Cugetările motanului Pandalie – 16 – Speranţa

Speranţa, drăgălaşilor, e o legendară ibovnică amăgitoare. Ştie cum să te strângă în braţe înfăţişându-ţi imposibilul şi neverosimilul într-o deghizare de zile mari, în straiul unui vibrant pseudopostulat care susţine că totul e, la urma urmelor, posibil, că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”, că tot omul are în buzunar cheia succesului dacă îi rămâne credincios idealului sau visului său, dacă nu ignoră niciun impuls către măreţie… şi aşa mai departe.

Iar când descoperi că te-a amăgit ştie cum să scape basma curată, preschimbă amarul tău eşec în sărbătoare, şoptindu-ţi că tot ce nu te omoară te face mai puternic, că orice şut în fund e un pas înainte… Emotiv, o iei din nou în braţe, simţindu-te reprimit în Grădina Edenului… şi aşa mai departe.

Până când se îndură să te părăsească, declamând versuri nemuritoare:

Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Oricum, când binevoieşte să-şi ia zborul din propria şi personala ta cutie a Pandorei… surpriză! Eşti într-adevăr rece! O surpriză din păcate (sau din fericire?🙄) neobservată de tine, o creatură muritoare, proaspăt răposată!

---

Acesta a fost un
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
(atât şi nimic mai mult!)

Încă un fragment din „Magnificul, Preaadoratul ŞI Preaonoratul”

---

Adică fragmentul despre care e vorba aici şi aici:

Harald ascultă cu detaşare pocnetul uşii trântite de Valana. La urma urmelor, bine că nebuna plecase! Doar nu-l chinuia dorul de ţicniţi – îngrijise din ăştia o viaţă întreagă –, ci gândul că greşise faţă de Cesare, că îl subestimase, că îl jignise…
Din ce în ce mai ros de remuşcări, se foi în pat preţ de vreo oră, se ridică buimac, se îmbrăcă în grabă, coborî în holul hotelului, unde împărtăşi pentru câteva minute entuziasmul gloatei încă numeroase, apoi ieşi ca să dea buzna pe calea rulantă ultrarapidă, de care se lăsă purtat, fără ţintă, vreme îndelungată.

*

Într-o metropolă în care toată lumea parcă înnebunise, Valana părea să fie, în afară de el, singura persoană cu mintea întreagă. Singura la fel de nedumerită ca el de urcarea subită a lui Cesare pe un tron până atunci inexistent, de unde domina întreaga Zonă Colonizată. Cu toate astea, Musih nu avea câtuşi de puţin chef să recunoască, fie şi numai în sinea lui, că deducţiile Valanei fuseseră corecte; prefera să considere că totul se datora numai şi numai hazardului. Confirmarea presupunerilor ei fusese o simplă întâmplare. Dar cert era că primarul aproape înnebunise de fericire fiindcă i se ivise ocazia de a-i fi de folos unui Fagiano şi le dezvăluise nu numai adresa lui Salvadore Vasquez, ci şi întreg conţinutul dosarului său, din care reieşea că era vorba, şi în lumea lui Cesare Cezarul, tot de un promotor înfocat al paranormalului şi al ştiinţelor de frontieră, iar Salvadore îi invitase în locuinţa sa imediat ce îi comunicase Valana, prin intermediul sofisticatului interholofon de la intrare, că deţineau dovezi incontestabile despre existenţa lumilor paralele. Şi le ascultase relatările aninându-şi de buzele lor nişte ochi hămesiţi, de avar care, în aşteptarea cheilor tezaurului, contemplă holograma comorii.
— Va să zică, sunteţi absolut sigur că veniţi dintr-o lume în care Magnificenţa Sa e doar un anonim? Că aţi trăit, separat dar în mod similar, experienţa unui transfer în lumea noastră? îi întrebă după un răstimp în care zâmbetul îi fusese când larg şi entuziast, când timid şi sceptic. Nu ştiu dacă mă-nţelegeţi, sunt extrem de tentat să vă cred, şi îmi doresc din tot sufletul s-o pot face fără rezerve, dar n-am altă dovadă decât cuvântul dumneavoastră, care ar căpăta mult mai multă greutate dacă l-aţi transforma în jurământ. Deci n-aş vrea să vă simţiţi jigniţi…
— Vă înţelegem perfect, stimate domnule Vasquez, îl asigură Valana. Eu una jur cu plăcere.
— Si dumneavoastră, domnule Fagiano?
— Sigur, jur şi eu. De ce n-aş face-o?
— Vă mulţumesc, zâmbi Salvadore. Apoi adăugă, cu aerul unui tată bucuros că mai are încă ce-şi învăţa fiul: Observaţi că am evitat să folosesc apelativul „excelentă”. Îmi dau seama că, deocamdată, vă şochează. Dar, dacă veţi rămâne mai mult în universul nostru, sau dacă, cine ştie?, chiar veţi dori să nu-l mai părăsiţi, va veni o vreme când veţi fi mai mult decât mândru că vi se recunoaşte apartenenţa la clanul Ilustrisimului nostru Cezar.
— Nu mă-ndoiesc, se grăbi Musih să-i dea dreptate. De ce l-ar fi contrazis pe omul care era poate în stare să-l trimită înapoi, ACASĂ — sau poate măcar cunoştea pe altcineva capabil s-o facă? Doar că noi nu-i aparţinem acestui univers şi, ştiţi, nimic nu se compară cu locul de baştină, aşa că eu îmi visez întoarcerea…
— Dar nu înainte de a cunoaşte această lume şi de a ne face cunoscuţi de ea, interveni Valana, afişând surâsul fermecător cu care încercase să trezească şi bunăvoinţa holodecoratorului.
Salvadore îi făcu cu ochiul.
— Celebritatea dumneavoastră, dragi prieteni, va da un luciu nepieritor celebrităţii mele. Poate va atrage chiar şi preţioasa atenţie a Magnif…., lansă, gesticulând amplu, şi încremeni pe neaşteptate, cu gura întredeschisă şi cu dreapta înălţată la nivelul capului, ca şi cum ar fi dorit să-şi etaleze degetele lungi, răsfirate cu preţiozitate.
— Asta ce mai e? se sperie Musih. Ce dracu’ se mai întâmplă?
— Nu… nu ştiu, bâigui Valana, care tocmai simţise pisica rigidizându-se. Uite, şi Solange…
— Poate suntem transferaţi din nou, presupuse Musih, cu vocea vibrând de speranţă. Înapoi, ACASĂ!… Sau undeva, aiurea? adăugă, pleoştindu-se.
— Nu… nu ştiu. Harald n-a încremenit aşa. A fost altfel…
— Mda, oftă Musih, şi cu Fiorello a fost altfel… Dar Pufulete? îşi aminti el. Te-ai uitat numai la Harald? N-ai văzut ce se-ntâmpla cu Pufulete?
— Păi…, se fâstâci oarecum Valana. Nici când fac dragoste, nici când îmi leşină un om în braţe, nu mă uit la pisică. De-aia şi credeam c-a venit de DINCOLO, cu mine…
— Mda, normal…., comentă Musih, cu gândul la lipsa de pudoare cu care-i descrisese ea lui Salvadore în ce împrejurări leşinase Harald.
— Trăieşte, îi bate inima, anunţă fata, cu urechea lipită de trupul pisicii.
— Să-l verificăm şi pe el, spuse Musih, apropiindu-se de Salvadore şi prinzându-i încheietura mâinii stângi între degete. Pulsul pare absolut normal, constată, privindu-şi ceasul moştenit, printr-o filieră complicată, de la unul dintre întemeietorii clanului. Intrase de curând în posesia lui şi şi-l încrustase personal în butonul de la manşeta stângă.
— Dar nu-şi revin – şi nu pricep de ce! exclamă Valana, cu ciudă, ca şi cum totul ar fi fost o înscenare menită să-i strice ei ziua. Cu Harald n-a durat atât…
— Ai mai spus că n-a fost la fel cu Harald! Iar acum se-ntâmplă altceva. Mai bine i-am lăsa aici şi am şterge-o. Nu mă simt deloc în siguranţă.
Valana îl privi crunt:
— Eşti nebun? N-o abandonez pe Solange!
— Sunt lucid. Spre deosebire de tine. Nu pricepi că nu-i Solange a ta?
— Se poartă ca şi cum ar fi! Şi e singura pe care-o am!
— Vrei să zici că se purta! Cine ştie ce-o să facă după ce-o să-şi revină?… Dacă o să-şi revină…
— Asta o s-o aflăm, spuse apăsat Valana. Cel puţin eu o s-o aflu. Fiindcă nu mă mişc de-aici până nu se trezesc amândoi. Crezi că mă tem de-un sfrijit ca Vasquez ăsta şi de-o pisică? Sau că nu mă descurc fără prezenţa ta preţioasă?
— Deduc că te simţi minunat printre ţicniţi, fără nimeni care să gândească la fel ca tine…, făcu Musih, suav şi insinuant.
— Dacă gândeşti la fel ca mine, stai jos, taci şi aşteaptă. Vasquez e un tip cu mintea deschisă. O să putem discuta cu el despre… catalepsia asta.
De ce nu plec? se întrebă Musih. De ce nu mă-ntorc la Marţianul Fericit şi la noua Marsha, cea drăgăstoasă? La naiba, îşi răspunse, ăia sunt fie nebuni, fie străini… Asta e doar încăpăţânată!
— Era un tip cu mintea deschisă, sublinie, ca să-şi îndulcească înfrângerea.
Apoi se întinse, cu un aer sfidător, pe o sofa joasă, pe care o ochise de la bun început şi o tot privise, cu jind şi pe furiş, cât stătuse pe scaunul tare şi înalt – o adevărată piesă de muzeu de antichităţi – oferit de gazdă.
*
Într-un târziu, Harald îşi dădu seama că ajunsese în apropierea spaţioportului şi, imediat, găsi şi ideea salvatoare: trebuia să plece la Viena, Terra, să implore personal iertarea Magnficenţei Sale.
Spre ceea ce considera norocul lui, interplanetarul Marte-Terra pleca abia peste o jumătate de oră, şi încă mai exista un bilet disponibil, pe care se grăbi să-l achite. Apoi socoti că-şi putea petrece cinci sau chiar zece minute la bar, unde comandă un suc de cochilie, având grijă să specifice că era vorba de cochilia originală, de melc de pe Europa, nu de surogatul sintetic. Fu servit cu promptitudine, sorbi, încântat, mai mult de jumătate şi dădu s-aşeze paharul pe masă. Dar încremeni la jumătatea gestului, parcă transformat de un blestem în stană de piatră.
Robochelnerii sesizară că toţi clienţii intraseră, simultan, în stare de inactivitate, dar nu reacţionară în niciun fel, fiindcă nimeni nu se gândise vreodată să-i programeze pentru a face faţă unei asemenea situaţii.
Strania catalepsie nu-i cruţă nici pe pasagerii deja instalaţi în interplanetar. Dar nici asta, nici faptul că nu fuseseră ocupate toate locurile, nu avea nimic de-a face cu rutina inscripţionată în creierul rudimentar al pilotului automat, care ştia doar că, atâta timp cât nu primea indicaţii contrare de la puţinele persoane autorizate, trebuia să respecte orarul.
*
— Cred într-unul Cazare, Magnificul, Omul Nepereche, Iubitul şi Slăvitul Cezar, Binefăcătorul Omenirii, care îşi istoveşte Preastrălucita Minte gândind pentru noi toţi şi care, în marea Sa îndurare, ne dezvăluie nouă, celor neştiutori, ce este Binele şi ce este Răul.
Cred într-una, singură, de neînfrânt şi de neegalat, Inteligenţă: a Magnificenţei Sale, Cezare Cezarul, Ocrotitorul şi Diriguitorul, Împăratul-dintotdeauna-aşteptat, a Cărui lumină nu va avea sfârşit, oricâte veacuri fi-vor să mai fie!
Salvadore Vasquez îşi revenise pe neaşteptate şi începuse să psalmodieze, continuându-şi, cu naturaleţe, gestul început ca însoţitor al altor vorbe.
Prea surprinşi ca să-ncerce să-l întrerupă, Valana şi Musih îl ascultară resemnaţi, mulţumindu-se să-şi întâlnească privirile dezamăgite, ocazie cu care Musih observase, cu coada ochilor că şi pisica se desţepenise şi torcea, pare-se pe deplin satisfăcută şi de ospitalitatea braţelor stăpânei sale, şi de vorbele cântate ale lui Salvadore.
— Sunteţi bun, domnule Vasquez, îndrăzni Valana, după ce se convinse că el terminase, să le explicaţi unor străini neştiutori ce-nseamnă toate astea?
— O, da, fireşte, răspunse Salvadore, regăsindu-şi surâsul părintesc. A fost profesiunea noastră de credinţă, pe care-o purtăm în inimă şi-n gând dintotdeauna şi o rostim ori de câte ori ne-o cere prea plinul sufletului. E un imbold irezistibil – de fapt, ar fi păcat să-i rezistăm, căci e vorba de o trăire unică, de momente în care comuniunea noastră, a tuturor, devine aproape materială, iar liantul ei, dragostea pentru Magnificul Cezar, ne dăruieşte extazul.
— Şi întotdeauna sunteţi cuprinşi mai întâi de catalepsie? întrebă Valana, încurajată de răspunsul lui binevoitor.
Salvadore tresări, surprins.
— Catalepsie? Ce vreţi să spuneţi? se miră cu răceală.
Musih îi aruncă Valanei o privire grăitoare, sperând c-avea să priceapă şi să renunţe la întrebările directe în favoarea unei tactici de învăluire abordate cu diplomaţie. Dar fata îl ignoră – propria ei logică susţinea că Salvadore era capabil s-accepte straniul şi să-ncerce să explice inexplicabilul – şi spuse:
— Poate n-am ales termenul potrivit…
— Evident, încercă Musih să intervină, e vorba de o neînţelegere…
— … dar fapt este, continuă Valana, ridicând vocea ca să-l acopere, că dumneavoastră şi Solange a mea aţi fost ţepeni ca nişte statui timp de douăzeci de minute.
Faţa lui Salvadore se lungi, apoi căpătă o expresie glacială.
— Interesant, comentă, cu vădită dezaprobare. Domnule Fagiano, aţi observat şi dumneavoastră acea împietrire la care se referă domnişoara Lanoux?
Dacă spun că minte, încurc urât toată tărăşenia, se gândi Musih, după care pronunţă un „da” răspicat.
— Cred într-una, singură, de neînfrânt şi de neegalat, Inteligenţă, declamă Salvadore, apoi, devenind conştient de stupoarea celor doi tineri, se grăbi să explice: Profesiunea de credinţă e tot timpul în mintea mea. E o omniprezenţă benefică, îmi dăruieşte atâta beatitudine, încât nu pot să nu rostesc câte un fragment. Vă plâng fiindcă această fericire supremă vă e inaccesibilă – şi fiindcă se pare c-aveţi halucinaţii, adăugă, cu sobrietate. Trebuie să-nţelegeţi şi să acceptaţi asta. Presupun că e o consecinţă a transferului al cărui obiect aţi jurat că aţi fost…
Nu poate fi vorba de o halucinaţie, se gândi Musih, privindu-şi din nou butonul cu ceas. Instrumentul a înregistrat timpul în care el a fost… absent, deci… Trebuie să-i explic asta, luându-l cu binişorul… De fapt, la ce bun să-i mai explic? Oricum, ultimul fenomen nu se potriveşte cu teoria plurităţii lumilor. Totuşi, se răzgândi, individul pare dispus să stea de vorbă şi, dacă ar înţelege că el e acela care a perceput eronat realitatea, poate că toţi trei am reuşi să deducem ce se petrece…
Respiră adânc, ca şi cum cuvintele potrivite ar fi putut fi absorbite din atmosferă, şi se pregăti să-şi înceapă pledoaria, dar Valana i-o luă înainte, combinându-şi surâsul irezistibil cu o privire candidă:
— Dragă domnule Vasquez, de ce nu vă priviţi ceasul? Veţi observa, fără îndoială, că a trecut mai mult timp decât credeaţi şi veţi înţelege că acel ceva irezistibil care v-a imobilizat – căci asta s-a întâmplat în realitate – v-a răpit, de fapt, douăzeci de minute din viaţă…
— Susţineţi o absurditate! se supără Salvadore. Nu-mi vine să cred că refuzaţi cu atâta încăpăţânare să înţelegeţi că nu puteţi avea încredere absolută în propriile senzaţii…Cred într-unul Cazare, Magnificul, Omul Nepereche…, inseră, pe ton declamator, apoi îşi regăsi firul vorbelor: Îmi pare rău, vă credeam mai destupaţi la minte, credeam că aţi priceput câte ceva ascultându-mi emisiunile – în fine, pe ale omologului meu din lumea aia, a voastră… Lumea fără Magnificenţa Sa… Doamne, ce monstruozitate!
— Totuşi, ceasul dumneavoastră ar putea lămuri…, insistă Valana.
— N-am ceas! ţipă Salvadore. Împăratul-dintotdeauna-aşteptat, a Cărui lumină nu va avea sfârşit…, murmură apoi, extaziat, şi adăugă, părând să-şi fi redobândit calmul: N-aveaţi de unde s-o ştiţi, despre timp o să vorbesc în emisiunea de mâine. Deocamdată vă pot spune, pe scurt, că timpul nu e ceea ce credem noi şi că modul în care ne-nchipuim că-l măsurăm nu e decât o aberaţie. Aşadar, ce fel de dovadă poate fi ceasul, această maşinărie inutilă?
— Dar încrederea absolută în propriile senzaţii? se hazardă Musih. De ce susţineţi că ale noastre ne-au înşelat? Numai fiindcă sunteţi sigur că ale dumneavoastră au reflectat în mod corect realitatea?
Salvadore râse – piţigăiat şi răutăcios.
— Aţi ghicit, domnule Fagiano! Fără să vreţi, aţi rostit adevărul. Căci – gândiţi-vă puţin, ce naiba! – au sunt eu savant care explorează limitele normalului, un tip cu discernământ… care, în marea Sa îndurare, ne dezvăluie nouă, celor neştiutori, ce este Binele şi ce este Răul… spre deosebire de doi, nişte puştani confuzi, care n-au habar nici măcar pe ce lume sunt…
— Dragă domnule Vasquez, susură din nou Valana, de ce vă enervaţi? De ce nu încercaţi să raţionaţi cu calm, să vă gândi că noi suntem doi, iar dumneavoastră, cel convins că amândoi avem halucinaţii, sunteţi numai unul…
Lui Salvadore i se bulbucară ochii şi începură să-i tremure colţurile gurii.
— Mă ameninţi? zbieră. Sunteţi doi nebuni periculoşi, vicleni, aţi pătruns în casa mea prin înşelăciune!
— Liniştiţi-vă, spuse Valana, punându-i mâna pe braţ. M-aţi înţeles greşit, nu v-am ameninţat, am vrut doar să…
— Nu m-atinge! ţipă Salvadore, făcând un salt înapoi şi rotindu-şi ochii cu frenezie până când descoperi ceea ce căuta: o telecomandă de dimensiuni medii, rătăcită printre câteva amulete stranii, pe colţul biroului său.
O înşfăcă în urma unui al doilea salt şi urlă în microfonul ei, cu sufletul la gură:
— Apartament, capturează străinii!
Lucru’ naibii la casa popii, diagnostică Musih, simţindu-se dintr-odată imobilizat. Aerul din jurul lui părea să se fi solidificat brusc, dând naştere unei cruste invizibile, a cărei atingere răcoroasă şi catifelată era extrem de plăcută, dar care era mai rigidă decât… Abandonă căutarea unui termen de comparaţie, hotărând că, în universul cunoscut, fie el şi multiunivers, ceva mai rigid nu putea exista.
— Ce mă-sa mai e şi asta? o auzi pe Valana înjurând, şi îi văzu ochii rostogolindu-se cu disperare, ca şi ai pisicii, care o acompania miorlăind îngrozită.
— E ultima noutate în domeniul protecţiei domiciliului, o găselniţă, un prototip pe care am cinstea să-l experimentez în premieră. Şi ţine, nu? chicoti Salvadore. Acum pricep de ce-aţi pătruns aici făcând uz de sperjur! exclamă apoi, fără nici-o pauză, ca şi cum noua lumină în care vedea lucrurile ar fi izvorât tot din invenţia experimentată. Vreţi să mă debusolaţi ridiculizându-mi propriile teorii. Este că m-am prins? Şi că v-am prins? Este!… Iubitul şi Slăvitul Cezar, Binefăcătorul Omenirii… Şi ştiţi ce mai este? Nu vă dau drumu’ până nu-mi spuneţi cine v-a trimis, aşa-zisul profesor Colby, sau aşa-zisul profesor Zavoli? Care dintre aceşti doi impostori v-a expediat pe capul meu? Şi din ce ospiciu v-a ajutat să evadaţi, ticniţilor?
— Savantul tău cu mintea deschisă suferă de mania persecuţiei, Valana, zise Musih printre dinţi, fără să-ncerce să-şi ascundă ranchiuna. Cât despre teoriile lui… Rahat! Şi încă duhnind de la o poştă! Plus că e mult mai iresponsabil decât majoritatea iluştrilor săi confraţi. Altfel nu m-ar trata astfel pe mine, pe un Fagiano! azvârli, plin de sine, ceea ce descoperise de curând că-i putea servi drept atu imbatabil.
— Un Fagiano! îl maimuţări Salvadore. Ia te uită cu ce-i dă prin capul lui sec să se-mpăuneze! Îţi închipui că poţi fi apreciat pentru o simplă legătură de rudenie, profitorule?… Cred într-unul Cazare, Magnificul, Omul Nepereche…, susură din nou, apoi expresia solemnă pe care-o arborase pe neaşteptate dispăru la fel de brusc, ca şi cum i-ar fi căzut masca de pe strâmbătura ironică de mai înainte.
În acelaşi timp, vocea i se gâtui, pierzându-se în chicotitul nervos şi piţigăiat pe care Musih îl mai remarcase, şi, după ce schiţă un gest obscen, părăsi încăperea.
*
— … ne dezvăluie nouă, celor neştiutori…, murmura Harald, şi i se părea firesc că toţi cei care, alături de el, se îndreptau spre interplanetar rosteau din când în când, cu glas tare, cuvinte din crezul derulat fără încetare în mintea lui, ca un fundal muzical de o inegalabilă frumuseţe.
La fel de firesc li se păru, tuturor, să se instaleze în interplanetar fără să-şi considere că ar fi fost necesar să-şi ridice ochii către holograma identificatoare, care pulsa deasupra lui, schimbându-şi culoarea din două în două secunde: Marte-Europa.
Câţiva, puţini, observară că le-o luaseră ceasurile razna şi se grăbiră să le dea cu douăzeci de minute înapoi, înjurându-i cu sete pe producătorii acelor aparate infecte.
Iar interplanetarul se desprinse de Marte, ca şi cel dinaintea lui, cu jumătate dintre locuri neocupate, căci o parte dintre cei care doreau să ajungă pe Terra plecaseră deja, iar cei care aveau ca destinaţie satelitul lui Jupiter erau convinşi că interplanetarul lor avea să plece abia peste douăzeci de minute.
*
— Valana! ţipă Musih. Potoleşte odată mâţa aia! Cred că miaună de cel puţin trei ore! Probabil a-nnebunit. Şi eu o să-nnebunesc dacă nu tace!
Valana nu ştia de câte ore mieuna pisica. Poziţia în care fusese imobilizată nu-i permitea să-şi vadă ceasul. Dar ştia că spaima cumplită – Biata Solange, trebuie să fie groaznic pentru ea, care nu înţelege! – o făcuse să-şi împroaşte toate necurăţeniile. Şi, în strâmtul lor înveliş comun, reuşiseră cumva să se prelingă, toate, în braţele Valanei, care se simţea mai nenorocită ca niciodată… Udă şi murdară, torturată de numai de miorlăiturile de neostoit, ci şi se mirosul de nesuportat şi, pe deasupra, urându-se – ba mai rău, dispreţuindu-se – pe sine însăşi şi din cauză că se înşelase în privinţa minţii lui Vasquez, care era oricum, numai deschisă nu, şi fiindcă nu era în stare să evadeze din capcana lui împuţită. Nu Musih, ci ea avea motive să-nnebunească! Ea, care îşi încălcase principiile vărsând, în tăcere, lacrimi de neputinţă şi dezgust, nu Musih, care profitase de rigiditatea catifelată a straniei închisori şi dormise de-a împicioarelea, ca un nesimţit, sforăind ca atare. Dormise cu tot miorlăitul bietei Solange – acum nu-i mai zicea Pufulete, ci „mâţa aia”! – şi în pofida repetatelor şi disperatelor ei încercări de a-l trezi cu strigăte insultătoare.
— De unde ştii tu când miaună, adormitule? îl întrebă, cu ciudă.
— Ştiu, ripostă el, bosumflat. Crezi m-am putut odihni? Am visat că eram imobilizat de o haită imensă de pisici care miorlăiau în draci, cu excepţia uneia, care urla la mine ca turbată: „Trezeşte-te, imbecilule!” În fine, „imbecil” era epitetul preferat, dar din vocabularul ei făceau parte şi „tembel”, „nemernic”, „nesimţit”, „dobi…”
— Ai visat ce meritai. Cum naiba poţi să dormi într-o situaţie ca asta?
— Exact aşa cum ai văzut. Am încercat să-mi refac forţele. Dracu’ ştie ce ne mai aşteaptă de-acum înainte! Şi totul numai din cauza ta, fiindcă te-ai făcut luntre şi punte ca să mă convingi de veridicitatea ideii tale tâmpite, cu lumile paralele, şi ca să m-aduci în bârlogul paranoicului ăstuia, savantul tău cu mintea luminată!
— Da, m-am înşelat în privinţa lui Vasquez, recunoscu Valana, cu jumătate de gură, dar teoria cu pluritatea lumilor e corectă. Mie-n sută! Catalepsia e un alt efect secundar al transferului nostru în al treilea univers, care-l are drept buric tot pe unchi-tău Cesare, dar în care lumea nu-i mai ridică în slăvi tot neamu’.
— Ce vorbeşti! râse amar Musih. Tot mai iei de bune teoriile nebunului?
— Nu e nebun. Doar că n-a prevăzut şi efectul cataleptic. E, probabil, un mijloc de protecţie al organismelor vii când se deschide în imediata lor apropiere o poartă între universuri… Şi tipul e mult mai mărginit decât părea… Adică, adăugă Valana, ca şi când tocmai ar fi avut o revelaţie, de ce n-ar fi mai mărginit decât omologul lui din lumea noastră?
— Te-mbeţi cu apă chioară, se înverşună Musih. Prea multe nu se potrivesc. De pildă, îmi amintesc că patriarhul clanului meu, Fiorello, după momentele alea în care era gata să leşine, ştia şi îşi reproşa faptul că, în toate discuţiile de mai înainte, îl făcuse cu ou şi cu oţet pe Casare. Ce părere ai despre asta, domnişoară teoreticiană?
— Păi, mormăi ea, încurcată, da, sigur, şi Harald îşi amintea că nu se purtase aşa cum s-ar fi cuvenit cu Magnificu’. Dar, încercă ea o reabilitare, amănuntul mi s-a părut nesemnificativ, pentru că….
— Eu zic să nu ţi se mai pară nimic, o repezi Musih. Scuteşte-mă de deducţiile tale aiurite! Dacă eşti atât de deşteaptă cum te crezi, spune cum scăpăm din celulele împuţite ale dobitocului tău de savant!
Cuvântul „împuţite” păru să înteţească duhoarea dejecţiilor pisicii, şi Valana oftă, gata-gata să fie repodidită de lacrimi.
— Îmi pare rău, Musih, se trezi spunând. Credeam că din… capcana asta pot scăpa numai sunetele, nu şi mirosurile. Ştii, în condiţii normale Solange n-ar face aşa ceva, e foarte curată…
După ce o privi nedumerit câteva clipe, Musih începu să râdă cu o poftă de care nu s-ar fi crezut în stare.
— Ce faceee?! Adică Pufulete… La tine în braţe?! Bine ţi-a făcut, fato! Şi, apropo, să ştii că nu simt niciun miros. Păcat că nu te-ai prins, „celule împuţite” a fost doar o figură de stil!
— Sigur, râzi! De asta e-n stare tot prostu’, Excelenţă! se strâmbă Valana.
— Excelenţă?! o îngână batjocoritor Salvadore, care tocmai intrase, cu un zâmbet poznaş pe figura satisfăcută. Acuş vine TFD-ul, vin excelenţii băieţi de tinichea care excelează la scosul gărgăunilor… Excelent mod… de neînfrânt şi de neegalat… de a rezolva problemele noastre, nu-i aşa, nebuneilor? Este c-am avut o idee excelentă? Am căutat-o cam mult… gândind pentru noi toţi… dar, hi hi hi, am găsi…
— La naiba, Solange înţepeneşte din nou, strigă Valana, chiar în clipa când meditaţia lui Musih pe marginea perspectivei de a ajunge în grija Trupelor Forţei Disciplinatoare era întreruptă de spectacolul înlemnirii preaîncântatului Salvadore.
— Adică slavă Domnului, se bucură el, dezmeticindu-se. Fiindcă şi savantu’ e iar stană de piatră! Şi are-n mână telecomanda aia cu care ne-a instalat atât de confortabil. Îi putem anula ordinul…
— Nu mai spune, isteţule! Te duci tu să i-i iei? Şi, chiar dac-am putea să i-o luăm, probabil că-i recunoaşte vocea…
— Probabil! repetă zeflemitor Musih. Tu şi probabilităţile tale, pe care nici măcar nu ştii să le foloseşti. Gândeşte-te, paranoicu’ cu mintea deschisă a spus că e un prototip experimentat de el în premieră, deci e foarte probabil, sau măcar posibil, să nu aibă identificator de voce. Plus că, ocupată fiind cu deducţiile logice, n-ai observat cum ţine ospitalierul domn Vasquez obiectul controversei noastre: cu microfonul spre tine!
— Cerule! se învioră Valana, prea fericită ca să-i mai pese că fusese luată peste picior. Da, e un noroc şi merită o încercare!
— Te-ai prins cam târziu, îi reproşă Musih, sperând că o pusese cu botul pe labe.
— Apartament, eliberează captivii! urlă ea, fără să-i dea atenţie, şi amândoi se pomeniră descătuşaţi – atât de prompt încât Musih, luat prin surprindere, vâsli disperat cu braţele prin aer, ceea ce nu-l împiedică să cadă pe spate.
Se ridică înjurând şi se răsti la Valana, care se repezise la Salvadore şi se chinuia să-i scoată telecomanda din mâna înţepenită:
— Ce mă-sa vrei să faci cu jucăria aia? Mai zbiară odată în ea, să se deschidă uşa, şi s-o-ntindem naibii de-aici, fetico!
— Nu plec până nu găsesc baia şi nişte ţoale de schimb, spuse ea, cu o grimasă care dădea de înţeles că n-avea de gând să se răzgândească. Dacă vrei să câştigăm timp să fim în siguranţă, ia-i tu jucăria.
— Fie, oftă Musih, simţindu-şi nasul brusc invadat de duhoarea din salopeta amplă – ultima modă la Paris, Venus – a Valanei. Într-adevăr, nu putem pleca până nu scapi de putoarea asta. Am fi arestaţi pentru transport de substanţe poluante neizolate şi producere de stress… Dar grăbeşte-te! îi strigă, în timp ce ea părăsea încăperea cărându-şi sub braţ pisica înţepenită.
De ce dracu’ nu plec fără ea? se întrebă apoi, luptându-se cu degetele înţepenite ale savantului, bine încleştate de blestemata de telecomandă. Dar o las baltă după ce scăpăm de-aici, se mulţumi să-şi promită, renunţând la căutarea unui răspuns. N-are decât să-i viziteze singură pe adoratorii ştiinţelor de frontieră. Eu mă-ntorc la Marţianul Fericit. Şi dacă ăia – din alt univers sau nu, nebuni sau nu – încă-mi mai spun „excelenţă”, şi dacă Marsha încă mai vrea să se mărite cu mine, ei bine, o să joc cum cântă ei, pentru că, la urma urmelor, nu pot spune că melodia îmi displace. Cât despre Cesare, ce-mi pasă mie că s-a metamorfozat în Magnificul Cezar? Ce-mi pasă de ce şi cum a făcut-o? Eu trebuia doar să-l silesc cumva să plătească tributul cuvenit clanului, şi asta pare-se că e o problemă care între timp s-a rezolvat de la sine, cel puţin după părerea patriarhului – aia care atârnă cel mai greu în balanţă. În concluzie, indiferent dacă mă aflu sau nu în universul meu natal, e de preferat să mă las în voia valurilor, nu să-not împotriva lor şi să mă leg la cap fără să mă doară… Na, cred că i-am rupt ăstuia vreo două degete, constată, cu o satisfacţie sadică de care nu se ştiuse capabil, intrând în sfârşit în posesia telecomenzii. Bun! Nu mai contează dacă tipu’ mişcă înainte să…
— Deschideţi! răbufni interfonul. În numele legii şi al ordinii, permiteţi accesul TFD-ului! Deschideţi în următoarele treizeci de secunde!
Altfel deschidem noi! Asta n-o mai spuneau aşa-numiţii oameni de tinichea, dar Musih ştia că aveau ordin s-o facă, folosindu-şi decupatoarele din dotare: cele două degete destinate anume acestui scop, care croiau, cât ai clipi şi în orice material, o gaură de orice dimensiuni considerabile.
Lucru naibii la casa popii! Iar m-am luat după Valana, iar am nimerit-o de minune… Ce mai, fata asta nu e nicidecum îngerul meu păzitor…
— Apartament, permite accesul, spuse, resemnat, deşi se gândise, în treacăt, că nemernicul de Vasquez merita să se-aleagă cu o uşă distrusă.
Docil, apartamentul îndeplini comanda şi în camera de primire îşi făcură apariţia, doi câte doi, şase oameni de tinichea.
Musih îi privi cu interes, fiindcă până atunci nu mai avusese niciodată ghinionul să-i vadă de la o distanţă atât de mică.
Erau exact de înălţimea lui, dar creau impresia de masiv, de pătrăţos, din cauza corpului dintr-o singură bucată, un paralelipiped cu luciu metalic de care erau articulate membrele – câte un cilindru pentru fiecare braţ, antebraţ, gambă şi coapsă, câte trei tije de aceeaşi lungime pentru fiecare deget al mâinii şi câte o talpă cu vârf ascuţit (ca fierul de călcat al stră-stră-stră-bunicii, unul dintre cele mai vechi bunuri ale clanului) pentru fiecare labă a piciorului. Iar capul, un elipsoid turtit dorsoventral, era fixat direct de trunchi printr-o articulaţie translato-sferică.
Prima pereche se opri la un pas de Musih.
— Unde sunt intruşii imobilizaţi? întrebă omul de tinichea din dreapta – şi Musih deduse că era şeful, al cărui simulacru de creier, fiind ceva mai puţin rudimentar, făcea legătura între pupitrul de comandă din secţia de poliţie şi tărtăcuţele celorlalţi membri ai echipei.
— El e, îi răspunse, arătându-l pe catalepticul Salvadore.
— Un bărbat…, inventarie liderul tinichelelor, făcându-le semn celorlalţi să-l salte pe savant, şi doi dintre ei îl înhăţară, fără menajamente, de umeri şi de picioare. … o femeie şi o pisică, adăugă robotul, pe un ton vag interogativ, fixându-l pe Musih cu două din cele patru semisfere proeminente care-i erau ochii.
— Ăăă…, se bâlbâi tânărul, simţindu-şi spulberată cu brutalitate plăcerea de a-l vedea pe Salvadore scos din propriul său apartament ca un balot oarecare. Ce fe-femeie? Ce pisică? E vorba de o neînţelegere…
— Ne-în-ţe-le-ge-re, silabisi liderul, mişcându-şi capul ca şi cum ar fi panoramat încăperea. Cer legătura cu Controlul, anunţă. Termenul e ambiguu, depăşeşte…
— Femeia şi pisica au fugit, se grăbi Musih să explice, temându-se că robotul avea să le transmită imagini coordonatorilor săi, care şi-ar fi dat cu uşurinţă seama că el nu semăna cu reclamantul Vasquez. Urmăriţi-le!
— Numai controlul dă ordine, specifică impasibil robotul, chiar în clipa în care Valana, îmbrăcată într-o rochie prea largă şi tot cu Solange sub braţ, dădea buzna în încăpere.
— Femeie şi pisică, le identifică unul dintre ceilalţi oameni de tinichea rămaşi în apartament., în timp ce Musih deducea că Salvadore avea o nevastă – sau o amantă – grasă.
— Corect, în cuviinţă liderul, repetând semnul de mai înainte. Apoi, sucindu-şi capul către Musih, spuse, fără nicio intonaţie: Regret. Controlul nu răspunde. Deci ordinele anterioare sunt valabile.
— Musih, fă ceva, zbieră Valana, zbătându-se, căci doi roboţi se străduiau s-o ridice ca pe Salvadore, iar al treilea îi luase deja pisica.
Lucrul’ naibii la casa popii, repetă Musih ceea ce părea să devină laitmotivul zilei, privind disperat telecomanda. Ce să spun ca să imobilizeze doar pe cine trebuie? Tâmpit ce sunt, de ce n-am ordonat să imobilizeze intruşii când au intrat tinichelele? Fiindcă m-ar fi imobilizat şi pe mine?… Şi totuşi, se poate! Îşi permise o întârziere de o clipă, ca să se autocompătimească pentru încetineala minţii, apoi ordonă, triumfător:
— Apartament, capturează roboţii!
— Capcană. Impas. Rezolvare necunoscută. Controlul nu răspunde, cârâi, apatică, vocea lipsită de inflexiuni a robotului şef.
— Musih, vrei să mă omori?! ţipă Valana.
Şi adăugă cea mai murdară înjurătură pe care-o auzise el vreodată – şi pe care-o primi cu capul plecat, căci lucrul naibii la casa popii se întâmplase iarăşi.
Valana se bălăngănea, răsucită, cu mâna strângă şi piciorul drept prinse acum nu numai în ghearele câte unui robot, ci şi în calupurile în care fuseseră aceştia încarceraţi. Iar înţepenita Solange era, probabil, în mare parte prinsă în carcera robotului care o înhăţase.
— Apartament, eliberează captivii, ceru Musih, cu un oftat. Şi, privind cu jale telecomanda, imploră, cu ardoare, divinitatea de a cărei există se îndoise adesea: Doamne, fă ceva pentru mine!
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, odată eliberate, cele două tinichele care-o ţineau pe Valana profitată de deruta ei ca s-o înşface după toate regulile artei TFD-eşti.
— Voi raporta că ne-aţi sabotat, îi spuse liderul lui Musih, care se strădui să ignore ameninţarea din spatele cuvintelor rostite cu indiferenţa standardizată şi îi strigă Valanei, sperând că vocea îi suna convingător:
— Nu te teme, te salvez eu cumva!
— Staţi. Controlul emite, anunţă liderul. Păru s-asculte ceva cu atenţie, apoi Musih îi ghici nedumerirea după mişcarea dezordonată a capului şi îl auzi spunând, cu acea intonaţie bizară care aducea, vag, a ton interogativ: … dintotdeauna-aşteptat, a Cărui lumină nu va avea sfârşit…?
Vasăzică „profesiunea de credinţă e şi a poliţiei”…, deduse tânărul.
— Toate ordinele anterioare sunt anulate, anunţă robotul şef, după o scurtă pauză, înţepenindu-şi brusc capul.
Aha, controlul începe să devină coerent, îşi continuă Musih presupunerile, înainte ca liderul tinichelelor să adauge:
— Singurele persoane către care trebuie să se îndrepte atenţia TFD-ului sunt conspiratorii Zonker Scaler şi Musih Ogit-Fagiano. Atenţie, le recepţionez şi retransmit semnalmentele.
— Fugi, prostule, nu te holba, strigă Valana. Purtătorii ei o abandonaseră, mai degrabă lăsând-o să cadă pe podea decât aşezând-o, şi ea se aduna grăbită de pe jos, în acelaşi timp recuperându-o pe Solange, care, desţepenită şi scăpată de robot, părea cât se putea de dornică să i se refugieze în braţe.
— Fugi! repetă fata. Sau imobilizează acum roboţii! Nu înţelegi? Am alunecat în altă lume, şi în asta eşti proscris!
Într-adevăr, Musih nu înţelegea. Năuc, se frecă la ochi, timp în care capul robotului şef alunecă în direcţia lui şi alte două tinichele îl prinseră zdravăn de câte un braţ.
— Cetăţene, zise liderul, în baza semnalmentelor recepţionate, te-am identificat drept Musih Ogit-Fagiano. Conform legislaţiei în vigoare, eşti arestat provizoriu. Controlul îţi va verifica identitatea, urmând să fii eliberat sau condamnat – după caz.
— Vă înşelaţi, se amestecă Valana, nu de dragul lui – era convinsă că tontul nu merita să fie salvat – ci de dragul ei, ca să nu fie despărţită de singurul om care, după toate aparenţele, migra împreună cu ea dintr-un univers în altul. E Salvadore Vasquez. Ştiţi, cel care v-a chemat aici, ca să….
— Toate ordinele anterioare au fost anulate, spuse robotul. Din memoriile noastre au fost şterse deja toate datele conexe…
— Eu sunt adevăratul Vasquez! Ţipă Salvadore, năvălind în încăpere. Iar nemernicul e aici! le spuse, aruncând o privire peste umăr, celor doi roboţi care, nu cu mult înainte, îl căraseră afară din apartament şi din clădire şi care acum îl urmau plini de zel, fiindcă se aflaseră încă destul de aproape de lider ca să recepţioneze şi contramandarea ordinelor anterioare, şi semnalmentele celor mai periculoşi indivizi din zona colonizată.
— Nu-i daţi atenţie! încercă Valana să convingă tinichelele. Nu ştie ce vorbeşte, e…
— Mincinoasă ordinară! zbieră Salvadore, dând să se repeadă la ea, dar Solange, probabil intuind că. de regulă, cea mai bună apărare e atacul, îi sări în faţă, zgâriindu-i zdravăn obrazul.
Urlând, Salvadore, care părea să aibă reflexe excelente, o înhăţă cu amândouă mâinile şi o azvârli cu toată puterea.
— Sunt atacat în casa mea, în prezenţa TFD-ului, se lamentă, cu voce ascuţită. Vă holbaţi în loc să mă apăraţi, tinichele nenorocite?
— Îmi pare rău, numai Controlul dă ordine, răspunse robotul şef – şi Musih, care era atât de şocat încât privea totul cu detaşare, îşi închipui că, dacă a fi putut, ar fi ridicat din umeri.
— Şi de ce dracu’ nu iei legătura cu Controlu’? se enervă Salvadore, parând cu braţul drept încă o săritură a şi mai enervatei Solange.
— O, nu! susură Valana. De ce să deranjaţi Controlul pentru o simplă neînţelegere? Şi tu, Solange, potoleşte-te şi vino aici, iubito!
Tocmai amartizată cu bine după contactul cu antebraţul savantului, pisica se grăbi s-o pornească spre Valana, cu coada înălţată ca un stindard şi torcând triumfătoare.
Părând să-şi deplaseze iarăşi capul ca să panorameze asistenţa, robotul şef silabisi de două ori „ne-în-ţe-le-ge-re” şi adăugă:
— Termen ambiguu, depăşeşte puterea standard de analiză interpretatorie. Cer legătura cu Controlul.
Salvadore slobozi, ostentativ, un oftat de uşurare. Valana pufni, exasperată, iar Solange, din nou cuibărită în braţele ei, mârâi spre savant cu inconfundabilă ostilitate, mârâit ce se transformă într-un mieunat subţire şi jalnic când liderul roboţilor îşi înfipse pe neaşteptate mâna blana de pe ceafa ei, smulgând-o din locul unde se crezuse în siguranţă.
În acelaşi timp, în urma unei comenzi nerostite a şefului – bănui Musih, un robot trecu între Valana şi Salvadore, iar ceilalţi doi îi flancară şi, cât ai clipi, toţi trei le prinseră braţele în menghinele tijelor degete.
— Cetăţeni, îi informă tinicheaua şefă, conform noilor informaţii recepţionate, nu este exclusă existenţa complicilor. Conform legislaţiei în vigoare, sunteţi arestaţi provizoriu. Controlul vă va verifica activitatea, urmând să fiţi eliberaţi sau condamnaţi pentru complicitate – după caz.

Miniromanul ăsta e scris. Trebuie doar revizuit.

Mandspyr – început de roman apărut în revista ARGOS nr. 9 (2014 toamna)

Citiţi restul fragmentului mai jos.

Totuşi, în ciuda superstiţiilor şi a spaimelor, o lună mai târziu, bătrânul Mare Maestru Mandalah nu a dat greş. Aidoma tuturor înaintaşilor săi care, stând sub cupola Altarului, se împărtăşiseră din puterea Sfintei Taine a Mandalei, el, Întru-Toate-Inspiratul Obah – cel venerat, după ştiinţa cinului său, de aproape nouăzeci şi nouă de procente din cetăţenii lumii – a izbutit să-şi dea ultima suflare în zori. În zorii celei de-a nouăzeci şi noua zi a celui de-al nouăzeci şi nouălea an al vieţii, dovedindu-şi astfel esenţa divină – şi cucerindu-şi locul in panteon şi în micile mandale din lut ars înălţate în inimile ogoarelor.

În acea aşa-numită clipă a desprinderii de lut a Întru-Toate-Inspiratului, cei doi Inspiraţi Mandalahi şi cei trei Succesori Desemnaţi, care-i vegheau căpătâiul, şi-au simţit, cum era de aşteptat, răsuflarea tăiată şi mintea cotropită de un iureş de gânduri străine. Dar numai unul – Rolal, fiul abia-răposatului – a horcăit şi a leşinat, aşternându-se de-a stânga patului de moarte. Iar tuturor celorlalţi mandalahi şi discipoli, oriunde s-ar fi aflat, li s-a pus o gheară în gât şi li s-au înmuiat genunchii.

Locuitorii de rând ai Mandspyrului nu au simţit nimic, dar pana de curent care le-a împietrit oraşul preţ de câteva minute – şi care a încetat înainte ca Veghetorii să fi avut timp să intervină – le‑a dat de ştire că Obah îşi dăduse duhul la sorocul statornicit de Scrierile Sfinte.

 

I – MIREASA INSPIRATOARE

„M-am temut – eu, prea puţin credinciosul… Eu, un mandalah, m-am temut – ca un neiniţiat. Şi abia acum mă ruşinez”, se învinovăţi Sapor, mângâindu-şi absent mustaţa căruntă, în timp ce liftul în care se afla reîncepu să coboare. „O, Divină Mandală, fie-mi iertată mie, păcătosului, sminteala de a mă îndoi de atotputernicia formei tale sacre”, se rugă înainte de a rosti îndemnul-către-profani-şi-neofiţi, aşa cum îl rostise şi tatăl său, cu patruzeci şi şapte de ani în urmă, când predecesorul lui Obah îşi lepădase trupul muritor – şi aşa cum orice mandalah era dator să o facă:

– Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi – dar nu într-atât încât să ştirbim bucuria prilejuită de izbânda Trecerii Sale în Turnul Etern!

– Să nu ştirbim! exclamară, după datină, fii săi discipoli – trei vlăjgani care îl însoţeau pretutindeni.

– Să nu ştilbim…, murmurară cei unsprezece ytzomi, încercând zadarnic să-şi controleze glasurile subţirele şi peltice – ca să nu ciuntească solemnitatea acelui răspuns ritual.

Iar Aloora şi Araana încuviinţară fără vorbe, plecându-şi doar capetele. Stăteau amândouă într-un colţ, umăr lângă umăr. Sapor era convins că trăseseră o spaimă bună când se pomeniseră captive în bezna din liftul înţepenit între nivelurile nouăzeci şi şapte şi nouăzeci şi şase. Şi că încă nu-şi reveniseră. Le ghicea mai mult decât le putea vedea teama în ochii înfundaţi în decupajele rotunde ce erau singurele deschideri ale măştilor lor de platină – superbele măşti cu care tocmai îşi înzestrase haremul, cheltuind o adevărată avere.

„Femei, deh. Ies rar, liftul li se pare o maşinărie periculoasă…”, îşi spuse, învăluindu-le într‑o aceeaşi privire amuzată – şi afectuoasă – care se transformă într-o uitătură cruntă când Aloora i se adresă pe neaşteptate, făcându-l să tresară.

– Fie-mi iertată întrebarea, stăpâne-tată, dar… de ce?… De ce m-ai ales pe mine? Dolooa e mai frumoasă, mai sprintenă la minte, ea poate…

Amuţi pentru câteva clipe, după ce Sapor, încruntat, îşi puse arătătorul pe masca ei, în dreptul buzelor. Apoi cuteză să continue.

– … poate inspira şi un… un şobolan. Încă te mai poţi răzgândi… te rog, stăpâne-tată…

Cutele dintre sprâncenele lui Sapor se adânciră.

– Cine te crezi, necuviincioaso? o repezi. Te trezeşti vorbindu-mi, în public, neîntrebată, ba chiar continui după ce-ţi fac semn să taci?!… Măcar dac-ai fi spus ceva cu miez, nu o… o obrăznicie! adăugă, cu năduf. Îmi ceri, tu, o mucoasă, mie, mandalahului care îţi e stăpân şi tată, să îmi reneg o hotărâre?! Şi îmi răsplăteşti iubirea şi încrederea cu… nerecunoştinţă?!

– Nu e nici obraznică, nici nerecunoscătoare. E doar speriată, o apără Araana. N-a mai intrat în lift de când era de-o şchioapă şi… şi nu e încă pregătită nici măcar pentru măritiş, darămite pentru… cununia cu un Succesor Desemnat! Nu are încă destulă încredere în frumuseţea şi în isteţimea ei, în puterea ei inspiratoare… Şi… Şi vremurile sunt cum sunt!… Tu nu mă crezi, dar vocea pe care o aud mi-a spus…

Sapor oftă. Adânc. Prelung.

– Şi tu?… După ce că nu ţi-ai crescut nici un copil aşa cum trebuia, îţi dai şi-n petic, din ce în ce mai mult! Începe să îmi pară rău că nu am comandat măşti cu căluş, cum face Shalodar. Şi bine face! Ce dacă e considerat tiran? Măcar e sigur că femeile din casa lui, când sunt scoase în lume, nu încep să trăncănească exact când nu s-ar cuveni!

– Noi nu ştim ce se cuvine şi ce nu, şopti Araana. Vocea spune că nu avem habar nici cum şi nici de ce a fost zidită lumea, nici cine suntem, nici de ce am fost creaţi…

– Taci, filozoafo, scrâşni Sapor. Taci până nu mă înfurii. Taci!

Pufni de două ori şi se întoarse cu spatele către femei. Şi către fii-discipoli, care, ca şi ytzomii, piticaniile  perfide, se străduiau să pară preocupaţi numai şi numai de gândurile lor.

„Nişte prefăcuţi!” îşi zise. Nişte prefăcuţi care, desigur, erau nerăbdători să povestească oricui avea urechi de auzit că el, Sapor, îmbătrânise şi se înmuiase. Că i se urcau femeile în cap. Că nu-l mai respectau. Că nici măcar nu-i mai ştiau de frică.

Femeile… Aloora, fiica lui preferată… până nu demult. Şi mama ei, Araana.

Araana,  pe care o iubise ca un nebun, pentru care făcuse moarte de om, pe care o iertase, ca un nevolnic, ca un prost, atunci când o prinsese înşelându-l. Araana, mama lui Todor, fiul lui cel răzvrătit, fugit în lume, ajuns ruşinea familiei, pierdut printre păgâni, printre tâlhari. Araana, mama Dereeei, un boboc de fată care ura bărbaţii şi pe care, după o tot ameninţase şi pedepsise în fel şi chip, fără să-i poată înfrânge cerbicia, Sapor se văzuse nevoit s-o lase să apuce pe calea schimniciei. Araana, mama Aloorei, care se transformase, pe nesimţite, dintr-o fetiţă dulce într‑o obrăznicătură greu de strunit. Araana, peste care anii trecuseră aproape fără urme. Araana, a cărei simplă vedere încă îl răscolea, care îl făcea să uite că tinereţea i se dusese, pe care încă o dorea, pe care nu se putea împiedica să o iubească…  Araana, în care sămânţa lui rodise încă o dată… Araana, care vorbea în dodii de vreo lună… Araana…

Araana – nu Aloora! – râse scurt, incitată ca o puştoaică, când liftul se opri cu o uşoară smucitură. Erau la nivelul solului, avea să păşească pe caldarâmul după care jinduise cu mulţi ani în urmă şi pe care crezuse că va putea hălădui, îmbătrânind ca femeie liberă, fără mască, fără glugă, fără pelerina lungă şi largă, care o făcea să pară un clopot umblător – şi care chiar avea luciul metalic al clopotelor plasate în pântecele zidului de piatră albastră ce unea cele treizeci şi trei de turnuri de aceeaşi culoare de pe spirala pornită din turnul lui Obah. Erau unsprezece clopote care vegetaseră, sub zăbranicul tăcerii şi al uitării, ascunse in tainiţele lor, vreme de patruzeci şi şapte de ani. Araana, care avea doar patruzeci şi cinci, le văzu pentru prima dată când micul grup ieşi din turnul lui Sapor. Cât despre clopotele din zidul roşu şi din cel verde – erau de mult stinşi ochii care le zăriseră, căci de Obah era al patrulea dintr-un şir neîntrerupt de Întrutoate-Inspiraţi Mandalahi ce sălăşluiseră în turnul de obârşie al Spiralei Albastre.

„Clopotele Bunei Vestiri”, murmură Aloora pentru sine, înăbuşindu-şi un oftat. Nu mai putea spera că pana de curent electric fusese o simplă defecţiune, că tatăl şi fraţii ei vitregi fuseseră înşelaţi de propriile lor simţuri… Obah, moşneagul stafidit, chiar murise… Aşadar, nu ca să-l ţintească cu pietre la vremea amiezii avea să fie condusă către centrul oraşului. Scopul periplului ei pe firul spiralei se schimbase, devenise cel de care se temea… Acum era vorba de participarea la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare, care se putea sfârşi cu alegerea ca Mireasă Inspiratoare…

Din fericire, nu avea multe şanse. Erau nouăzeci şi nouă de fete, câte una din fiecare turn al oraşului, şi doar trei Succesori Desemnaţi. Doar trei, şi nu-şi puteau alege decât câte o singură mireasă care să-şi jertfească fecioria pe altarul plăcerilor lor de o noapte. Noaptea Inspiratoare. Noaptea dinaintea Celor Nouă Zile ale Încercării de a obţine Consacrarea pe care doar unul singur urma să o dobândească, fiind investit ca Întru-Toate-Inspirat Mandalah, ca Mare Maestru. Ceilalţi aveau să rămână toată viaţa în umbra lui, să-i fie secondanţi, să fie recunoscuţi doar ca Inspiraţi Mandalahi. Iar vina va fi fost şi a mireselor care nu se vor fi străduit din răsputeri să îi inspire întru Bine şi să-şi oprească în pântece cât mai mult din Răul lor – şi care aveau să ispăşească, întemniţate fiind, pentru totdeauna, în Subteranele de sub Altar. Acolo unde nimeni nu ştia, sau nu voia, sau nu cuteza să spună ce anume aveau să fie osândite să pătimească – ceas de ceas.

– În schimb, îi explicase Aloorei, cu ani în urmă, chiar Sapor, mireasa inspiratoare a Celui Consacrat devine prima lui soţie. Şi nu stă în haremul lui, ci în Altar, fiind Mare Preoteasă a Mandalei şi Inspiratoarea-Întru-Toate a Tuturor, fiindcă, în afara Preoteselor Iubirii, e singura femeie nobilă ce se arată lumii întregi fără mască, fără glugă şi fără pelerină. Ea atrage Răul din trupul pieritor şi din spiritul etern al Întru-Toate-Inspiratului în feţii lor, pe care-i leapădă, îndată ce îi ştie înfiripaţi, în Subteranele de sub Altar.

– Şi dacă ea e stearpă? Unde se duce Răul? dorise Aloora să afle.

Sapor râsese, încântat, ca întotdeauna, de curiozitatea şi de agerimea minţii ei.

– În sângele pierdut de ea în fiecare lună. Tot ce se-mbibă de sângele ăla e îngropat – de ea, cu mâna ei – în subterane…

Subteranele… Aloora şi le imaginase, întotdeauna, ca pe un labirint sumbru, întunecat, rece şi umed, bântuit de târâtoare băloase ce alunecau, fojgăind, prin mâzga de pe tavanele boltite şi joase, de pe pereţii colţuroşi şi de pe pardoseala crăpată, din piatră neşlefuită.

Şi le imagină şi acum – şi se înfioră gândindu-se că avea trei din nouăzeci şi nouă de şanse să-şi compare imaginaţia cu realitatea.

– Priveşte partea bună a lucrurilor, îi şopti Araana – ca şi cum i-ar fi putut desluşi gândurile negre – profitând de faptul că bărbaţii erau la trei paşi în spatele lor, unde se opriseră, aşa cum le-o cerea ritualul, la vederea Clopotelor Bunei Vestiri.

Era rânduit ca oamenii şi ytzomii deopotrivă să stea locului aşteptând ca dangătele să cutreiere oraşul – şi să nu cuteze să-şi mute tălpile înainte ca văzduhul să înghită şi cel pe urmă ecou al acelor nouăzeci şi nouă de sunete pline, parcă izvorâte unul din reverberaţiile altuia, căci cele unsprezece clopote erau lovite pe rând, pornind din centru către periferie. Şi asta se întâmpla de nouă ori, anume spre a se ajunge la nouăzeci şi nouă, numărul desăvârşit, numărul sacru.

– Gândeşte-te că, pentru prima – şi poate pentru ultima – dată în viaţa ta, vei umbla pe străzi fără mască, fără glugă şi fără pelerină, că lumea te va vedea aşa cum eşti, nu ca pe o momâie anonimă, diformă, fără chip…, reluă Araana. Şi mâna i se contură prin pelerină, strângând-o pe a fetei, fără să fi avut nevoie să bâjbâie printre falduri, căutându-i-o.

„Nu pe deplin anonimă”, cugetă Aloora, cu ochii la herbul lui Sapor – pe care Araana îl purta gravat pe obrajii măştii şi brodat pe poalele pelerinei. Toată lumea ştia cui îi aparţinea momâia. Şi mai era culoarea aceleiaşi pelerine – albastră pentru fiice, verde pentru cele nouă soţii ale fiecărui mandalah, roşie pentru oricât de multele concubine.

Araana, frumoasa nomadă de cincisprezece ani, cerută de la şleahta ei de Sapor, în calitatea lui de stăpân al unuia din cele trei turnuri-porţi ale Mandspyr-ului, ca taxă de intrare liberă, pe viaţă, în oraş, purtase mai întâi pelerină verde; apoi roşie – după ce fusese prinsă înşelând încrederea şi necinstind numele soţului şi stăpânului ei. Îl înşelase tocmai cu Ydov, cel mai mic şi mai îndrăgit dintre fraţii lui, un tânăr care iubea Mandsyr-ul, dar nu jinduia puterea mandalalei, pe care nici măcar nu încercase s-o înţeleagă. Şi nu fusese nicicând tentat să pătrundă în cinul mandalahilor. Lui îi plăceau armele, versurile, cântecele şi dansurile. Şi femeile. Dar nu-şi dorea un harem. Voia să facă dragoste, nu să posede nişte creaturi docile, captive într-o colivie aurită şi îndrăgostite doar de statutul lor de doamne nobile, respectabile. Prefera iubirile de o noapte, de o săptămână, de cel mult o lună; şi voia să rămână cu amintirea unor femei tinere şi frumoase, care i se dăruiseră din plăcere, nu să le vadă îmbătrânindu-i alături. Aşa că era mulţumit de slujba lui de Comandant al Apărătorilor Porţii. Trăia în mijlocul armelor şi al unor bărbaţi veseli – şi întâlnea mereu alte femei: nomadele din numeroasele şlehte care aveau sau cereau acces în oraş, drept-credincioasele din pâlcurile de pelerini, nevestele şi fiicele negustorilor din provincie şi ale ţăranilor sosiţi să-şi vândă marfa în capitală, cele ale mandspyr-enilor de rând, târfele din lupanare, superbele şi plimbăreţele Preotese ale Iubirii…

Pe Araana, Ygov o zărise şi o râvnise înaintea lui Sapor – dar nu-l putuse împiedica să-şi folosească rangul ca să o capete şi ca să o păstreze. Să păstreze o fată superbă, veselă şi învăţată să zburde în voie, doar pentru el – şi pentru femeile din haremul lui! Nobilele doamne nu poposeau prea des în patul conjugal, aşa că învăţau să se mulţumească cu desfătările pe care şi le puteau dărui una alteia, cu umilinţele şi chiar torturile la care le puteau supune pe cele mai puţin intrate sub pielea stăpânului, cu intrigile pe care le ţeseau cu inegalabilă măiestrie… Distracţii inofensive, spuneau mandalahii, şi adesea petreceau de minune privindu-şi soaţele dezlănţuite vânzolindu-se de-a valma ba pe canapelele largi, ba pe covoarele pufoase, ba în apa călâie a bazinelor din sticlă groasă, viorie.

Tot inofensive erau considerate, de unii, şi scurtele şi rarele vizitele pe care rudele lor de parte bărbătească le puteau face în harem, ca să stea de taclale cu femeile ce nu trebuiau, totuşi, să se sălbăticească, dar care primeau astfel de oaspeţi doar purtându-şi măştile şi pelerinele cu glugă. Iar Ygov, căruia ascunderea unui trup frumos sub o pelerină informă i se părea o blasfemie mai mare decât acoperirea unui chip plăcut, îl convinsese pe Sapor să îl accepte în mijlocul femeilor obligate doar să nu-şi lepede măştile – acele pseudofeţe strălucitoare, însufleţire numai de irisurile pierdute în adâncurile găvanelor rotunde.

De aceea Araana nu-şi scosese masca în prezenţa lui. Niciodată. Ygov se bucurase stăpânind trupul pe care ea i-l dăruise cu frenezie, dar rămăsese doar cu amintirea chipului pe care i-l zărise în ziua intrării ei în cetate. Şi o acoperise cu sărutări de la gât până la vârfurile picioarelor, dar nu-i atinsese buzele niciodată.

Iar asta o salvase, pe ea, de la moarte. Căci, înainte de a-şi deschide uşile haremului în faţa fratelui său mezin, Sapor le spusese femeilor care păreau să-i soarbă vorbele cu smerenie şi cu teamă:

– Aceea care i se va arăta fără mască va muri. Cu el împreună.

În naivitatea lui de atunci, crezuse că atât era de spus. Dar când o întrebase pe Araana dacă se căia pentru păcatul ei, ea, îngenuncheată alături de leşul mutilat al lui Ygov şi având în jurul gâtului laţul pe care doi ytzomi se pregăteau să-l strângă, cutezase să-şi înalţe superbii ochi azurii pentru ca, privind fix într-ai lui, să susure cu seninătate:

– Nu am păcătuit, iubite stăpâne. De când am cinstea – pe care nu mi-am dorit-o – de a-ţi fi soţie, nu mi-am arătat fără mască în faţa lui Ygov. Asta ţi-a fost porunca, şi eu îţi jur că nu am încălcat-o niciodată.

Sapor râsese ca un nebun, gonise ytzomii şi azvârlise laţul după ei, cu ciudă. De parcă ar fi dat cu pietre după lupi turbaţi. Iar pe Araana o bătuse. O lovise cu pumnii şi cu picioarele, apoi o trântise, înfundându-i faţa între picioarele cadavrului, şi o posedase, cu brutalitate şi cu dispreţ, ca pe o curvă de două parale, mârâind într-una:

– Te ghiftuiesc eu, căţea!… Te satur, o dată pentru totdeauna!…

Ea nu se împotrivise, nu ţipase, nici măcar nu plânsese. Scâncise doar, când şi când, ca un căţel prigonit.

Nemulţumit nu atât de trupul ei care se lăsase, moale ca o cârpă, în voia furiei lui dezlănţuite, cât de privirea ei pierdută într-o lume ce lui îi era refuzată, Sapor o bătuse din nou. De data asta pe îndelete, simţind cum raţiunea îi revenea cu fiecare din loviturile acum bine calculate. Araana trebuia să sufere, să urle de durere, dar să supravieţuiască – neschilodită şi nesluţită.

Ea nu urlase. Leşinase doar – şi el, gâfâind, se oprise. Şi o iertase. Adică socotise că era destul de pedepsită dacă devenea ultima dintre concubine, cea obligată să suporte, fără cârtire, hachiţele celorlalte. Asta fusese Araana în haremul lui Sapor – în ciuda faptului că ajungea în patul lui mai des decât oricare alta – până mai deunăzi, când, rămânând grea în pragul bătrâneţii, îşi recucerise pelerina verde, de soţie.

„Mai bine nu şi-ar fi recucerit-o”, îşi spuse Aloora, care aflase toată povestea. O smulsese şi din vorbele scăpate ba de Sapor, ba de Araana, şi din şoaptele ytzomilor şi ale slujnicelor, şi din dezvăluirile mustind de venin ale numeroaselor ei mame vitrege. Şi mai aflase şi că fiica unei concubine nu putea reprezenta turnul la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare decât dacă nu exista o fiică a unei soţii. Una frumoasă, isteaţă şi ajunsă la vârsta măritişului. Ca Aliiria, ca Maoosia, ca Adeena, ca Douusa, ca Dolooa… Dolooa ar fi fost aleasa – ea, Aloora, nici n-ar fi intrat în competiţie dacă Araana ar fi redevenit soţie măcar cu o săptămână mai târziu!

Dacă… „Dacă aş fi fost urâtă, dacă aş fi avut curaj să mă pocesc, ori să-mi rup singură o mână, un picior…”, mai chibzui. „Atunci Sapor nu m-ar fi ales, fără să stea pe gânduri, chiar pe mine!”

– Să nu îţi fie teamă. Tu şi numai tu vei fi Mireasa Inspiratoare a noului Mare Maestru Mandalah. Şi îmi vei mulţumi, îi spusese.

Apoi îi întorsese spatele şi părăsise încăperea. Grăbit. Preocupat.

Ea rămăsese, năucă, în mijlocul surorilor ei vitrege, toate celelalte cinci dintre care Sapor putuse să aleagă. Le ascultase încurajările, tachinările şi înţepăturile fără să le priceapă şi fără să le răspundă. Fusese dezorientată, îngrozită, disperată. Şi singură. Mama ei lipsea din harem. Imediat ce îi dăduse Aloorei vestea, Sapor o luase pe Araana cu el la Riptmita, cea mai importantă aşezare din cealaltă emisferă, unde fiul său Uptoh, tocmai consacrat ca mandalah, trebuia instalat ca Întru-Toate-Călăuzitor.

Aloora îi regăsise, pe amândoi, abia în acea dimineaţă, în liftul ce îi cobora către străzile pe care, până atunci, ea nu-şi amintea să le fi văzut altfel decât de la mare înălţime. Le privise fie din haremul cocoţat, ca în orice alt turn, tocmai în vârf, pe nivelurile nouăzeci şi şapte, nouăzeci şi opt şi nouă zeci şi nouă, fie prin hublourile planorului teleghidat, când, nu mai des de trei-patru ori pe an, îşi vizita aşa-zisele prietene din alte haremuri.

Tot din planor zărise, în inima Manspyr-ului, Piaţa Sacră a Consacrării, binecuvântata piaţă triunghiulară pavată cu marmură albă şi având în vârfuri turnul Întru-Toate-Inspiratului şi pe cele ale Inspiraţilor Mandalahi, iar în mijloc – Domul Sacru, Altarul.

Altarul pe care, în ziua aceea, avea să vadă de aproape. Şi să-l înconjoare. Avea să pătrundă înăuntru şi să-şi preumble nurii, alături de celelalte Neprihănite Nobile Fecioare, prin faţa jilţurilor celor trei Succesori Desemnaţi, cărora era cu priinţă să le dăruiască surâsuri galeşe şi ocheade languroase. Sau cel puţin aşa sta scris, cu slove roşii şi îngroşate, în tomul gros din care un ytzom îşi făcuse datoria de a-i citi cu o seară înainte. Tomul din care aflase şi că unirea Mireselor Inspiratoare cu cei trei candidaţi la învestitura supremă urma să se săvârşească, în noaptea ce avea să vină, în chiliile Altarului – adică ale domului semielipsoidal despre care slujnicele din harem istoriseau, în şoapte întretăiate de pioasă emoţie, că ar fi fost o jumătate din coaja Oului Dintâi. Singura nesfărâmată, ziceau ele. Căci blestemele unor zei mânioşi pentru că numele lor fuseseră uitate o măcinaseră pe cealaltă şi o azvârliseră în văzduh, făurind miliardele de stele – şi ele fără nume – ce licăreau în nopţile senine.

– Dar oul ăla de unde a apărut? De unde, dacă zici că înaintea lui n-a fost nimic? o întrebase Aloora, nu de mult, pe cea mai vârstnică dintre povestitoare.

Aceea îşi scuipase de trei ori în sân, făcuse trei paşi mari înapoi şi trasase, de trei ori, în aer, cu pumnul strâns al mâinii stângi, semnul spiralei. Abia pe urmă îi răspunsese:

– Nimeni nu ştie. Nici chiar mandalahii. Şi tot ei spun că nu se cade nici măcar să ne întrebăm. Pentru că e o taină sfântă, şi va fi sfârşitul lumii când o vom afla.

Aloora îşi scuipase şi ea în sân, făcuse şi ea semnul spiralei… Dar, după o foarte scurtă ezitare, întrebase iar:

– Măcar se ştie ce a ieşit din ou? Ce soi de pui?

Bătrâna repetase tot ritualul – scuipatul, paşii, semnul – şi turuise acelaşi răspuns, fără să schimbe nici o iotă.

– Baba aia e o proastă! exclamase Araana, în aceeaşi seară, când Aloora îşi respectase îndatoririle de fiică trecându-i pragul odăii ca să schimbe câteva vorbe înainte de a-şi ura una alteia să aibă parte de somn cu vise bune şi, mai ales, de încă o zi. Din Ou a apărut Întâia Seminţie, aşa cum spune vocea. Vocea lui – adăugase, ducându-şi mâna la pântecul în care i se înfiripa al patrulea copil.

Aloora înmărmurise. De câteva zile se tot şoptea prin colţuri că Araana îngroşa rândurile celor cu mintea dusă. Dar ei îi plăcuse să creadă că era doar o minciună ticluită de vreo altă soaţă de-a lui Sapor. Şi trebuise să recunoască că se amăgise! Nu putea să nu se-ncreadă în propriul ei auz! Araana, fără doar şi poate, se ţicnise. Aşa cum, după spusa babelor, era de aşteptat – din pricina copilului purtat la vârsta la care era şi cuviincios şi sănătos să nu mai intre în patul bărbatului, ci s-o împingă într-acolo pe una din femeile mai tinere, care tânjeau. Dar era o sminteală ciudată, şi nu era numai a ei. Zvonurile strecurate în harem spuneau că tot mai multe femei ar fi pretins că aud vocea unui făt ce nici măcar nu începuse să se mişte.

– Mamă, o întrebase, eşti sigură că e aşa cum spui? Eşti sigură că auzi ceva? Eşti sigură că ştii ce-auzi? Că înţelegi?

Araana se posomorâse. Şi oftase.

– Rău faci că nu mă crezi! Vocea există. Vine din… mine însămi. Îmi zice „mamă”– ca şi tine. Dar tu nu ştii ce ştie ea. Nimeni nu ştie! Şi nimeni nu mă ascultă când încerc să povestesc câte ceva…

– Te ascult eu, se oferise Aloora, intrigată. Ce-ţi spune, de pildă, despre seminţia aia, prima care a ieşit din Ou?

Araana o privise de sus, cu milă – şi un zâmbet îi săltase colţurile buzelor. Asta înainte de a-şi scuipa în sân, de a se ridica din jilţul în care stătuse ca să facă, în pripă, cei trei paşi înapoi, şi de a schiţa semnul spiralei – de trei ori.

– Spune doar că există. Şi că nu se cade nici măcar să ne gândim să-i aflăm taina. Dar că, oricum, i-o vom afla. Curând. Pentru că va sosi Întru-Toate-Învătătorul. Un om între oameni. Care ne va dezvălui toate tainele chiar înainte ca lumea asta, pe care noi o ştim şi nu toţi o iubim, să piară ca un vis. Un vis urât…

„Un vis urât? Mai urât decât ceea ce se întâmplă acum?” cugetase Aloora, cu amărăciune, neştiind dacă trebuia să râdă, sau să plângă, sau să-i anunţe pe ytzomi – sau, poate, de-a dreptul pe Sapor – că maică-sa era nebună de legat.

Dar îşi păstrase pentru sine şi râsetele, şi lacrimile, şi convingerea că Araana nu mai era stăpână pe mintea ei. Se străduise din răsputeri să nu-şi trădeze mama – şi pentru ce? Ca s-o audă, în lift, pomenindu-i lui Sapor despre vocea aia – fără ruşine şi fără teamă…

… Fără acea teamă iraţională, de animal care adulmecă o primejdie nevăzută, acea teamă care ei nu numai că îi răscolea stomacul, dar se şi străduia să i-l împingă până sub bărbie.

Simţi o nouă strângere de mână a Araanei şi, brusc, căpătă convingerea că, nebună sau nu, maică-sa dorea să o ajute. Mai mult, că putea să o ajute.

– Totul va fi bi…

Încurajarea şoptită sosi ca o confirmare, dar se pierdu în primul sunet de clopot, urmat îndeaproape de altul. Şi de altul. Şi de altul…

Aloora se înfioră, îşi simţi părul zburlindu-se, pielea încreţindu-se şi măruntaiele vibrând, silite să ţină isonul straniilor reverberaţii şi interferenţe ale dangătelor reflectate iarăşi şi iarăşi de cele trei ziduri spirale – cel roşu, cel galben, cel verde – care străbăteau oraşul.

Pentru o clipă, se temu că acele ziduri, ca şi cele exterioare, puteau să se năruie oricând, pe neaşteptate, ca în legenda unei cetăţi de demult, al cărei nume îl uitase.

Pe urmă îşi aminti că Sapor îi explicase cândva, în copilăria care i se părea ciudat de îndepărtată şi nefiresc de fericită, că Maeştrii Mandalahi care plănuiseră şi construiseră Mandspyrul, oraşul mandală, gândiseră tunelele din ziduri, clopotele şi ritmul în care era îngăduit să fie trase astfel încât sunetele lor şi nenumăratele ecouri stârnite să nu intre nicicând în rezonanţă, căpătând puteri devastatoare.

– Aceia erau mandalahi mai iscusiţi decât voi, de bună seamă, zisese mica Aloora, şi aerul ei serios îl făcuse pe Sapor să zâmbească.

– Nu, nu mai iscusiţi, îi răspunsese. Doar mai norocoşi. Se povesteşte, din tată-n fiu, că i-ar fi  inspirat nişte făpturi divine, cu chipuri strălucitoare şi netede, ca nişte feţe de statui cu trăsături încă necioplite, şi cu trupuri de nedesluşit sub straiele lor largi. Înţelegi? Femeile noastre, ale mandalahilor, se ascund sub măşti şi pelerine nu numai spre a fi ferite de priviri şi de pofte scârbavnice, ci, mai ales, pentru că recunoaştem că ele ne inspiră. E modul nostru de a le mulţumi şi onora. Înţelegi?

– Nţ, se strâmbase ea.

Sapor se posomorâse.

– Cum, nu? Ce-i aşa greu?

– Păi, ciripise fetiţa, pe Marea Preoteasă a Mandalei de ce n-o onoraţi? De ce nu-i mulţumiţi?

– Pentru că ea e preoteasă. E mai presus de mulţumiri şi de onoruri. Şi frumuseţea ei este menită să ne fie lumină tuturor. Iar cei care o privesc cu poftă neruşinată sunt pedepsiţi. Privirile se‑ntorc asupra lor, dar ca blesteme! Ai priceput?

– Îhi, făcuse, nu prea convinsă, dar cu atenţia furată de macheta holografică de pe masa lungă din odaia lui de lucru. Odaia în care ea, fiica lui preferată, putea intra oricând, de parcă i-ar fi fost fiu. Şi intra des, pentru că macheta o atrăgea ca un magnet. Iar Sapor, înveselit de interesul ei, o lua pe genunchi şi îi descria oraşul.

– Vezi tu, îi explica, Piaţa Sacră a Consacrării e un triunghi cu laturi egale. Fiecare are trei sute treizeci şi trei de nesri[1]. Dacă-i aduni pe toţi obţii nouă sute nouă zeci şi nouă. E un număr fast – un nouă pus înaintea numărului sacru, ca să-i sporească de nouă ori puterea. Puterea care se strânge în centrul pieţei, în Altar. Uite-l – pe lângă turnuri, pare mic. Dar are nouăzeci şi nouă de nesri înălţime. Din nou numărul sacru, înţelegi? De-aia Altarul are, el însuşi, forţa lui, la care se adună cea făurită din energiile divine care se scurg, se adună sub cupola lui şi se întrepătrund, se contopesc. În încăperea boltită din vârf, un mandalah simte puterea concentrată a oraşului, esenţa ei… Şi dacă nu e cel mai bun, adică Întru-Toate-Inspiratul, nu poate să sta acolo mai mult de nouă zile încheiate.

– Dar de ce energiile se adună tocmai în Altar? De ce nu într-un turn? întrebase Aloora, în mai multe rânduri, fiindcă simţise că lui chiar îi plăcea să îi explice – şi să o facă cât mai pe înţelesul ei.

– Spiralele le prind şi le îndreaptă către centru. Sunt, toate trei, spirale plane. Perfect plane, fiindcă stânca pe care e construit Mandspyul nostru e netedă – ca lustruită de o mână divină. Şi sunt nişte spirale… speciale. Logaritmice – aşa li se spune. Vezi cum li se lărgesc buclele, mai mult şi tot mai mult?… Ei, şi mai sunt şi turnurile. Numără-le. Pe fiecare spirală sunt câte treizeci şi trei – aidoma ca formă şi mărime. Deci, cu totul, sunt nouăzeci şi nouă, ca şi noi, mandalahii care le stăpânim. Vezi tu, numărul ăsta sacru stă la temelia întregului oraş!

– Tati, mi-ai tot spus că e sacru, dar nu mi-ai spus de ce!

Ca o babă superstiţioasă, Sapor îşi scuipase în sân, făcuse trei paşi înapoi şi, de trei ori, semnul spiralei.

– De ce… Nu ştiu. Nimeni nu ştie… nu mai ştie. Dar nimeni nu trebuie să-ntrebe – sau să se întrebe. Doar un copil ca tine o poate face – şi doar o dată! – fără să săvârşească cel mai cumplit păcat.

– Nu mai întreb, îi promisese ea. Dar mai arată-mi turnul nostru…

– Nu e al nostru, o corectase, realizând cu surprindere că nu o putea face cu asprimea cuvenită, e al meu. Eu singur sunt stăpânul turnului – şi al vostru: al copiilor şi al femeilor. Asta să-ţi intre bine în cap. Să nu uiţi niciodată că pot face cu voi ce vreau, fără să-mi ceară socoteală nimeni, nici Diriguitorul, şi nici Măcar Întru-Toate-Inspiratul, înţelegi? Cât despre gloata oploşită de la nivelul nouăzeci şi trei în jos, n-ar mai avea ce căuta în turn dacă nu mi-ar plăti – cu bani, cu zile din viaţa lor, zilele în care muncesc numai şi numai pentru mine…, sau cu orice altceva îmi face trebuinţă…

– Arată-mi turnul tău, reformulase fetiţa, docilă. Nu degeaba i se tot repetase că stăpânului, chiar dacă ţi-e şi tată, se cuvine să-i dai dreptate întotdeauna, fără să cârteşti.

– E ăsta, uite-l, cel care încheie spirala albastră pornită din turnul Întru-Toate-Inspiratului Obah. E construit deasupra unei porţi. Mai sunt doar două aidoma lui, unul pe spirala roşie, altul pe cea verde. Toate trei sunt numite turnuri-porţi şi sunt unite între ele de cele trei ziduri exterioare ale Oraşului, care sunt mai înalte decât zidurile spiralate, dar mai joase decât turnurile. Plimbă-ţi degetul deasupra lor, aşa, ca mine. Vezi, sunt trei jumătăţi de elipse. De elipse tăiate de axele lor mari, adică de-a lungul.

– Axe?! Ce sunt axele? Care sunt axele?

– Priveşte-le, sunt cele trei drumuri care formează triunghiul cel mai mare. Uite-l, are în vârfuri cele trei turnuri-porţi şi în mijloacele laturilor turnurile din centrele elipselor. Sper că ştii că elipsa, triunghiul şi spirala sunt forme sacre, că nu lipsesc din nici o mandală şi din nici o yantră. Aşa cum nu lipseşte nici Y-ul. Îl vezi? Leagă Altarul de turnurile-porţi.

– Turnurile… repetase Aloora, gânditoare. Mama a spus o dată că sunt urâte – fiindcă nu-s rotunde.

– Maică-ta a crescut printre nomazi neştiutori. Nu înţelege că puterea prea simetrică şi uşor de strunit a cercului e prea… măruntă. Elipsa ne stimulează, ne sporeşte agerimea minţii, ne păstrează sănătatea, vigoarea… Ea dă şi forma turnurilor noastre, care o au ca secţiune transversală.

– Ca secţiune… cum?

– Transversală, bombonico. Adică aşa, ca o felie din batonul asta al tău de ciocolată cu muguri de laptac dulce…

Răseseră amândoi înainte ca Sapor să-şi reia vorba, să-i povestească despre alte drumuri care formau triunghiuri echilaterale, despre tunelele prin care ele străbăteau zidurile, despre domurile semisferice presărate, tot cu orânduială, prin pieţe şi prin parcuri. Erau domuri minuscule în care locuia o altă gloată, cea a poporenilor neaserviţi, care nu le plăteau mandalahilor nimic, iar ei erau plătiţi cu dărnicie în rarele ocazii când se-ntâmpla să-şi pună munca în slujba cetăţii, ori doar a unui stăpân de turn.

Da, Aloora cunoştea oraşul. Când închidea ochii, vedea macheta care îi fascinase copilăria, îi desluşea fiecare amănunt. Nu s-ar fi rătăcit dacă ar fi îndrăznit să fugă, să-şi arunce pelerina şi masca şi să se piardă în mulţimea care înţesa deja străzile şi pieţele.

Pentru câteva clipe, se îmbătă imaginându-şi că ar fi fost în stare să-şi ia inima-n dinţi şi să se repeadă, cerşind ajutor, de cealaltă parte a drumului, în mijlocul şlehtei de nomazi fermecaţi de vacarmul răscolitor al clopotelor. Stăteau, toţi, neclintiţi. Aloorei i se părea că nici nu clipeau, că scrutau depărtările, parcă văzând, prin oameni şi prin ziduri deopotrivă, minunăţii ce le tăiau răsuflarea şi le învăpăiau ochii azurii…

Ochi azurii, ca ai ei şi ca ai Araanei. Păr blond roşcat, ca el ai şi ca al Araanei. Straie pestriţe, viu colorate, ca rochia veche pe care Araana o păstra la loc de cinste, ca pe nişte moaşte sfinte…

Poate erau chiar şleahta Araanei. Poate se adunaseră acolo sperând să o revadă. Poate era printre ei şi Todor, fratele Aloorei, tâlharul, teroristul. Fugise de acasă când ea abia împlinise trei ani, nu avea cum să şi-l amintească. Dar Araana nu se putea să nu-l recunoască – pe el ca şi pe ceilalţi, dacă erau într-adevăr rudele ei de sânge.

Aloora strânse mâna Araanei, îşi apropie masca de a ei şi strigă din răsputeri:

– Mamă, îi cunoşti pe nomazii ăştia?

Ea însăşi îşi percepu strigătul ca pe o vibraţie anemică, pierdută printre cele stârnite în trupul ei de sunetele de clopot.

Araana clătină din cap, ca şi cum ar fi răspuns cu un „nu” la acea întrebare pe care, cumva, totuşi o auzise, strânse şi ea mâna Aloorei şi i-o trase spre pântecul ei. I-o aşeză acolo, cu palma deschisă, parcă invitând-o să simtă mişcările fătului.

În loc de asta, Aloora auzi, sunându-i direct în străfundul urechilor, o voce de copil:

– Araana îţi poate cunoaşte gândurile, dacă o ajut eu. Şi tu le poţi afla pe ale ei. Câtă vreme îţi ţii palma aşa, te pot ajuta şi pe tine!

Speriată, fata îşi retrase mâna. Imediat, îşi regretă mişcarea bruscă care, desigur, nu le scăpase nici lui Sapor, nici fraţilor ei vitregi, discipolii mandalahi. În ziua aceea aveau o singură îndatorire. Să n-o scape din ochi. Pentru că se întâmplase, cu vreo cinci sute de ani în urmă, ca nouă dintre Neprihănitele Nobile Fecioare să fie răpite. Şi mai fuseseră şi încercări nereuşite, în mai multe rânduri, căci exista credinţa că împreunarea cu o fiică neprihănită de mandalah, cu sau fără voia ei, era dătătoare de sănătate, de noroc, de viaţă lungă şi de har, chiar dacă, în loc să ţi-o faci apoi soţie legiuită, o vindeai unui lupanar din vreo aşezare îndepărtată. Orice proxenet dădea bani grei pentru o asemenea marfă rară. Era ştiut, pretutindeni, că fetele crescute în haremuri erau anume pregătite pentru a le dărui bărbaţilor plăceri greu de descris.

„Mai bine într-un lupanar dintr-un fund de lume, decât în subteranele Altarului”, trecu prin mintea Aloorei un gând repede gonit de teama că urma să dea socoteală pentru gestul ei pripit, necuviincios. De fapt, mai întâi trebuia să-şi dea sieşi o explicaţie. De ce se speriase? Fiindcă tocmai pricepuse… Ce pricepuse? Că Araana nu era nebună? Sau că ea însăşi era pe cale să-şi piardă minţile? Oare acea înlănţuire de sunete de clopot, născocită, fără doar şi poate, de un mandalah inspirat de demoni, putea zămisli asemenea închipuiri? Oare purta, printre ecouri, voci de prin alte lumi? se întrebă – tocmai când liniştea recădea asupra oraşului celor nouăzeci şi nouă de turnuri. O linişte pe care toată lumea, de la mandalah până la cel mai umil cerşetor, înţelese că nu o preţuise niciodată cu adevărat. Şi, vreme de câteva minute, nimeni nu îndrăzni nu doar să vorbească, dar nici măcar să se clintească, de teamă că cel mai mic gest ar fi putut înlocui tăcerea cu vreun foşnet nedorit.

Apoi, când, parcă cu sfiiciune, mulţimea prinse să revină la viaţă, Aloora simţi două mâini lăsându-i-se, grele, pe umeri. Şi ştiu că erau ale tatălui ei, că îi cereau să îşi înceapă rolul în acel ritual de al cărui deznodământ îi era din ce în ce mai frică.

Totuşi tresări când el îi prinse gluga de margini şi i-o dădu pe spate, dezvelindu-i cocul înalt, bogat, de păr auriu. Încântaţi, nomazii aplaudară – şi exemplul lor fu urmat de orăşenii şi de pelerinii care se aflau prin preajmă.

Sapor se încruntă şi mârâi – suficient de tare pentru ca fii săi discipoli să fie îndemnaţi să strângă cu un pas mai aproape de Aloora arcul de cerc pe care îl formau în spatele ei. Apoi, cu fruntea ceva mai descreţită, trecu în faţa fetei, dezlipi, cu zgomot, dintr-o singură mişcare, benzile care-i închideau pelerina şi i-o împinse de pe umeri în jos, făcând-o să i se prelingă, foşnindă şi mângâietoare, într-o grămadă lucioasă, abandonată pe caldarâm.

Ea se înfioră, surprinsă nu atât de răcoarea dimineţii de primăvară, cât de o senzaţie de vulnerabilitate pe care n-o mai cunoscuse. Iar privitorii aplaudară din nou, fermecaţi de veşmântul ei din zeci de voaluri suprapuse cu măiestrie spre a alcătui spirale de culori diferite – pornind de la albul nevinovăţiei şi ajungând la roşul intens al pasiunii –, spirale ce transformau în miracol frumuseţea trupului în jurul căruia erau înfăşurate.

În sfârşit, Sapor desfăcu încuietorile celor două semicercuri care-i fixau masca, unul trecându-i pe sub urechi, celălalt înconjurându-i, ca o diademă, creştetul capului, iar feţele nomazilor se luminară văzându-i ochii, până atunci ascunşi în penumbra găvanelor săpate în acel acoperământ preţios – cu atâta platină şleahta ar fi cumpărat merinde pentru tot anul! Şi, mai mult decât chipul fără cusur, privirea ei azurie şi prietenoasă îi făcu să-şi însoţească aplauzele cu vestita melopee prin care obişnuiau să slăvească frumuseţea femeilor.

La adăpostul măştii, ochii Araanei se umplură de lacrimi. Trecuseră treizeci de ani din ziua în care auzise ultima dată acele sunete joase, duioase, prelungi. Fuseseră cântate pentru ea, de şleahta ei, în ziua când, legată fedeleş – fiindcă se împotrivise din răsputeri –, le fusese dată în primire ytzomilor lui Sapor, care o târâseră în liftul din centrul turnului. Acel lift blestemat, pus în mişcare doar de comenzile bărbaţilor împuterniciţi să-l folosească, pe care îi identifica prin mijloace ce depăşeau puterea de înţelegere a femeilor.

Plânsul o podidi şi mai tare când nomazii se înclinară în direcţia ei. Participa la ceremonie, şi asta nu putea însemna decât că era mama fetei a cărei înfăţişare îi convinse că se trăgea din neamul lor.

– A-ra-a-na! A-ra-a-na! A-ra-a-na! scandară ei, întrerupându-şi cântecul.

Iar ea înţelese că o recunoscuseră fiindcă îi ştiau povestea, care trecuse din şleahtă-n şleahtă, cum era de aşteptat.

Sapor îi privi crunt înainte de a face semnul spiralei, îşi lipi călcâiele şi îşi înălţă braţele în V, cu palmele larg deschise răsucite către exterior..

Nomazii amuţiră. Mandalahul era mânios, mandalahul închipuise un Y din corpul său, mandalahul primea în palme puterea imensei forme sacre care era oraşul. Mandalahul putea îndrepta puterea aceea împotriva lor, ceea ce Sapor şi făcu, repezindu-şi înspre ei braţele, cu degetele răşchirate.

Se traseră cu toţii înapoi, unii sufocându-se, alţii înecându-se, cu toţii împleticindu-se.

– A fost doar un avertisment, le strigă Sapor, coborându-şi braţele şi scuturându-le.

Ei îşi scoaseră limbile şi şi le muşcară, şi îşi loviră tâmplele cu pumnii, semn că se lepădau de vorbele şi de gândurile care-l nemulţumiseră pe omul sfânt. Şi nu numai ei, ci şi pelerinii şi orăşenii din preajmă se prosternară în faţa lui Sapor, lovind cu frunţile, de câte nouă ori, pavajul din dale mărunte ce formau curcubee spiralate, pierdute unele în altele, pornite unele dintr-altele.

El aruncă asupra gloatei o privire grăbită, suspicioasă, apoi li se adresă celor doi ytzomi aflaţi în spatele Araanei, unul ţinând o  pereche de cătuşe, celălalt, un lanţ lung şi gros.

– Acum! Repede, acum!

Ei se uitară, nedumeriţi, unul la altul, apoi, amândoi, la Sapor. Ştiau prea bine că nu se cuvenea să acţioneze atunci, ci abia când vor fi ajuns la turnul următor, de unde Araana trebuia să se întoarcă, pe jos şi însoţită doar de ytzomi, în haremul stăpânului ei.

– Am spus să vă faceţi datoria acum, repetă mandalahul, răspicat. Ce n-aţi înţeles?

Spăsiţi, amândoi umanoizii pitici – ale căror creştete ajungeau abia până la şoldurile unei femei de talie mijlocie – îşi lăsară ochii în jos. Apoi primul se strecură sub mantia Araanei şi îi încătuşă mâinile pe care ea şi le dusese singură la spate. În cei treizeci de ani petrecuţi în harem învăţase că supunerea şi umilinţa o scăpau de necazuri – şi că ţineau numai de trup. Sufletul îi putea rămâne liber, mintea îi putea hălădui printre vise asupra cărora era singura stăpână şi printre amintiri pe care nimeni nu i le putea fura. Se putea adăposti în anii petrecuţi cu şleahta, sau chiar în săptămânile de dragoste cu Ygov, putea fi departe şi de ytzomul care ieşea, grăbit, din faldurile pelerinei, şi cel care se şi strecura în locul lui, pentru a-şi prinde lanţul de brăţara lată ce înconjura glezna ei stângă …

Un murmur de nemulţumire trecu printre nomazii care, între timp, se ridicaseră – şi încetă imediat ce Sapor şi fii săi discipoli le azvârliră câte o uitătură rea.

– De ce, stăpâne-tată? şopti Aloora.

– Ca să o apăr de … ignoranţii care tulbură riturile străvechi. Şi de ea însăşi, îi răspunse el, tot în şoaptă.

– Dar tu eşti mai puternic decât ei toţi, nu se lăsă fata. Tocmai le-ai dovedit-o.

– Ce ştii tu…

Sapor fu gata să ofteze, gata să mărturisească că nu atât puterea lui, cât frica lor îi făcuse să dea înapoi, că erau într-un an al Răului, că Mandspyr-ul fără un Întru-Toate-Inspirat era o mandală nedesăvârşită, din a cărei forţă el, cel statornicit în coada unei spirale, nu putea să soarbă, întotdeauna, îndestul…

Dar îşi aduse aminte de sfaturile din hrisovul pe care orice mandalah îl moştenea o dată cu turnul. Hrisovul pe care îl primise din mâna fără vlagă a tatălui său muribund.

„Să nu te spovedeşti unei femei. Să nu crezi că te înţelege, nici că te iubeşte. Femeia, fie ea mamă, soţie, concubină, fiică, Preoteasă a Iubirii, curvă, slujnică ori muiere de rând, e slabă de minte şi prefăcută. Şi e alt animal decât bărbatul. Şi trebuie bine strunită.”

– Tu ştii doar să cârteşti, continuă, printre dinţi. Dar, dacă o să ai ghinionul să te întorci în turnul meu, o să te alegi o pedeapsă care să-ţi taie pentru totdeauna pofta asta de a vorbi neîntrebată!

Ea înghiţi în sec şi păli. Ştia că, în orice harem, de la mandalah la ultima slujnică, toată lumea se întrecea în a născoci pedepse cât mai dureroase, dar care să vatăme cât mai puţin sănătatea şi deloc frumuseţea. Frumuseţea dădea valoare femeii – şi cel care o ştirbea ciupea din avutul stăpânului ei, mandalahul.

– Nu face mutra asta, mai mârâi Sapor. Zâmbeşte – s-ar putea să fie ziua nunţii tale!

„De ce? De ce mi se întâmplă tocmai mie?” se întrebă Aloora, străduindu-se să-şi aştearnă un surâs pe faţa răvăşită de amintirea pedepsei pe care o primise la cinci ani, când şterpelise diadema preferată a celei de-a treia soţii a tatălui său, iar femeia aceea cu privire suavă şi glas dulce ceruse şi căpătase îngăduinţa de a născoci şi aplica ea însăşi o pedeapsă pe care mica hoţoaică să nu izbutească să o uite. Şi îi înfipsese Aloorei câte un ac lung sub fiecare unghie a mâinii drepte – le înfipsese încet, răsucind. Fetiţa leşinase în mai multe rânduri, mai întâi doar de spaimă, apoi de durere. Răbdătoare, femeia o ajutase de fiecare dată să-şi revină pe deplin.

– Gata, păpuşico, gata, o amăgea. Nimeni nu-ţi vrea răul. Totul e numai şi numai spre binele tău, frumoasa mea!

Şi o săruta şi o mângâia înainte de a relua aplicarea metodică a pedepsei, şi izbucnea în râs când ea începea să ţipe.

– De ce urli? De ce ţi-e frică? Ţine minte de la mine, îi spusese la un moment dat, teama de durere e teama de moarte. Orice durere despre care ştii că nu ucide poate fi suportată!

„Într-adevăr, oricum mă va pedepsi tata, asta n-o să mă pocească, n-o să mă schilodească şi n-o să mă omoare. Să mă ajute Sacra Mandală să nu fiu aleasă şi să mă întorc în turnul lui! Să nu ajung în Subterane!” gândi Aloora, ceea ce o ajută să-şi controleze de deplin expresia feţei, care i se lumină chiar în momentul când Sapor o prinse de umeri şi o împinse uşor înainte.

– Poartă-ţi neprihănirea pe calea ce duce spre inima cetăţii şi fie ca soarta care adastă acolo, aşteptându-te, să-ţi dăruiască dragostea unui mandalah şi puterea inspiratoare a Mandalei însăşi!

Erau vorbele binecuvântării paterne rituale. Sapor le strigase din răsputeri – şi reuşise să acopere zumzetul mulţimii.

– Fie mie după spusa ta, preacinstite părinte, îi răspunse, tot după datină, după ce se opri pe axa fâşiei cenuşii, lucioase, late cât un stat de bărbat voinic, a cărei spirală se aşternea alături de cea a zidului albastru.

Sapor se plasă în dreapta, Araana, însoţită de zvonul lanţului şi urmată de cei doi ytzomi care ţineau zdravăn de capătul acestuia, veni să i se aşeze în stânga, discipolii mandalahi se plasară, în arc de cerc, în spatele lor, fiind, la rându-le, cuprinşi de arcul mai larg format de ceilalţi nouă ytzomi, care suflară din goarnele lor spiralate, cerând astfel mulţimii să părăsească calea rulantă.

Sapor îşi reluă postura în Y, invocând puterea mandalei şi izbutind astfel, fără zăbavă şi parcă fără nici un efort, să urnească fâşia argintie, ce prinse brusc să alunece, trântind doi-trei gură-cască, fiindcă nu apucaseră să-şi retragă de pe ea amândouă picioarele.

În urma grupului care, parcă plutind, se îndrepta spre turnul următor, gloata se buluci spre mantia cu glugă şi spre masca Aloorei, care rămăseseră pe caldarâm – pomană pentru cei ce aveau să le dobândească în urma unei încăierări înverşunate.

:::   :::   :::

Cei Trei Succesori Desemnaţi ieşiră din Altar imediat ce se stinse ultimul dangăt de clopot, înainte ca mulţimea adunată în Piaţa Sacră a Consacrării să-şi fi recăpătat graiul. Primul era Rolal, fiul lui Obah, şi purta pe braţe leşul firav al acestuia. Dolodor şi Aghepoh îl urmau, umăr lângă umăr, fiecare purtându-şi tatăl stafidit, dar încă viu.

– Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi – dar nu într-atât încât să ştirbim bucuria prilejuită de izbânda Trecerii Sale în Turnul Etern, spuseră, cu glasuri stinse, cei doi moşnegi aduşi pe braţe, după de fii lor îi ajutară să se proptească cât mai bine pe picioare. Şi, în timp ce Cei Trei Succesori Desemnaţi le repetau spusele cu voci răsunătoare, izbutiră să-şi salte braţele, transformându-se în câte un Y perfect şi făcând astfel să erupă uralele poporanilor, care tocmai îi recunoscuseră ca fiind Shatomat şi Totator, Inspiraţii Mandalahi care, vreme de patruzeci şi şapte de ani, îl secondaseră pe Marele Maestru răposat.

Rolal culcă leşul părintelui său între cei doi bătrâni, intră în postura Y o dată cu ceilalţi Succesori Desemnaţi şi, după un răstimp suficient de lung pentru ca gloata nerăbdătoare să înceapă să se foiască şi să murmure, toţi trei îşi întinseră mâinile către cel care fusese Obah.

Stârnind deopotrivă urlete de groază şi strigăte de admiraţie, trupul neînsufleţit se ridică, ţeapăn, cu mişcări nefireşti, şi îşi înălţă braţele, devenind un al treilea Y, între Shatomat şi Totator.

În aceeaşi fracţiune de secundă, din Altar ieşi Adaheea, cea care fusese Mireasa Inspiratoare a lui Obah, Marea Preoteasă, Inspiratoarea Întrutoate a Tuturor – o femeie de şaizeci şi şase de ani, încă sprintenă, trupeşă şi cu faţa prea puţin ridată. Înaintă lăsând urme negre pe caldarâm, semn că tălpile ei goale călcaseră mai înainte prin mâlul subteranelor, care-i întinase şi poalele veşmântului alb, un soi de sac din pânză grosolană. Se opri în faţa cadavrului Y-izat, se înălţă pe vârfuri ca să-i sărute buzele şi se prosternă ca să-i sărute şi cizmele sacre – căci Obah murise, cum se cuvenea, îmbrăcat în ţinuta rituală.

Cei Trei Succesori Desemnaţi se strânseră în spatele ei şi o ridicară prinzând fiecare câte una din cele trei cozi, toate pornite din creştet, în care ea îşi împletise părul cărunt. Cu câte un pumnal minuscul, fiecare reteză coada pe care o apucase şi şi-o aşeză după gât – spre a o putea dărui miresei inspiratoare pe care avea să şi-o aleagă.

Adaheea se prosternă din nou, de trei ori, ca să sărute cizmele celor trei bărbaţi tineri – sanctificându-le cu buzele ei de atâtea ori unite cu ale Celui Trecut în Turnul Etern. Şi fiecare dintre ei se aplecă să o ridice înainte de a-i dărui năframa neagră – neagră ca Nefiinţa – cu care era încins. Ea îşi încolăci una în jurul gâtului, cu alta îşi strânse mijlocul încă subţire şi cu a treia îşi acoperi părul ciuntit. Asta în timp ce le şoptea, tot mutându-şi privirea de la unul la altul:

– Nu uitaţi ultimele cuvinte ale lui Obah. Gravidele care aud voci sunt un pericol. Un pericol imens! Trebuie luate măsuri grabnice.

– Vom face cum a hotărât el. Datina cere să-i respectăm ultima hotărâre. Cel puţin până ce se vor scurge Zilele Încercării şi unul dintre noi va fi investit, spuse Rolal, iar ceilalţi încuviinţară.

– Aşa va fi. Le voi da Schimnicelor poruncile cuvenite, promise Adaheea.

Apoi se ghemui, se lungi pe burtă, se târî ocolind picioarele răposatului, se ridică şi porni spre Altar, mergând de-a-ndăratelea, cu capul plecat. În prag se opri, îşi înălţă ochii şi braţele şi strigă:

– Rămâi cu bine, Soare!

Iar uralele asistenţei acoperiră pocnetul sec al uşilor trântite după ce încă un pas înapoi o trecuse dincolo de ele, spre a deveni Stăpâna Subteranelor, pe care trupul ei muritor, târându-se în jurul leşului Y-izat, se legase să nu le mai părăsească niciodată.

În momentul închiderii uşilor, Inspiraţii Mandalahi Shatomat şi Totator îşi încleştară câte o mână de încheietura acelei mâini a lui Obah care îi era alături, unind astfel cele trei trupuri Y-izate. Iar când atenţia mulţimii se abătu din nou asupra lor pluteau deja la o palmă deasupra caldarâmului de care continuau să se îndepărteze încet şi sigur, ajutaţi din răsputeri şi de Succesorii Desemnaţi. Cu mâinile întinse către bătrâni, Rolal, Dolodor şi Aghepoh repetau, la unison, sacadat, câteva şoapte apăsate, cărora, în afară de ei şi de cei ce se înălţau, nimeni nu le cunoştea înţelesul.

:::   :::   :::

Banda rulantă se opri exact când Aloora ajunse în dreptul celui de-al doilea turn, turnul mandalahului Nurtor, care aştepta neclintit, părând să-şi odihnească palmele pe umerii fiicei sale Gaaria, o brunetă mărunţică, ca o miniatură perfect cizelată, cu ochi vioi şi zâmbet dezarmant.

– Desfaceţi! şuieră Sapor şi ytzomii care ţineau lanţul Araanei se repeziră sub pelerina ei, gata-gata să se împiedice unul de altul.

Odată scăpată de ei şi de legături, Araana, frecându-şi încheieturile mâinilor la adăpostul pelerinei, se îndreptă spre mama Gaariei, o momâie roşie cu mască de aur – o concubină.

Cele două femei îşi prinseră mâinile scoase prin deschizăturile pelerinelor – era una din rarele ocazii în care puteau să o facă fără să fie învinovăţite de indecenţă şi de imoralitate – şi îşi lipiră frunţile măştilor una de alta. Astfel, în tăcere, binecuvântările din gândurile celei ce se întorcea erau preluate de cea care pleca mai departe, pentru ca, din mamă în mamă, să ajungă până în pragul altarului.

– De ce te-a legat? şuşoti cea în roşu. N-ar fi trebuit, nu când sunteţi împreună…

– Nişte nomazi…, răspunse Araana, în grabă. Au slăvit frumuseţea fetei şi m-au recunoscut…

– Eşti Araana? întrebă cealaltă, strângându-i mai tare mâinile.

– Cerule! Ai auzit de mine?!

– Eşti o legendă. Femeia care a păcătuit fără să fie ucisă, care e gravidă când ar trebui să fie bunică, care aude voci…

– O singură voce…

– Nu contează… Ai grijă de tine, se zvoneşte că, înainte de a muri, Obah a poruncit ca voi, astea cu vocile, să fiţi duse în Subterane…

– Oloola, iar trancăneşti?! Mâine comand măşti cu căluş, ca Shalodar! şuieră Nurtor, regretând că solemnitatea momentului nu-i permitea să-şi pălmuiască concubina, înainte de a începe să strige îndemnul ritual către fiica sa – semn că cele două mame trebuiau să se despartă.

Fără zăbavă, Gaaria şi însoţitorii ei se rânduiră pe banda care porni din nou. Araana, rămasă alături, îi petrecu cu privirea în vreme ce ytzomii însărcinaţi să o înlănţuie i se strecurau din nou sub pelerina amplă, iar ceilalţi nouă făceau cerc în jurul ei, strângând în mâini crispate telecomenzile zecilor de ace strălucitoare ascunse în cingătorile lor masive.

Aşa, cu lanţul zăngănindu-i la fiecare pas şi înconjurată de piticii însărcinaţi să o păzească cu orice preţ, Araana porni către casă. Pe jos, căci numai mandalahii puteau pune calea rulantă în mişcare.

– Te rog să te grăbeşti, doamnă, îi ceru, pe ton de poruncă, şeful ytzomilor, dând cu ochii de şleahta de nomazi – care lungeau pasul, probabil trăgând nădejde s-ajungă în centrul oraşului înainte de sfârşitul ceremoniei.

Văzând şi ea nomazii, Araana se opri, întrebându-se dacă să le ceară sau nu ajutorul. O încercare neizbutită de fugă ar fi putut s-o coste viaţa ei şi a copilului. Sau ar fi putut fi lăsată să nască pentru ca apoi, fiind deja destul de bătrână ca să nu fie regretată, să fie azvârlită pe străzi, cu picioarele tăiate…

Pe de altă parte, dacă cele spuse de concubina lui Nurtor erau adevărate… Şi ar fi putut fi, de multe ori slujnicele purtau repede veştile dintr-un harem în altul şi, cel mai adesea, nu era vorba de născociri, ci de afurisita de realitate… Ar fi putut ajunge în Subteranele Altarului chiar în acea zi şi Sopor nu ar fi reuşit să o scoată de acolo, oricât de mult ar fi dorit să o facă…

– Mişcă-te, doamnă! ţipă mai marele piticilor. Stăpânul ne va pedepsi pe toţi dacă nu ajungem în turn cât mai curând cu putinţă!

Dar Araana nu se urni. Puterile Cereşti îi ofereau şansa de a se refugia în mijlocul nomazilor, şi ea nu se putea hotărî să o facă… Avea nevoie de o povaţă, dar, de când pusese asupra fătului mâna Aloorei, vocea se încăpăţâna să tacă…

sper că va urma

---

[1] Nesru = unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 1,11 metri

---

---

---

Revista se poate descărca de pe Scribd.

Cărţi cu preţ temporar redus

VERONICISME

De la editura Pavcon cetire:

Pe întreaga perioadă a Târgului de Carte Gaudeamus – 7-11 decembrie 2022 – prinde cărțile dorite de la Pavcon cu reducere de până la 80%!

Alege titlurile și autorii preferați și comandă cum îți este mai ușor: direct pe site (www.pavcon.ro), la telefon (0727.77.80.06) sau prin e-mail (editura@pavcon.ro)!

Detalii și prețuri, aici:

http://pavcon.ro/index.php?cPath=1_17

* * *

De la mine cetire:

Mai jos aveţi preţurile (în lei) valabile în această perioadă pentru cărţile mele. pentru cărţile soţului meu şi pentru cartea unchiului meu, Dumitru Curcăneanu.

Vezi articolul original

Un soi de erată

---

---

Dacă aţi intrat deja în posesia Antologiei CSF 2021, nu citiţi povestirea mea sub formă de varză, cum e publicată acolo. În forma în care am trimis-o eu o găsiţi aici.

Din nou dinspre bloguri către o antologie

---

---

Nu era musai să trimit ceva pentru ultima antologie CSF. Dar mi s-a năzărit s-o fac – cu un minim de efort. Adică, la fel ca acum doi ani, am preluat oarece articole de pe oarece bloguri* pe care scriu, sau am scris, sub pseudonim sau nu.

Şi antologia tocmai a apărut.

pentru comenzi intraţi pe site-ul edturii PAVCON (clic mai sus) sau sunaţi la 0727.77.80.06

CUPRINS:
Iunie 1928 – Ciprian-Ionuț Baciu
Firul de șansă – Mircea Băduț
Plasto-era – Cornel Bălan
Nu funcționează… – Anamaria Bengulescu
O cupă cu Rosy – Lucian-Dragoș Bogdan
Discuția – Anamaria Borlan
Foame – Daniel Botgros
Tigrii visează în culori – Rodica Bretin
Subiectul nr. 33 – Ionuț Caragea
Vânătorii de îngeri – Aurel Cărășel
Tovarășa Alexa – Cristian Cârstoiu
Factura – Andrei Coşuţchi
Convieţuiri – Mihai Cranta
Neuro-S – Mihai Dumbravă
Lumânări – Ferenc Forgach
Teoria B – Andrei Gaceff
Invazia perfectă – Robert Gion
Problema spinoasă a gunoaielor – Mircea Liviu Goga
Sirop pentru viespi – Florin Haidamac
Şoimăriţa – Lucian Ionică
Scriitorul contra umbrei sale – Victor Martin
Garantat sută la sută – Ana-Veronica Mircea
Despre caznele ghinionistului domn Marcel – Dan Ninoiu
Raport către CCSPSIF – Dodo Niță
Iadul și Raiul – Dan Norea
Stenografie – Cezar Pârlog
Păstorul – Constantin D. Pavel
Interferența – Viorel Pîrligras
Origini – Florin Purluca
Fix așa! – George Sauciuc
O vizită neașteptată – Daniel Timariu
900 de kilometri, 9 ani și 90 de case – Pompilian Tofilescu
Magdalina – Allex Trușcă
Vești dintr-un univers pitic – Dănuț Ungureanu
Cursa – Boris Velimirovici
Sufletul supraelastic – Ovidiu Vitan

---

* Apropo, marelui mag Tadalim (sau Tad Alim) am avut intenţia să-i dedic un blog întreg – pe care tronează actualmente un singur articol, comis în iulie 2016.
(Am obiceiul să fug după n iepuri, cu convingerea că o să-i prind pe toţi. Şi, din an în Paşti, se mai întâmplă să prind câte unul.)

Pseudodialog cu toamna

Am stat de vorbă cu Toamna, pe alt blog. Eu am vorbit, ea n-a răspuns… A fugit, cum fuge-n fiecare an. Dacă aş fi avut maşină, aş fi fugit după ea, chiar pe cărările ei şerpuitoare, adunate în colaje…

Dar s-a întors, îi pot vorbi din nou, tot aşa:

VERONICISME

Un dialog cu toamna a mai purtat, cândva, cineva: un greier. Sau un greiere?

Greier, greiere, creier, creiere.

Greier, greieri, creier, creieri.

Nu sună a melodie, este?

Normal că nu sună a ce nu este.

Nu e melodie, e acces de pandalie.

De pandalie, nu de poezie.

Hai, gata, nu plecaţi, că-mi trece. Accesul. Accesul da, pandalia ba. Fiindcă mă cheamă Pandalie. Este, doamnă Toamnă?

Hai, zi şi tu ceva, Toamno! Conform titlului, trebuie să fie dialog – ca la teatru. Nu monolog – ca la teatru.

Sigur, dacă ai vorbi, m-aş speria – nu doar în  forul meu interior.

Şi totuşi… Ai zis cumva să-l pun pe jupân Google să caute „temperare spaimă”? Sau vrei să te pictez cu tempera? Da’ şi de pictat te-a mai pictat câte cineva. O dată, şi încă o dată, şi…

Şi cică să…

Vezi articolul original 230 de cuvinte mai mult

Încă un fragment de roman

Nu e vorba tot de Mandspyr, romanul din care am un fragment în Argos Magazine nr. 9 (din 2014) şi pe care nu m-am învrednicit între timp să-l termin.

Cel din Antologia CSF 2020 se va numi (probabil) Magnificul, Preaadoratul şi Preaonoratul. E scris înainte de Mandspyr – pe hârtie, dactilografiat carevasăzică – şi are nevoie de transcriere pe computer şi de oarece modificări, „pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…”

Da’ poate anu’ ăsta îl pun la punct – poate.

Deocamdată, alte două bucăţele din el, chiar de la început, stau – nu garantez că în forma lor finală – chiar pe blogul ăsta, aici.

pentru comenzi intraţi pe site-ul edturii PAVCON (clic mai sus) sau sunaţi la 0727.77.80.06

CUPRINS:

Lumea din umbră – Diana Alzner
Puerta del Sol – Aurel Antonie
Douăzeci și doi – Ciprian Ionuț Baciu
Ziua lor – Mircea Băduț
Dificultăți tehnice – Corneliu Bălan
Excursie pe Terra – Lucian-Dragoș Bogdan
Eroul – Anamaria Borlan
Cinci zile – Daniel Botgros
Recviem pentru un revolver – Rodica Bretin
Furnici sub cort – Roxana Brînceanu
Empatie – Voicu Bugariu
Double vision – Julien Caragea
Circuit închis – Aurel Cărășel
Cronozofic – Cristian Cârstoiu
Pelaghia – George Cornilă
Visul unei nopți eterne – Mihai Cranta
Prisaca – Mihai Dumbravă
Perpetuum mobile – Iulia-Ioana Enache
Autoblestemul – Daniela Faur
Sari! – Livia Furia
6 x tată – Robert Gion
Viața lui Camus – Florin Giurcă
Zugravul – Mircea Liviu Goga
Povestea Terrei – Mihai Grecu
Te luăm cu noi ca să ucizi – Florin Haidamac
TUNing – Darius Hupov
Transmisiune de la stele – Alexandru Lamba
Bibliotecarul – George Lazăr
Salutări din Coreea de Nord – Bogdan Marcu (trad.: Ovidiu Vitan)
Coletul – Victor Martin
Aroma fructului de paroya – Bogdan Mihăilescu
Vizită la un savant cu mintea deschisă – Ana-Veronica Mircea
Vlăstare pentru viitor – Claudiu Murgan (trad.: Constantin D. Pavel)
Toți vom fi fericiți – Daniel Ninoiu
Drumul spre victorie – Dodo Niţă
COVID-40 – Dan Norea
Ea în roşu, cu codiţă – Cezar Pârlog
Paparuda – Constantin D. Pavel
10 minute – Dan Popescu
Ultima călătorie – Florin Purluca
Zori cenușii – George Sauciuc
O cască albă și-un copil în ploaie – Sergiu Someșan
Înaintea învierii – Liviu Surugiu
Sărută-mă și pe mine! – Laszlo Tarko
Omul de oțel – Daniel Timariu
Domnul A – Pompilian Tofilescu
Capra Dracului – Allex Trușcă
Ultimul cântec al cocoșului din Morgana – Boris Velimirovici & Aurel Cărășel
Groapa – Cristian Vicol
Dimineți cu ferestre închise – Ovidiu Vitan

Câte ceva despre circuitul ideilor în natură

VERONICISME

O parte dintre ideile despre care e vorba mai jos mi-au fost dezvăluite cu multă vreme în urmă şi, cu acordul emiţătorului*🙂, am scris pornind de la ele povestirile „Ghinion” (premiul I la Concursul de Literatură Nemira, ediţia 1994, secţiunea Nautilus – proză scurtă SF) şi „Închisoare contravenţională” (premiul II la concursul Helion ’94, Timişoara), ambele incluse în anul 2012 în volumul „Floarea de loldilal”, apărut la editura Nemira.

---

* – Pe „emiţător” l-am cunoscut exact acum 39 de ani, în ziua de 11 septembrie a anului 1981, când am devenit colegi de birou (adică de masă lungă şi mereu în dezordine, în laboratorul de Încercări Mecanice al Compartimentului de Control Tehnic din ISEH Focşani).

Vezi articolul original

Puncte de vedere

VERONICISME

Acum ceva mai mult de trei ani, m-am gândit să citesc cu glas tare o povestioară publicată pe blogul motanului Grişka.

Între timp, povestioara a fost inclusă în volumul „Întoarcerea Vrăjitorului„.

Vezi articolul original

Încă o poveste

clic mai sus pentru mărire

Motanul Grişka şi pisica Ziţa/Chiţa/Chiţurina fiind ocupaţi până peste cap cu oarece traduceri întârziate, o binevoitoare Miaona şi-a făcut apariţia şi a tors un fir pe care a înşirat câteva articolaşe de pe câteva bloguri de-ale mele. Titlul dat de ea acestui colier este „Spicuiri din memoriile unei pisici negre cu ochi galbeni”.

4 cărţi

Patru cărţi, trei ale mele, una a lui:

• Floarea de loldilal
• Între lumi
• Întoarcerea vrăjitorului
• Cel de sus, spaţiu şi mine

Toate pot fi citite oricând, chiar şi de Crăciun. 🙂

Dacă le citiţi, mi-ar plăcea să vă spuneţi părerea – bună, rea, cum o fi ea , astfel încât s-o aflu şi eu.

Eu, acum, vă spun, oricum:

Sărbători fericite şi un an 2020 ca la carte!

Două vorbe despre mine şi poveştile mele

Recunosc că am minţit exagerat puţin… puţintel.  În sensul că am scris şi oarece versuri (rămâne de văzut dacă sunt sau nu publicabile – pe banii unei edituri, nu pe ai mei. )

Cât despre viitor…. am pus acolo un „probabil niciodată”, pentru că… „never say never”. 🤣 Îmi place să-mi las portiţe deschise. 🙃

16+20+19=55

Această galerie conține 16 fotografii.

Inițial publicat pe Vero-Versiuni:
Am trei cărţi publicate pe hârtie. Trei volume de autor cu povestiri SF (unde SF e speculative fiction – ficţiune speculativă). Trei cărţi cu Vero Versiuni ale lumii. Sau cu Vero-Viziuni Virtuale. . Contin 16+20+19…

Jucărele

Fiindcă lansarea de azi a celui de-al treilea volum tipărit plin numai cu povestiri de-ale mele  trebuie (am decretat eu!) marcată cumva pe blogul ăsta, iaca fac ce pot: