Jurnalul motanului Pandalie – 5 (altă însemnare consemnată în tabelul duzinii de cuvinte)

Ştiţi ce ţi se poate întâmpla când, aşa cum am păţit-o io[1], după ce-ai fost om şi ţi-ai văzut doi spermatozoizi căpătând înfăţişare omenească – unu’ de idiot (Fane) şi altu’ de inginer (Nelu) –, te transformi într-un felis catus sapiens sapiens, însurat c-o fostă muiere tâmpiţică, preschimbată la rându-i în scăunel cu trei picioare? (Ăstuia nu ştii cum îi zice pe latineşte, da’ ştii că pe el îşi fac veacu’, cu profundă dragoste filială, numai şi numai bucile cărnoase ale idiotului.)

Ei bine, te trezeşti într-o bună după-amiază, când e somnu’ pisicesc mai dulce şi mai dulce, într-o succesiune de urlete din ce în ce mai disperate, trâmbiţate de un glas sumbru:

– Aa-a-aaaaa! Ajutooor, oameni buuuni! Să-ăăă-riii-ţi!!!

Şi tu, deşi nu mai eşti om, sari din somn cu mustăţile zbârlite, temându-te c-o să vezi degetul descărnat al ăleia cu coasa arătând către unu’ dintre locuitorii menajerei care ţi-e cămin.

Şi dai cu ochii de Fane, căzut în genunchi, cu chipu’ descompus de durere sub tuleiele bărbii nerase de vreo cinci zile. Şi oare din cauza bărbii ăleia are ceva de-a dreptu’ cadaveric? Că, pe vremea când vedeai fără ochelarii pe care n-o să-i ai în vecii vecilor (că unde naiba s-a mai pomenit mâţă cu bicicletă pe nas?), citişi pe undeva că ăsta, păru’, mai creşte, afurisitu’, şi după moarte.

– Tatăăăăăă!!! zbiară el, când vede că te-ai trezit, şi se repede şi te ia în braţe, şi-ncepe să plângă cu sughiţuri, şi lacrimile îţi udă blana într-un asemenea hal încât te temi c-o să te trezeşti cât ai clipi într-un giulgiu de apă – şi sărată pe deasupra! – şi stupeşti de parc-ai fi pisică din tată-n fiu, şi zgârii tot aşa, şi te eliberezi în sfârşit din strânsoarea idiotului. S-a pră-păăăă-diiit, tatăăăă!!! îi dă el înainte cu zbieratu’, fără să se sinchisească de zgârieturi, aşezându-se în patru labe pe podea, ca să stea nas în nas cu tine. Săraca, era putregai! Cred c-avea cancer lemnos! Sau era plină de carii!

– Carii ai tu, boule, că de-aia-ţi pute gura! Ăia care rod lemn îs cari! zice ălălalt fost spermatozoid al tău, ingineru’, ciudat de calm, scoţându-şi nasu’ din laptop, că de la o vreme a-nlocuit ziarele c-o chestie care se cheamă feisbuc – unde cică rupe inima târgului cu pozele tale.

– Tu să te cari! urlă Fane. Să nu te-atingi de mama mea moartă!

Moartă? Mă-sa? Adică mama lui? Nu”mama lui de idiot!”, ci maică-sa, adică nevasta ta, Neaga, lemnoasa, coana scăunel cu trei picioare?!

Te dezmeticeşti, te uiţi în jur şi-o vezi, cu alea trei picioare zburate care-ncotro şi cu rotundu’ pe care-l susţineau (scârţâind când i se-adăuga şi fundu’ idiotului) crăpat în două.

– Să nu-ndrăzneşti s-o pui pe foc! continuă zbieretele lui Fane. Are şi ea dreptu’ la mormânt şi la prohod, ca tot omu’! Şi la car mortuar! Şi la solfegiu funerar!

Ia te uită, te miri tu, ce cuvinte a-nvăţat ăsta, idiotu’! „Car mortuar”! Adică „dric” nu mergea? Da’ cu „solfegiu” tot a dat-o-n bară, deşi rimează  a-ntâia cu „cortegiu”… (Ai fost poet şi ai rămas cu pasiunea rimelor, nişte cozi şi ele, deşi nu tot atât de lungi ca alea pisiceşti, nu?)

– Poate-oi fi vrând să tocmesc şi vreo trei popi, plus un mitropolit, bombăne Nelu, închizându-şi laptopu’. Mai bine caută cleiu’, cât mă duc eu după ciocan şi cuie! Că mă-ta nu-i moartă, are doar… fracturi deschise. Şi-o dregem şi de data asta, că, de când e lemnoasă, are mai multe vieţi decât o mâţă! Numai să nu te mai pună necuratu’ să-ţi sprijini dosu’ pe ea, că iar o s-o faci arşice! De-acu’ înainte, pe ea nu se mai suie decât tata!

Tata, adică eu, îţi spui, întrevăzând o nouă fericire conjugală. Nu e pe măsura celei care se-aşterne pe chipu’ lui Fane înainte de-a pleca în fugă după clei, dar te culci la loc fiind totuşi sigur c-o să ai parte de oarece vise frumoase, cu o pronunţată tentă erotică…

---

[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).