*
„Închise ochii şi inhală aerul gros şi înmiresmat care i se învolbura în jur precum un abur. Cu ceva timp în urmă, ar fi fost dezgustat de duhoarea Templului, dar asta se întâmpla înainte de a fi fost blagoslovit cu ascuţimea simţurilor. Planta îi făcuse acest dar, precum şi multe altele. Acum totul se schimbase. Pentru el, mirosul era un peisaj într-o continuă schimbare, pictat în toate culorile imaginabile, aici strălucitor şi limpede, aici întunecat şi misterios. Erau munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme, imposibil de descris în limbajul omenesc. Prin comparaţie, lumea era o imagine plată, urâtă şi aridă.”
Douglas Preston & Lincoln Child – Relicvariul (al doilea roman din seria Pendergast)
Mi-am adus aminte de citatul ăsta – cum aş fi putut să-l uit, când eu sunt muza sub a cărei oblăduire a fost tradus, pe măsuţa noastră din sufragerie? Mi l-am amintit şi l-am pus aici ca să vă pot spune că un motan ca mine ştie – ştie cum e lumea aia, cu „munţi, canioane şi deşerturi de arome, oceane şi bolţi celeste, râuri şi pajişti, o panoramă magnifică de miresme”. Sigur că (între noi fie vorba) nu există doar miresme, mai sunt şi duhori, pe care însă le acoperim cu nisip, că de-aia ne-a dat Doamne-Doamne lăbuţe şi gheruţe! Le acoperim şi nu le mai pomenim! Despre altele vorbim! Adică despre altul. Despre un alt miros, vreau să zic – unul de nota zece, trecut de mine, Grişka, zis şi Teroarea Gri, în categoria aromelor: parfumul hârtiei, al cărţilor, pe care-l cunosc, miao! de mic, când m-a ameţit atât de tare încât nu m-am putut abţine şi am ros cotorul acestui DEX grăsun, alături de care mă vedeţi aici
… l-am ros de parcă aş fi fost un prăpădit de căţeluş – şi aşa am căpătat dependenţă faţă de acel drog care este cuvântul tipărit!
Ei, şi, cum vă spuneam, parfumul ăsta al cărţilor e… e mai multe într-unul singur! Credeţi-mă, ştiu ce spun, mi-am petrecut multe ceasuri printre ele, adulmecând, fie în vis
… fie în vreme ce le studiam cu ochii mei ceacâri.
Parfumul cărţilor e, aşadar, uneori condimentat cu esenţă de praf şi de hârtie veche..
… alteori cu aromă de cerneală şi de hârtie proaspăt tăiată
… de hârtie caldă, blagoslovită de tipar cu rumeneala de pâine neagră a literelor, a acestor furnici încremenite, care mai de care, alcătuind, în toate clipele istorisirii, luuungi şiruri disciplinate. Dar, mai presus de orice, parfumul cărţilor e parfum de poveste. Şi cel mai fain miros poveştile SF – au o aromă exotică, de planetă îndepărtată, de univers străin, de timp prin care încă n-am trecut, sau prin care am trecut altcum…. şi de imaginaţie, de vis omenesc ţesut cu ochii pierduţi în depărtări!
Iar când printre poveştile astea mai sunt şi flori… ca floarea de loldilal, aţi auzit de ea? Aţi auzit vreodată de „mireasma fascinantă a loldilalului, a florilor lui carnivore”? Eu unul am simţit-o, ieşind, îmbătătoare, dintre foile cărţii! M-a fermecat!
L-a fermecat şi pe prietenul meu Alberto!
Iar de frumoasa Jora ce să mai vorbesc? Pe ea a topit-o de-a binelea! A înnebunit-o! 🙂
Închei spunându-vă un secret: au mai descoperit şi alţii parfumul cărţilor, au mai scris şi alţii despre ele! Dacă vreţi să aflaţi despre cine vorbesc, faceţi o vizită la Mirela!
Închei, boieri dumneavoastră,
Cu plecăciune pisicească,
Grişka
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 