Fane, idiotul meu fiu candriu, s-a tuns… chel şi, zice el, a răcit la cerebel şi de aceea, de bună seamă, a rămas în pană de idei – de doi lei şi o para sau ceva mai răsărite. N-au fost bine priponite, frigu-a reuşit de le-a gonit cu căţel şi purcel printr-o gaură de cercel pe care încă nu şi-a dat-o în frunte ca să-l ajute să-nfrunte conformismul căpos cu ceva frumos. Mai frumos decât rama în care-a pus nana a bătrână, acum o săptămână, un tablou cu mine[1], tembel, surprins de penel cu capu-ntr-o cană cu zeamă de prună, deşi pentru motani nu-i bună, că li se pune pata să dea divorţ de toanta cu trei picioare lemnoase fiindcă n-are perniţe fiţoase şi mustăţi graţioase ca mâţele-n călduri din vecini… Şi fiindcă-mi doresc şi copii felini.
(Ei, lucrurile nu stau mie-n sută aşa, dar am vrut musai să scriu ceva, ca să nu mai stea singurel un împieliţat de căţel la Eddie-n tabel.)
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
VERO-VIZIUNI VIRTUALE 
Motane Pandalie, ce bine de tine ca locuiesti intr-o povestire de revelion! Cica zeama aia de pruna ar fi buna iarna, cand stai la caldurica pe soba, iar noi mai avem de asteptat multe luni pana atunci. :)))
Impielitatul de catel multumeste ca nu a fost lasat singur! Incepuse sa creada ca a gresit data publicarii. :)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Promit să beau zeamă de prună şi la iarnă!
Căt despre joc… mă tem că e pe moarte… 😦
ApreciazăApreciază