Jurnalul motanului Pandalie – 20 – Vise erotice

Stimată populaţie vizitatoare, ştiu că vorbele mele n-au cine ştie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toată, în cazul de faţă importantă e doar povestea mea fără pereche*, deşi se cheamă „Revelion cu scăunel şi pisică”, adică conţine o pereche – despărţită de acel ceva crud numit ursită. Ursita e de vină fiindcă eu, Ilie Pandalie, descendent dintr-o familie cu vechime în mahala, fost tehnician proiectant şi fost poet ocazional, sunt captiv în trup de motan şi dorm pe rotonda cu trei picioare care se numeşte Neaga, e poreclită actualmente scăunel sau lemnoasa şi mi-a fost cândva soţie rea de plisc (să ştiţi că fiul nostru Nelu i-a lecuit cu succes fracturile deschise provocate de fiul nostru Fane). E un culcuş care mă blagosloveşte cu vise erotice, în care sunt adesea bărbat îndrăgostit de o pisică sau motan îndrăgostit de o femeie. Tocmai m-am trezit dintr-unul şi, fiindcă nu e săptămâna brânzei şi nu simt mireasmă de mâță în călduri, mă gândesc că poate m-aş calma dacă aş prelua o anumită leapşă – deşi sunt un mascul discret din fire. Şi această discreţie, afurisita de ea, mă obligă să mai stau pe gânduri, purtând o bătălie cu mine însumi, cel puţin până la următorul joc al cuvintelor. (Cel la care tocmai am participat îşi are tabelele aici.)


* – Dacă nu mi-aţi citit povestea, citiţi primul episod din jurnalul meu. Aş fi în stare să fac pariu pe un smarald contra haleală pisicească la plic c-o să vă lămurească oarecum… sau întrucâtva… sau cât de cât…

Jurnalul motanului Pandalie – 5 (altă însemnare consemnată în tabelul duzinii de cuvinte)

Ştiţi ce ţi se poate întâmpla când, aşa cum am păţit-o io[1], după ce-ai fost om şi ţi-ai văzut doi spermatozoizi căpătând înfăţişare omenească – unu’ de idiot (Fane) şi altu’ de inginer (Nelu) –, te transformi într-un felis catus sapiens sapiens, însurat c-o fostă muiere tâmpiţică, preschimbată la rându-i în scăunel cu trei picioare? (Ăstuia nu ştii cum îi zice pe latineşte, da’ ştii că pe el îşi fac veacu’, cu profundă dragoste filială, numai şi numai bucile cărnoase ale idiotului.)

Ei bine, te trezeşti într-o bună după-amiază, când e somnu’ pisicesc mai dulce şi mai dulce, într-o succesiune de urlete din ce în ce mai disperate, trâmbiţate de un glas sumbru:

– Aa-a-aaaaa! Ajutooor, oameni buuuni! Să-ăăă-riii-ţi!!!

Şi tu, deşi nu mai eşti om, sari din somn cu mustăţile zbârlite, temându-te c-o să vezi degetul descărnat al ăleia cu coasa arătând către unu’ dintre locuitorii menajerei care ţi-e cămin.

Şi dai cu ochii de Fane, căzut în genunchi, cu chipu’ descompus de durere sub tuleiele bărbii nerase de vreo cinci zile. Şi oare din cauza bărbii ăleia are ceva de-a dreptu’ cadaveric? Că, pe vremea când vedeai fără ochelarii pe care n-o să-i ai în vecii vecilor (că unde naiba s-a mai pomenit mâţă cu bicicletă pe nas?), citişi pe undeva că ăsta, păru’, mai creşte, afurisitu’, şi după moarte.

– Tatăăăăăă!!! zbiară el, când vede că te-ai trezit, şi se repede şi te ia în braţe, şi-ncepe să plângă cu sughiţuri, şi lacrimile îţi udă blana într-un asemenea hal încât te temi c-o să te trezeşti cât ai clipi într-un giulgiu de apă – şi sărată pe deasupra! – şi stupeşti de parc-ai fi pisică din tată-n fiu, şi zgârii tot aşa, şi te eliberezi în sfârşit din strânsoarea idiotului. S-a pră-păăăă-diiit, tatăăăă!!! îi dă el înainte cu zbieratu’, fără să se sinchisească de zgârieturi, aşezându-se în patru labe pe podea, ca să stea nas în nas cu tine. Săraca, era putregai! Cred c-avea cancer lemnos! Sau era plină de carii!

– Carii ai tu, boule, că de-aia-ţi pute gura! Ăia care rod lemn îs cari! zice ălălalt fost spermatozoid al tău, ingineru’, ciudat de calm, scoţându-şi nasu’ din laptop, că de la o vreme a-nlocuit ziarele c-o chestie care se cheamă feisbuc – unde cică rupe inima târgului cu pozele tale.

– Tu să te cari! urlă Fane. Să nu te-atingi de mama mea moartă!

Moartă? Mă-sa? Adică mama lui? Nu”mama lui de idiot!”, ci maică-sa, adică nevasta ta, Neaga, lemnoasa, coana scăunel cu trei picioare?!

Te dezmeticeşti, te uiţi în jur şi-o vezi, cu alea trei picioare zburate care-ncotro şi cu rotundu’ pe care-l susţineau (scârţâind când i se-adăuga şi fundu’ idiotului) crăpat în două.

– Să nu-ndrăzneşti s-o pui pe foc! continuă zbieretele lui Fane. Are şi ea dreptu’ la mormânt şi la prohod, ca tot omu’! Şi la car mortuar! Şi la solfegiu funerar!

Ia te uită, te miri tu, ce cuvinte a-nvăţat ăsta, idiotu’! „Car mortuar”! Adică „dric” nu mergea? Da’ cu „solfegiu” tot a dat-o-n bară, deşi rimează  a-ntâia cu „cortegiu”… (Ai fost poet şi ai rămas cu pasiunea rimelor, nişte cozi şi ele, deşi nu tot atât de lungi ca alea pisiceşti, nu?)

– Poate-oi fi vrând să tocmesc şi vreo trei popi, plus un mitropolit, bombăne Nelu, închizându-şi laptopu’. Mai bine caută cleiu’, cât mă duc eu după ciocan şi cuie! Că mă-ta nu-i moartă, are doar… fracturi deschise. Şi-o dregem şi de data asta, că, de când e lemnoasă, are mai multe vieţi decât o mâţă! Numai să nu te mai pună necuratu’ să-ţi sprijini dosu’ pe ea, că iar o s-o faci arşice! De-acu’ înainte, pe ea nu se mai suie decât tata!

Tata, adică eu, îţi spui, întrevăzând o nouă fericire conjugală. Nu e pe măsura celei care se-aşterne pe chipu’ lui Fane înainte de-a pleca în fugă după clei, dar te culci la loc fiind totuşi sigur c-o să ai parte de oarece vise frumoase, cu o pronunţată tentă erotică…


[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).

Parfumul cărţilor

*

„Închise ochii şi inhală aerul gros şi înmiresmat care i se învolbura în jur precum un abur. Cu ceva timp în urmă, ar fi fost dezgustat de duhoarea Templului, dar asta se întâmpla înainte de a fi fost blagoslovit cu ascuţimea simţurilor. Planta îi făcuse acest dar, precum şi multe altele. Acum totul se schimbase. Pentru el, mirosul era un peisaj într-o continuă schimbare, pictat în toate culorile imaginabile, aici strălucitor şi limpede, aici întunecat şi misterios. Erau munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme, imposibil de descris în limbajul omenesc. Prin comparaţie, lumea era o imagine plată, urâtă şi aridă.”

Douglas Preston & Lincoln Child – Relicvariul (al doilea roman din seria Pendergast)

Mi-am adus aminte de citatul ăsta – cum aş fi putut să-l uit, când eu sunt muza sub a cărei oblăduire a fost tradus, pe măsuţa noastră din sufragerie? Mi l-am amintit şi l-am pus aici ca să vă pot spune că un motan ca mine ştie – ştie cum e lumea aia, cu „munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme”. Sigur că (între noi fie vorba) nu există doar miresme, mai sunt şi duhori, pe care însă le acoperim cu nisip, că de-aia ne-a dar Doamne-Doamne lăbuţe şi gheruţe! Le acoperim şi nu le mai pomenim! Despre altele vorbim! Adică despre altul. Despre un alt miros, vreau să zic – unul de nota zece, trecut de mine, Grişka, zis şi Teroarea Gri, în categoria aromelor: parfumul hârtiei, al cărţilor, pe care-l cunosc, miao! de mic, când m-a ameţit atât de tare încât nu m-am putut abţine şi am ros cotorul acestui DEX grăsun, alături de care mă vedeţi aici

… l-am ros de parcă aş fi fost un prăpădit de căţeluş – şi aşa am căpătat dependenţă faţă de acel drog care este cuvântul tipărit!

Ei, şi, cum vă spuneam, parfumul ăsta al cărţilor e… e mai multe într-unul singur! Credeţi-mă, ştiu ce spun, mi-am petrecut multe ceasuri printre ele, adulmecând, fie în vis

… fie în vreme ce  le studiam cu ochii mei ceacâri.

Parfumul cărţilor e, aşadar,  uneori condimentat cu esenţă de praf şi de hârtie veche..

… alteori cu aromă de cerneală şi de hârtie proaspăt tăiată

… de hârtie caldă, blagoslovită de tipar cu rumeneala de pâine neagră a literelor, a acestor furnici încremenite, care mai de care, alcătuind, în toate clipele istorisirii, luuungi şiruri disciplinate. Dar, mai presus de orice, parfumul cărţilor e parfum de poveste. Şi cel mai fain miros poveştile SF – au o aromă exotică, de planetă îndepărtată, de univers străin, de timp prin care încă n-am trecut, sau prin care am trecut altcum…. şi de imaginaţie, de vis omenesc ţesut cu ochii pierduţi în depărtări!

Iar când printre poveştile astea mai sunt şi flori… ca floarea de loldilal, aţi auzit de ea? Aţi auzit vreodată de „mireasma fascinantă a loldilalului, a florilor lui carnivore”? Eu unul am simţit-o, ieşind, îmbătătoare, dintre foile cărţii! M-a fermecat!

L-a fermecat şi pe prietenul meu Alberto!

Iar de frumoasa Jora ce să mai vorbesc? Pe ea a topit-o de-a binelea! A înnebunit-o! 🙂

Închei spunându-vă un secret: au mai descoperit şi alţii parfumul cărţilor, au mai scris şi alţii despre ele! Dacă vreţi să aflaţi despre cine vorbesc, faceţi o vizită la Mirela!

Închei, boieri dumneavoastră,
Cu plecăciune pisicească,
Grişka

Poveste în zori – şi un concurs…

Am pregătit un haiku – încă de săptămâna trecută:

Zâmbet în zare
sub stele ce pier din cer –
povestea din zori!

Era deja programat – pe Idei Înghesuite.  Dar, după potopul de haiku-uri de la duzina de sâmbătă, plagiate şi parodiate pe deasupra, mi s-a părut că nu mai are niciun haz! 😛

Aşa că m-am gândit c-ar fi mai bună o poezie.  Dar inspiraţie – ioc! Sâmbătă seara am scris şase versuri, după care m-am blocat. Însă în noaptea asta, după ce am citit povestea lui psi, mi-a ieşit cât ai clipi o altă poezie:

Când mi te rupi din braţe-n zori,
Rămâne perna ta pustie,
Şi-o mângâi, şi mă-ncing fiori
Dulci şi amari, ca o beţie.

Încă te simt, atingeri aspre,
Şi apăsate, şi nebune,
Fierbinte amintire despre
Tot ce e dor, dar n-are nume.

Te-ascult plecând, gonindu-ţi calul
Spre altă casă, spre alt pat,
Şi te urăsc fiindcă treci dealul
Ca alteia să-i fii bărbat!

Pe urmă mi-am amintit de poezia începută  sâmbătă, m-am întors la ea şi i-am găsit imediat o încheiere, probabil inspirată fiind de somnul „muzei” Grişka!

Nu-mi place să mă scol în zori,
Pentru că noaptea e prea scurtă
Şi o lungesc adeseori
Dormind până târziu pe burtă;

Pe burtă, sau în sus cu faţa,
Sau cu genunchii strânşi, pe-o parte,
Căci dulce-i somnul dimineaţa –
Fiindcă de muncă mă desparte!

* * *

În plus, m-am gândit să nu abandonez nici ideea unui concurs (cu premiu) legat de poveştirile mele din volumul Floarea de Loldilal. „Zori” e un cuvânt care îmi place, aşa că se află, sub forma sa articulată, „zorii”, atât în fraza cu care începe una dintre povestirile din acest volum, cât şi în fraza cu care se termină o alta. Prin urmare, dacă ştiţi cum se numesc aceste două povestiri (cea care conţine cuvântul „zorii” în prima frază şi cea care îl conţine în ultima frază), menţionaţi titlurile lor într-un comentariu la acest post, până vineri, 10 august, la ora 23:59.

Premiul, atribuit prin tragere la sorţi, este un exemplar din romanul Nu te încrede în nimeni (Gregg Hurwitz), tradus de mine şi apărut în luna mai a acestui an la editura RAO. Vi-l prezint pe scurt în cele ce urmează:

Trust No One este povestea lui Nick Horrigan, un bărbat de treizeci şi patru de ani cu conştiinţa împovărată de moartea unui om pe care nu l-a ucis, un bărbat care s-a străduit vreme de şaptesprezece ani să-şi construiască o nouă viaţă normală, spulberată într-o noapte din toiul unei campanii electorale prezidenţiale, când se trezeşte implicat fără voia lui într-o luptă – cu adversari misterioşi, dar puternici, fără scrupule şi fără milă – ce pare legată de evenimentele petrecute cu şaptesprezece ani în urmă, o luptă care se desfăşoară, palpitantă, în paralel cu zbuciumul sufletesc la fel de palpitant al protagonistului ei, nu doar în fiecare pagină, ci chiar în fiecare rând al unui roman captivant, cu întorsături elegante de frază şi cu răsturnări subtile de situaţie, întotdeauna imprevizibile, deşi întotdeauna amorsate de detalii strecurate mai înainte, peste care cititorul trece pe moment fără a le acorda prea multă atenţie.

Pentru a nu servi drept sursă de inspiraţie pentru alţii, comentariile vor fi moderate; cele care conţin răspunsul vor fi vizibile abia sâmbătă, când voi anunţa şi câştigătorul.

Ca să descoperiţi şi alte psi-luneli, mergeţi, ca de obicei, la psi, şi ţineţi cont de tabel:

1. carmen pricop 2. dor-fior
3. eu 4. virusverbalis
5. Scorpio 6. tibi
7. Irealia 8. Cita
9. almanahe 10. Poveste în zori

Poze emailate – 15

Sunt pisică şi dorm unde am chef!

===========================

Lecturile zilei:

Poze emailate – 14

Sunt pisică şi dorm unde am chef!

====================

Lecturile zilei:

  • Desktop-ul Matildei
  • Concurs: Intră în agenţia de lectură particulară Nemira!
  • Nu e poza mea!
  • Să mă lămurească şi pe mine cineva!
  • Pst! Psssst! Psssssssst! Ieşi bă afară!
  • O zi, două viziuni: 1 iunie
  • Cafeaua de dimineaţă
  • Atingerea inspiratiei. Implinirea menirii.
  • Mda
  • Parada
  • Poze emailate -13

    Sunt pisică şi dorm unde am chef!

    ====================

    Lecturile zilei:

    1. Sectorul care este şi el a căzut în dizgraţie
    2. Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 39
    3. Comentarii la Facerea – 33
    4. Semimusculita: Ne batem sau ne bazzaim?
    5. Efecte secundare
    6. Balada Motanului
    7. O ŢARĂ CA UN TRUP
    8. Am fost şi noi
    9. Confuză…
    10. „LA MULŢI ANI”!!!, SERAFINA!, TE IUBIM
    11. Am fost la vânătoare!

    Contraatac

    Am lipsit de pe baricade, timp în care am fost loviţi de ping-uri. Acum contraatacăm.

    Tirul se îndreaptă către: Ana Usca, Blogul cu atitudine, Caius, Consiliul Naţional al Blogosferei, Dispecerul Blogosferei, Ioan Sorin Usca, Nataşa, ORFIV, Vania.

    Câte un ping de mulţumire şi pentru comentatorii din acest răstimp: Animăluţele, Diana Alzner, Keltoi Land, Missouri Kitty.

    o altă fotografie emailată

    Iar ca bonus, o altă fotografie emailată 🙂

    Mulţi ani trăiască!

    Grişka şi Vero i-au urat Nataşei „la mulţi ani”. Acum e rândul meu. I-am făcut rost de un mouse cu şoricei – pentru noul ei laptop.

    Şi îi doresc să trândăvească fericită, până la adânci bătrâneţe, alături de mămuca şi tătucul ei!

    Dar să mai şi blogărească din când în când, poate ajunge printre primii 100 din ZeList şi primeşte cadou aparatul de fotografiat pe care şi-l doreşte!

    Addenda:

    Nataşa a primit cadouri foarte frumoase de la Serafina! 🙂

    Noapte bună, copii!

    Cică atunci când nu [li se] citesc poveşti, copiii trebuie să numere i-uri înainte de culcare 🙂

    Zice-se că face bine la… limba română! 🙂

    Avem şi un exemplu în acest sens:

    „Copii şefului gări au spart trei farfuri.”

    Un unchi de-al meu, moldovean (trecut de mulţi ani în altă lume), susţinea că aşa scriu oltenii :mrgreen:

    P.S. Copiii cuminţi, care numără i-uri şi pun link-uri, au voie să dea şi ping-uri! 😆

    Când mă voi scula, mult o să citesc şi eu!

    Mariana n-are decât să mai aştepte până în aprilie, dar pe mine m-a trezit ping-ul Nataşei, aşa că, fiind treaz eu acum pentru vreo juma de oră, mă grăbesc să vă spun că şi eu sunt un cititor înrăit.  Sper că observaţi, dorm numai prin preajma cărţilor şi a laptop-urilor, ca să pot începe lectura imediat ce mă trezesc!

    Nu ştiţi cine e Nataşa? Vai de mine! Cum se poate, e o bună prietenă de-a lui nenea Vania, care nu scrie doar despre văduve vopsite, ci şi despre Cântarea Cântărilor, ba chiar şi despre Iona!

    P. S. După cum vedeţi, primul articol este totuşi despre Vania, într-un fel sau altul! 😈