N-am luat parte la Povestea Parfumată decât de două sau trei ori, dar azi, când acest joc a împlinit un an, îi urez încă mulţi alţii şi îi dedic o poveste (un pic cam lunguţă, sper că veţi avea răbdare s-o citiţi) care începe într-o lume a senzaţiilor ofactive.
PUTEREA PERECHE
imagine preluată de la psi
Se spune că, dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o bună zi, aşa, dintr-o dată… Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu nu-ţi spune. Pentru că, dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă.
Iar mie mi s-a întâmplat. Chiar aşa cum se spune, într-o bună zi, când s-a nimerit să mă trezesc dis-de-dimineaţă, după o jumătate de noapte de somn bun, cu burta bine pusă la cale, în sălaş cu bună căldură.
M-am trezit, ca întotdeauna, am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a lapte. Mireasma mă potopea, val după val, lărgindu-mi nările şi întărâtându-mi cerul gurii când, odată pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust dulce şi cald – şi gâtlejul mi se înfiora, uns de licoarea licorilor – de şuvoiul neasemuitului dar de hrană al mamei.
M-am zbârlit – oarecum a spaimă, dar mai mult a plăcere, mi-am înălţat ochii – şi am văzut munţii fremătând, ca nişte ţâţe îmbelşugate, dornice să simtă muşcătura gurii lacome, muşcătura care te scapă de chinul preaplinului şi te fericeşte cu eliberatoarea plăcere a dăruirii…
Atunci, într-o străfulgerare, am înţeles că aveam ceva de dăruit, că aveam puterea de a o face, că eram trimis să-mi caut puterea pereche, că ea mă chema lângă sine, fiindcă se cuvenea ca împreună să desferecăm şi să dăruim celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi binele unor tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – cu toate că încă nu mi se desluşise încotro – şi abia atunci am văzut că dimineaţa era una caldă şi senină, că începea o zi de iarnă calpă, prădată de ger şi de omăt, aşa cum şi cerul fusese prădat de ultima-i zdreanţă de nor…
Şi am ştiut că, deşi simţisem chemarea, nu era aceea ziua cea mare, ziua încercării. Pentru că tainele firii nu se lasă pătrunse sub tăria luminii, şi nici puterile peste fire nu se unesc cu temei sub căuşul unui cer sfidător de senin.
Şi m-am întors la desfătările cele simple – la îndestulatul burţii şi la zăbava în sălaş călduros şi ferit…
Aşa a venit a doua zi, când m-am trezit în faptul serii şi ochii, încă crâmpoţiţi de somn şi încă adumbriţi de vise, mi s-au umplut de roşul unei jumătăţi de soare prăvălite între munţi.
Am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a sânge. Mireasma mă potopea, val după val, lărgindu-mi nările şi întărâtându-mi cerul gurii când, odată pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust sărat şi sălbatic – şi gâtlejul mi se înfiora, uns de licoarea licorilor – de şuvoiul vieţii samavolnic smulse celui nevolnic spre a hrăni şi spori însăşi viaţa mea, a celui zămislit spre a ucide.
M-am zbârlit – oarecum a plăcere, dar mai mult a îmbărbătare, mi-am înălţat ochii – şi am văzut zdrenţele norilor tăvălite în sângele soarelui strivit între steiuri, ca un hoit sfârtecat, scăpat de chinul vieţii şi fericit cu eliberatoarea plăcere a biruinţei asupra durerii…
Am ştiut atunci că simţisem al doilea ecou al chemării, că puterea pereche mă strigase cu sete, fiindcă se cuvenea ca împreună să desferecăm şi să aruncăm asupra celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi răul tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – cu toate că tot nu mi se desluşise încotro – şi abia atunci am văzut că, deşi soarele trăgea să moară, luna n-avea nici gând să se arate spre a împărăţi peste tăriile ce prindeau a se înstela, aprinzând candele asupra rugii disperate a crengilor betege şi descărnate ce se înălţau tăcute şi ţepene, căci nici măcar o boare nu se îndura să le dezmierde, mlădiindu-le şi ajutându-le să bâiguie psalmi scârţâitori.
Şi am simţit că nici aceea nu era ziua cea mare, ziua încercării. Pentru că tainele firii se deschid doar sub ochiul încercănat al lunii, şi puterile peste fire se unesc doar dănţuind precum le cântă, pe strune nelumeşti, un vânt învârtejit…
Aşa că m-am mulţumit să plec doar după ale gurii, şi, odată întors, îndestulat dar ostenit, m-am încovrigat cu bucurie în căldura aceluiaşi sălaş bine ales…
Şi-a venit a treia zi, adică a treia noapte. M-am trezit – şi ochii mi s-au umplut de întuneric înainte de a-şi regăsi puterea de a subţia fuioarele beznei, desluşind printre ele. Am căscat şi m-am întins, ca întotdeauna, şi, deodată – ca niciodată! – am simţit că văzduhul mirosea a moarte… Miasma mă potopea, val după val, strângându-mi nările şi strepezindu-mi cerul gurii când, totuşi pătrunsă înlăuntrul meu, devenea gust acru şi crud – şi gâtlejul îmi urla, ars de otrava neiertătoare a osândei.
M-am zbârlit – oarecum a îmbărbătare, dar mai mult a spaimă, mi-am înălţat ochii – şi am văzut umbra muntelui înstăpânindu-se peste sat – ca partea bărbătească asupra celei muiereşti, fericind-o cu eliberatoarea plăcere a deplinei supuneri.
Atunci am ştiut că simţisem al treilea şi ultimul ecou al chemării, că puterea pereche se zvârcolea, aşteptându-mă, căci numai împreună se cuvenea să ne supunem acelui ce ne îngăduia să desferecăm şi să dăruim celor nevolnici câte ceva din ceea ce ei ar putea numi blestemul tainelor firii…
M-am ridicat, gata să purced la drum – şi abia atunci am văzut că luna dădea să se ascundă după munte şi, parcă ruşinându-se de cearcănele ce-şi dogoreau tristeţea pe chipul ei rece, de lumină crudă, se acoperea cu un zăbranic lăptos, de pâclă din ce în ce mai deasă, nesfârtecată de înverşunarea vântului ce schingiuia, în schimb, necruţător, bietele crengi schiloade, ce se zbăteau neputincioase, gemându-şi tânguitoarele rugi de îndurare.
Atunci am simţit eu că luna îmbrobodită-n ceţuri, care se lăţea şi se împrăştia văzând cu ochii, era menită să-mi fie călăuză – şi am prins să alerg nebuneşte, ca o nălucă zvârlită de pe garduri pe acoperişuri şi strecurată mai iute ca gândul când printre hornuri, când printre ramuri pleşuve, chinuit de spaima că stăpâna nopţii, a vântului şi a câinilor care, după năravul lor prostesc, îşi urlau dragostea către dânsa, avea să fie fărâmiţată de colţii de lapte ai pâclei înainte de a-mi dezvălui sălaşul puterii pereche – iar eu aveam să rămân sigur şi blestemat. Blestemat să nu mă mai mulţumesc cu desfătările simple, ca îndestulatul burţii şi odihna în sălaş călduros şi ferit…
… citiţi continuarea în volumul Floarea de Loldilal (Nemira, iunie 2012)
=== === ===
Alte poveşti parfumate:
Mirela Parfumul poveștii parfumate
CARMEN Parfumul povestilor parfumate
Florentina Povestea povestii parfumate
Daurel Parfumul modelelor de viata
Lili Parfum de poveste
Doru Punerea genunchiului in pietre
Vanessa Poveste Parfumata
Sara Parfumul povestii parfumate
Lolita Povestea povestilor parfumate la multi ani
Dictatura justiției Parfumul povestii parfumate
Pandhoraa Parfumul povestilor parfumate
Aurora Povestea poveştilor parfumate
Gabi. Poveste parfumată.Parfumul poveștii parfumate!
Rokssana. Parfumul poveştii parfumate
=== === ===
Recomandări: Vania, Gabriela-Elena, Rockssana, Luna Pătrată, Teo, Gabriela Savitski
45.700000
27.179722
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 