Încă un calendar

În amintirea lui Biţi:

 

Plus o poezie de Nichita Stănescu:

Balada Motanului

 

Motan m-as fi dorit sã fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adunã

eu, cocoţat pe-acoperiş,

sã urlu a pustiu la lunã.

 

Şi-atuncea, şapte gospodine

sã dea cu bolovani în mine

şi sã mă-njure surd, de Domnul,

cã le-am stricat, urlând, tot somnul.

 

De sus, din vârful săptămânii,

sã le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul nu stăpânii,

precum fac câinii pentr-un os.

 

Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine,

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna.

 

Motan m-as fi dorit sã fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare si musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsã-n coadã

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

 

Jegos si obosit, apoi,

cu maţele în liturghie,

sã mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie.

 

Ca-n faţa unui şobolan

spinarea sã mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui sã plec pe străzi, hoinar.

 

Pisicile de prin vecini

sã le gonesc pe la pricini,

sã-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Iar când o fi uitat sã mor,

la cârciuma din mahala

sorbitã-n calea pumnilor

poşirca acrã viu sã stea.

 

„Hei… viatã, viatã… ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ…

te uitã… zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort…”