Cad stele de pe cerul meu…

(cântecul menestrelului Hylm)

fragment din povestirea Râpa amăgirilor, inclusă în volumul Floarea de loldilal

Cad stele de pe cerul meu…
Dar nu-i cerul de-acasă.
Eu sunt pribeag, pribeag mereu…
De dor fug, el m-apasă…

Cad stele de pe cerul meu,
De-acum e gol de stele,
E negru,-mi stă pe umeri, greu,
Cerul inimii mele.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti sigura rămasă,
Mă urmăreşti ca un duh rău,
Chemându-mă acasă.

Cad stele de pe cerul meu,
Le-ai doborât pe toate,
Dând iama-n ele ca un zmeu,
Căci vraja-ţi orice poate.

Cad stele de pe cerul meu,
Eşti singurul meu astru,
Ai pentru mine chip de zeu
Şi-ţi sunt supus sihastru.

Cad stele de pe cerul meu,
Doar tu rămâi în noapte,
Te văd în vise, curcubeu,
Te simt ciudat de-aproape.

Mă hăituieşti mereu, mereu,
Rea farmecfăcătoare,
Smulgi stele de pe cerul meu,
Chemarea ta mă doare.

Dar e mai rău fără de rău,
Iubita mea frumoasă.
Când stele cad din cerul meu,
Mă-ntorc la tine, acasă.


(Alte stele au căzut în tabelul lui Eddie.)

Reclame

Pagini de manuscris

pagini de manuscris

pagini de manuscris („Slujbă Temporară”, pag. 110 din volumul Floarea de Loldilal)

*

pagini de manuscris

pagini de manuscris („Râpa Amăgirilor”, pag. 173 din volumul Floarea de Loldilal)

*

Găsiţi un alt exemplu aici.

Ubru-Cu-Du-Bru

– pentru duzina de cuvinte

Uneori îmi doresc să-mi fi apărut poveştile într-o carte cu poze. Sau să fi fost eu în stare să desenez, ca să vi-l arât pe Ubru-Cu-Du-Bru, zis şi Patru Capete, piticul măscărici din „Râpa Amăgirilor”, aşa cum se vede cu ochii minţii mele. Ideea patru-în-unu îşi are izvorul în altă istorisire de-a mea, unde, e drept, am doar trei personaje purtate de o aceeaşi pereche de picioare, iar (conform principiului „cei patru evanghelişti au fost trei: Luca şi Matei” 😛 ) „vinovat” de toate a fost nu mai ştiu ce post de televiziune, care a difuzat, cu ani – mulţi! – în urmă, o ştire despre un şarpe – real! – ce şuiera din cele două capete din dotare, încăierate într-o luptă pentru hrana destinată, în ultimă instanţă, aceluiaşi stomac 😛 Şi tocmai lupta asta a capetelor, poate în ochii multora o întâmplare neînsemnată, a fost pentru mine imboldul de care aveam nevoie pentru conturarea unei decizii: mi-am acordat libertatea să aduc o creatură multicefală în rândul oamenilor din elucubraţiile mele. Am considerat că se potrivea de minune cu renumitul „homo homini lupus”, dictonul care mi-a fascinat imaginaţia de copil într-o destul de mare măsură ca să-şi câştige un loc în memoria mea.

Cum spuneam, nu sunt în stare să-l desenez pe Ubru-Cu-Du-Bru (piticul Abracadabra, cu „u” în loc de „a” :mrgreen: ); dar pot să-l „creionez” mai apăsat şi mai clar, îndreptându-mi din nou atenţia asupra lui, fiindcă tot mi-a dat cineva, de curând, ideea plasării mai multor poveşti în acelaşi univers. Iar azi, neştiind ce să fac cu unul dintre cuvintele actualei duzini, am decis că noua istorisire, cu Patru Capete în rolul principal, se va numi „Ceilalţi trei”. Cred că titlul lasă să se întrevadă cam despre ce va fi vorba!

Ubru-Cu-Du-Bru mai apare deja, tot ca personaj secundar, într-o poveste („Palatul Vrăjitoarei”), pe care am început-o pe blogul „Cum vă place” şi am abandonat-o apoi, din lipsă de timp. Şi mă tem că nu mai pot s-o reiau – cel puţin nu pe [acelaşi] blog – fiindcă presupun mai toată lumea a dat episoadele de până acum uitării şi că nu s-ar găsi prea mulţi amatori care să le [re]citească, ca să intre în jocul votării dacă aş continua de unde am rămas.
Însă mă bate uneori gândul să rescriu povestea de la început, poate chiar pe blogul ăsta (unde deja am mai preluat-o o dată), cerând din nou să se aleagă prin vot un fir călăuzitor pentru continuare, ca să văd dacă acţiunea ar merge sau pe aceleaşi cărări. Şi poate c-o s-o fac, chiar folosindu-mă de jocurile clubului psi, dar nu foarte curând. La iarnă… carevasăzică 😀

Descântece… cu 12 cuvinte impuse

*

Când am ieşit desculţă-n iarbă, acolo, printre licurici, în acea linişte a nopţii din livadă, am auzit întâi o larmă, vaier şi vuiet… Apoi am desluşit cuvintele:

Languros…, lacustru…, lacom…, larmă…, lacrimă…, latent.., licurici…, limpezi…, livadă…, licoare…, linişte…, limanuri…

Păreau rostite, limpezi, de însăşi vocea babei Hâda[1], venită de departe, numai narzii ştiu din ce limanuri, ca o lacrimă prelinsă languros, trădând un chin latent… Şi le-am sorbit pe toate, cu dor lacom, ca pe-o licoare dintre cele păstrate la mare preţ în beciul meu lacustru…

Le-am ţinut minte, dar nu fost-am în stare a pricepe ce vor fi vrut să-nsemne. Şi nici acum n-aş ştii, dacă n-aş fi avut, în-aceeaşi noapte, visul lacustru, visul în care Maud, fratele meu, cel care m-a iubit şi m-a dorit mireasă şi care s-a jertfit ca să le-nchidă Poarta narzilor în nas, se-nalţă, lacom de viaţă, dintr-un lac întunecat… Şi mă priveşte languros, cu ochii limpezi şi cu părul sclipitor, ca presărat cu licurici, dar totdeauna în tăcere, într-o linişte de mormânt, pe-o obrazul drept c-o lacrimă stingheră, un strop dintr-o licoare dureros sărată, furişat dintr-un izvor latent, în căutare de limanuri care nu există, aşa cum nu există larmă-ntr-o livadă îngropată sub zăpezi…

Însă de-această dată a rupt acea obişnuită linişte, şi am simţit ceva tânjind, latent şi languros, în glasu-i stins:

– Mă simt ca într-un iad lacustru, ca-ntr-o licoare puturoasă, pe jumătate încleiată… N-am mai putut răbda, m-am milogit de acea babă hâdă, ca să îţi spună ea cuvintele, fiindcă ştiam c-apoi rămâne-vor pentru vecie limpezi în mintea ta de farmecfăcătoare, că vor sticli acolo ca nişte licurici de-a pururi vii, fiindcă numai şi numai pe vorbele hoaştei pui tu preţ, de parcă şi le-ar fi cules, cu trudă şi migală, dintr-o livadă a înţelepciunii…

– Da, mi-au rămas cu toatele în minte, am spus, şi vocea mea, mult mai răsunătoare decât a lui, mi s-a părut, nu ştiu de ce, o larmă lipsită de orice cuviinţă.

– Atunci e bine, s-a bucurat, fiindcă e vremea să mă scoţi de-aici, să-mi dăruieşti limanuri înălţate cu puterea ta de farmec. Să născoceşti, tu însăţi, douăsprezece descântece, în stihuri toate, şi toate să cuprindă cele douăsprezece vorbe rostite de baborniţă. Ştiu că poţi, Loena, că eşti iute de minte, că eşti în stare a le stihui, în fiecare zi pe câte unul, spre a-l striga apoi în miez de noapte… douăş’pe nopţi la rând. Iar în a treisprezecea zi să îi zâmbeşti, c-o lacrimă în ochi, întâiului bărbat ce o să te privească lacom, cu mult jind – că, ştiu eu, pentru aceasta se găsesc destui! Şi, dacă o să-ţi şteargă lacrima, să ştii că vei fi izbândit, că mă vei fi scăpat de narzi, că voi fi ajuns, nu aici, în lumea ta, ci în acea cu cinci cuprinderi, unde m-aşteaptă Criiseela, Sriiba şi Zaarda. Dar dac-acel bărbat o să-ţi surâdă numai, să ştii că şi al treiş’pelea descântec e trebuitor, şi să îl faci cu mare grabă! Da?

– Păi…, am zis, şovăitoare, cu zeci de întrebări, nicidecum limpezi, rotindu-mi-se, vifor latent, în gânduri.

– Păi îmi eşti datoare, a spus, poruncitor, dar cu o linişte ciudată-n glas. Pentru copilul meu, pe care tu l-ai lepădat din pântec, fără să-l fi jelit măcar c-o biată lacrimă răzleaţă… Pentru bărbăţia de care-atâta vreme m-ai lipsit… Şi pentru acea farsă care-a fost nunta noastră, pentru ruşinea şi durerea care m-au potopit atunci, ca larma unui roi de lăcuste, prăpăditor de lacom… Pentru că m-ai lăsat fără limanuri, cu surghiunul adus de o biruinţă asupra narzilor drept singur ţel… Îmi eşti datoare… datoare acum şi-n veci… Şi, crede-mă, de când sălăşluiesc acolo, printre narzi, atât de bine învăţat-am să blestem…

Cu-aceasta vocea i s-a stins, ca o lumină de licurici sub zorii zilei, şi trupul a părut să i se-nalţe, în zbor deodată languros, într-un văzduh lacustru, cu stelele ciorchini de fructe stranii dintr-o livadă întemniţată-n ceţuri…

Şi m-am trezit cu gust amar în gură, de parc-aş fi benchetuit cu o licoare bogată în pelin…

Şi-am început a face stihuri, şi iată, strig cum, înspre tării, primul descântec:

Lacustru şarpe, să-mi ieşi afară

din astă baltă neagră, murdară!

Fără de larmă, sub limpezi stele,

vino-n livadă, la dans cu iele!

Languros şarpe, în ochii lor

pune limanuri cu lacom dor

şi ia-le-n schimb lacrima pură,

dar îmbibată, latent, cu ură;

în  linişte caldă, cu licurici,

pune-o pe limbă şi-adu-o aici,

ca leac să fie astă licoare:

din iad să-l smulgă pe cel ce n-are

în lumea noastră un loc sub soare!

Dar vai, fi-voi în stare eu să născocesc şi altele, alte descântece asemeni lui? Şi oare fi-va îngăduit să mă ajute cineva?

Asta mă-ntreb acuma eu, urmaşa babei Hâda, eu, Loena, cea mai puternică farmecfăcătoare a acestei ub-ubarii, crescută în castelul de deasupra Râpei Amăgirilor, în vremea când se străduia Alonda, robită unei iubiri nelegiute, să-şi facă rost de-o cheie-nsângerată, spre a deschide Poarta pentru narzii prelinşi din altă lume.


[1] Toate personajele sunt din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142

Cele 12 cuvinte au mai ajuns şi la urechile altora. Dacă vreţi să aflaţi cui i-au mai plăcut şi ce-a făcut cu ele, mergeţi la psi!