca o căprioară hăituită, dacă nu v-aţi dori să vi le puteţi ascunde sub ceva negru şi opac, ca praful de cărbune, sau să aveţi un cal fermecat, care să vă poarte într-o lume mai calmă, unde, atâta vreme cât nu le rosteşte nimeni, gândurile sunt mute? Şi v-aţi gândit câte avantaje ar avea, într-o asemenea lume, cel care ar reuşi să-şi păstreze gândurile pentru sine, continuând să le audă pe ale celor din jur? 😛

Din toate aceste întrebări, adunate ca nişte cireşe în palma făcută căuş, s-a născut „Scrisoarea lui Zwiat” 🙂

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 2

*

Aşa cum povesteşte Liviu Radu în fragmentul din prefaţă redat mai sus, după prima ediţie a concursului organizat de Nemira au urmat vreo patru sau chiar cinci ani în care concursurile s-au ţinut lanţ – şi acesta e contextul în care am scris povestirile despre care am de gând să vorbesc în continuare.

6. Sfinte Dumnezeule!

Am început să scriu povestea asta într-o seară în care eram singură acasă – şi ştiam că urma să fiu singură toată noaptea. Şi nu mi-a plăcut niciodată să stau noaptea singură; în copilărie mi-era grozav de frică de întuneric, iar acum încă mai am coşmaruri în care apăs zadarnic pe toate întrerupătoarele din apartament, pentru că niciun bec nu vrea să se-aprindă. Aşa că m-am apucat să scriu – fiindcă atunci când scriu timpul trece întotdeauna atât de repede.

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 1

clic pe poză ca să găsiţi cartea pe site-ul editurii

Loldilalul nu e o băutură pe care aţi putea s-o găsiţi prin cine ştie ce baruri extravagante; nu e nici numele vreunui soi de biscuiţi pentru câini; nici vreo ţesătură de calitate superioară, vreun gen de brocart mai mătăsos şi mai strălucitor decât de obicei; şi nici o loţiune pentru curăţarea hainelor de blană; e o floare, dar nu seamănă nici a crin, nici a lalea, nici a trandafir, nici a begonie, nici a crizantemă… E o floare pe care n-aţi văzut-o niciodată şi pe care n-o s-o vedeţi nicicând împodobind vreun pervaz de fereastră, vreun balcon, vreo grădină, vreun parc, vreo pajişte…  Pentru că e o floare dintr-o lume care nu există decât în imaginaţia mea – motiv pentru care a devenit titlul primului meu volum de povestiri SF publicat pe hârtie. Iar eu m-am gândit să vă povestesc, probabil în vreo trei episoade, cum am ajuns să scriu cele 16 poveşti care alcătuiesc volumul în cauză (am inclus, aici şi în episodul II, şi fragmente din două articole mai vechi de pe acest blog – presupunând că nu le-au citit toţi cei care îşi vor plimba ochii pe deasupra acestor rânduri).

O să încep cu începutul, dar o să continui  într-o ordine aleatoare, ignorând-o pe aceea în care apar povestirile în carte. De ce? Nu ştiu – probabil fiindcă am boala să amestec lucrurile 😆

1. Paradisul Bărbaţilor

Nu e prima mea povestire (am mai scris una prin liceu, dar mi s-a părut atât de proastă încât am făcut-o bucăţi fără să stau prea mult pe gânduri şi fără păreri de rău, ca pe un bilet de loterie necâştigător); e a doua,  şi am trimis-o la Concursul de Literatură Fantastică şi Science Fiction „Vladimir Colin”, ediţia 1992, din îndemnul soţului din dotare. 

Bookfest 2012 – video

*

1. Înainte de lansarea „Florii de loldilal”

– la standul editurii Millennium Press

-la standul editurii Nemira

2. Lansarea propriu-zisă

– filmată de Tiberiu

– acelaşi lucru, dar filmat de jumătarea mea conjugală, se poate vedea pe facebook, aici (YouTube n-a vrut să accepte filmuleţul dintr-o singură bucată, iar mie mi-a fost lene să-l divizez).

3. După lansare

– la standul editurii

– la mici & bere

Bookfest 2012 – fotografii

*

Anul ăsta ar fi trebuit să iau o piatră în gură – de când mi-s traducătoare, merg pentru prima dată la Bookfest cu tot cu jumătatea conjugală.

De stat, n-am stat prea mult, n-am ajuns decât la lansarea de la Millennium Books şi, bineînţeles, la lansarea cărţii mele de la Nemira. Şi la mititei, cu bere lângă ei 😀

N-am timp să scriu cine apare în fiecare poză – pentru asta vă invit să mă vizitaţi pe facebook. Dar, dacă îi cunoaşteţi, îi veţi recunoaşte pe: Liviu Radu, Cristina şi Ştefan Ghidoveanu, Mihai-Dan Pavelescu, Valentin Nicolau, Michael Hăulică, Ona Frantz, Florin-Corneliu Pîtea, Horia Nicola Ursu, Ştefana Czeller, fanii SF nr. 1 şi 2, adică Nicu şi Bebe,  Ana Antonescu, Roxana Brînceanu, Oliviu Crâznic, Ciprian Mitoceanu, Simona Şerbănescu, Loredana Frăţilă Cristescu, Ionuţ Bănuţă, Tiberiu Orăşanu (reprezental oficial, la Bookfest, al clubului psi). I-am înşiruit într-o ordine absolut aleatoare (pentru mine toţi sunt la fel de importanţi) şi îmi cer scuze dacă am omis pe cineva (dacă remarcaţi vreo omisiune, trăgeţi-mă vă rog de mânecă, şi fac adăugirea necesară).

Poveste în zori – şi un concurs…

Am pregătit un haiku – încă de săptămâna trecută:

Zâmbet în zare
sub stele ce pier din cer –
povestea din zori!

Era deja programat – pe Idei Înghesuite.  Dar, după potopul de haiku-uri de la duzina de sâmbătă, plagiate şi parodiate pe deasupra, mi s-a părut că nu mai are niciun haz! 😛

Aşa că m-am gândit c-ar fi mai bună o poezie.  Dar inspiraţie – ioc! Sâmbătă seara am scris şase versuri, după care m-am blocat. Însă în noaptea asta, după ce am citit povestea lui psi, mi-a ieşit cât ai clipi o altă poezie:

Când mi te rupi din braţe-n zori,
Rămâne perna ta pustie,
Şi-o mângâi, şi mă-ncing fiori
Dulci şi amari, ca o beţie.

Încă te simt, atingeri aspre,
Şi apăsate, şi nebune,
Fierbinte amintire despre
Tot ce e dor, dar n-are nume.

Te-ascult plecând, gonindu-ţi calul
Spre altă casă, spre alt pat,
Şi te urăsc fiindcă treci dealul
Ca alteia să-i fii bărbat!

Pe urmă mi-am amintit de poezia începută  sâmbătă, m-am întors la ea şi i-am găsit imediat o încheiere, probabil inspirată fiind de somnul „muzei” Grişka!

Nu-mi place să mă scol în zori,
Pentru că noaptea e prea scurtă
Şi o lungesc adeseori
Dormind până târziu pe burtă;

Pe burtă, sau în sus cu faţa,
Sau cu genunchii strânşi, pe-o parte,
Căci dulce-i somnul dimineaţa –
Fiindcă de muncă mă desparte!

* * *

În plus, m-am gândit să nu abandonez nici ideea unui concurs (cu premiu) legat de poveştirile mele din volumul Floarea de Loldilal. „Zori” e un cuvânt care îmi place, aşa că se află, sub forma sa articulată, „zorii”, atât în fraza cu care începe una dintre povestirile din acest volum, cât şi în fraza cu care se termină o alta. Prin urmare, dacă ştiţi cum se numesc aceste două povestiri (cea care conţine cuvântul „zorii” în prima frază şi cea care îl conţine în ultima frază), menţionaţi titlurile lor într-un comentariu la acest post, până vineri, 10 august, la ora 23:59.

Premiul, atribuit prin tragere la sorţi, este un exemplar din romanul Nu te încrede în nimeni (Gregg Hurwitz), tradus de mine şi apărut în luna mai a acestui an la editura RAO. Vi-l prezint pe scurt în cele ce urmează:

Trust No One este povestea lui Nick Horrigan, un bărbat de treizeci şi patru de ani cu conştiinţa împovărată de moartea unui om pe care nu l-a ucis, un bărbat care s-a străduit vreme de şaptesprezece ani să-şi construiască o nouă viaţă normală, spulberată într-o noapte din toiul unei campanii electorale prezidenţiale, când se trezeşte implicat fără voia lui într-o luptă – cu adversari misterioşi, dar puternici, fără scrupule şi fără milă – ce pare legată de evenimentele petrecute cu şaptesprezece ani în urmă, o luptă care se desfăşoară, palpitantă, în paralel cu zbuciumul sufletesc la fel de palpitant al protagonistului ei, nu doar în fiecare pagină, ci chiar în fiecare rând al unui roman captivant, cu întorsături elegante de frază şi cu răsturnări subtile de situaţie, întotdeauna imprevizibile, deşi întotdeauna amorsate de detalii strecurate mai înainte, peste care cititorul trece pe moment fără a le acorda prea multă atenţie.

Pentru a nu servi drept sursă de inspiraţie pentru alţii, comentariile vor fi moderate; cele care conţin răspunsul vor fi vizibile abia sâmbătă, când voi anunţa şi câştigătorul.

Ca să descoperiţi şi alte psi-luneli, mergeţi, ca de obicei, la psi, şi ţineţi cont de tabel:

1.	carmen pricop	2.	dor-fior
3.	eu	4.	virusverbalis
5.	Scorpio	6.	tibi
7.	Irealia	8.	Cita
9.	almanahe	10.	Poveste în zori

Reclama e sufletul comerţului…

.

Recomandări: Mirela Pete, Luna Pătrată, Vania, Carmen, Rokssana, Androxa, Adele, Gabriela Elena, Zina,  Teo, Zamfir Turdeanul, Theodora,  Stropi de suflet, Amintiri din filumenie, Ulise II, Florina, Clipe de Cluj, Filumenista